Cultivând roada Duhului Sfânt – Facerea De Bine
Text: Galateni 6:1-10
Versetul cheie: Așadar, cât avem prilej, să facem bine la toți, și mai ales fraților în credință. Galateni 6:10
Ideea centrală: Facerea de bine este o roadă a Duhului Sfânt, care trebuie cultivată în relația orizontală cu semenii noștri, pentru a glorifica pe Împăratul nostru ceresc.
Scopul lecției: Să ne determine să umblăm în plinătatea Duhului Sfânt, pentru a fi intenționali în facerea de bine, așa cum a stabilit Dumnezeu în planul Său pentru fiecare dintre fiii Săi.
INTRODUCERE
Facerea de bine nu ne ajută să ne căpătăm mântuirea, căci, pe baza acesteia, niciunul nu ar fi mântuit (Isaia 64:6; Romani 3:23). Facerea de bine nu ne acordă merite speciale înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 2:8-9; Tit 3:5), dar nici nu este trecută cu vederea, așa cum rezultă din cazul sutașului Corneliu (Faptele Apostolilor 10:4), care a avut, prin aceasta, o ușă deschisă spre mântuire. În același fel, și cei care fac răul au o ușă deschisă spre pieire (v. 7-8). Totuși, cel rău, dacă ascultă atenționarea lui Dumnezeu și se pocăiește aici, pe pământ, primește și el mântuirea și ajunge apoi să experimenteze comportamentul Împărăției lui Dumnezeu și al fiilor Săi, care mai înainte îi producea repulsie (Ezechiel 33:14-16).
Astfel, pe pământul creat de Dumnezeu, deși toți suntem răi din pricina păcatului moștenit și apoi trăit de fiecare, alegerea de a face binele, chiar și în firea pământească, poate deveni o ușă deschisă spre ceva mai mult – pe care îl dobândim prin Evanghelia slavei Domnului Cristos. Pe de altă parte, chiar dacă cineva alege să facă răul, există posibilitatea ca, la un moment dat, poate „din întâmplare”, să asculte de chemarea lui Dumnezeu și să se pocăiască, ajungând astfel să experimenteze, asemenea tuturor fiilor lui Dumnezeu, roada Duhului: facerea de bine. Într-un cuvânt, facerea de bine îmi permite să explorez harul lui Dumnezeu.
A face fapte bune cu intenționalitate duhovnicească aduce multe foloase bisericii locale, contribuind la creșterea ei. Dacă le facem doar pentru că așa este rânduiala în Împărăția lui Dumnezeu, este bine; însă vor fi apreciate cu atât mai mult atunci când le facem cu intenție duhovnicească, pentru a întări biserica lui Dumnezeu. Exemplul fratelui Traian Dorz este elocvent în acest sens: se spune că, după o percheziție a Securității (adesea în zile de duminică, când credincioșii nu erau acasă), Dorz a avut o reacție neașteptată. În loc de revoltă, i-a spus soției să pregătească ceva de mâncare pentru cei veniți, spunând, în esență, că „dacă tot s-au ostenit atât, să-i ospătăm”. Un alt exemplu este cel al fratelui Florea Cruceru care și-a iertat torționarul, pe Stamatoiu, venit să-l plătească pentru a nu depune o reclamație cu privire la tratamentul abject la care fusese supus.[1]
Facerea de bine este o conduită specifică omului născut din nou, în cadrul Împărăției lui Dumnezeu. Dumnezeu Se așteaptă ca cei care acceptă înfierea Sa și cetățenia Împărăției Sale, să se comporte asemenea Lui, în bunătate. El face bine atât celor buni, cât și celor răi (Matei 5:45). Totuși, preaiubiților Lui le dă pâinea mai ușor, cu odihnă (Psalmul 127:2). Astfel, a face fapte bune reprezintă o viață – o adevărată aventură duhovnicească – în care experimentăm roada Duhului Sfânt pe calea Împărăției lui Dumnezeu.
În roada Duhului, așa cum este prezentată în Galateni 5:22-23, se regăsește și facerea de bine, una dintre cele nouă fațete ale briliantului numit rodnicie duhovnicească. Trebuie subliniat că facerea de bine nu poate rodi prin firea pământească și nici printr-o simplă credință intelectuală, ci numai prin lucrarea Duhului Sfânt în inima și viața noastră. Este o lucrare transformatoare a Duhului lui Cristos, dar și o prezență permanentă, care trebuie îngăduită, nu limitată. De aceea spune apostolul Pavel: „fiți plini de Duh” Efeseni 5:18.
Există multe falsuri bancare, dar acesta nu ne împiedică să folosim bancnotele reale. Tot astfel, dacă unii pretind că au Duhul Sfânt dar au un mod de viață josnic, aceasta nu ar trebui să ne împiedice să trăim noi înșine ca fii ai lui Dumnezeu care au Duhul Domnului. De asemenea, a privi la falsuri mai mult decât la bancnotele veritabile este o mare eroare. Făcând astfel ne putem îndepărta de imaginea omului duhovnicesc care poate fi observată în cea mai minunată Persoană divină, prezentă lângă noi și în noi – Domnul Isus Cristos, prin Duhul Sfânt.
În Predica de pe Munte, Domnul Isus face legătura între faptele bune și glorificarea Tatălui ceresc (Matei 5:16). Dacă faptele bune sunt împlinite și devin vizibile în lume, oamenii vor fi încurajați să-L slăvească pe Dumnezeu. Totodată, apostolul Iacov afirmă că trebuie să avem o credință vie, manifestată printr-o viață însoțită de fapte bune (Iacov 2:17). Mântuitorul apreciază faptele bune făcute pentru El. Deși a venit să slujească celor nevoiași, atunci când cineva a făcut o faptă bună pentru El, a apreciat-o imediat. Vedem aceasta în cazul Mariei, sora lui Lazăr, care a turnat mirul pe picioarele Domnului (Ioan 12:3), dar și în cazul femeii anonime care I-a turnat mirul pe cap (Matei 26:7). Aceste fapte bune au rămas înscrise și apreciate ca un lucru plăcut, pentru totdeauna, în Scripturi (Matei 26:13).
Într-o lume anostă, întregul cer așteaptă o faptă bună din partea credincioșilor Domnului, pentru ca aceasta să fie ca o candelă aprinsă în bezna lumii. Domnul le spune iudeilor, care Îl întrebau ce trebuie să facă pentru a săvârși lucrările lui Dumnezeu că, mai întâi de toate, trebuie să creadă în El, Cel trimis de Tatăl (Ioan 6:28-29).
EXPLICAȚII
Din textul-suport al lecției biblice se observă, încă din primul verset, că o faptă bună este restaurarea celui căzut în greșeală sau păcat, cu duhul blândeții și cu atenție asupra propriei persoane, astfel încât cel ce restaurează să nu cadă și el (Galateni 6:1). Dacă această restaurare se face cu asprime, printr-o mustrare izvorâtă dintr-o credință a minții și nu a inimii, ea nu se socotește ca faptă duhovnicească. Grija este, în primul rând, față de sine, pentru ca să nu cumva cel ce ajută să fie ispitit. Pe lângă aceasta, există responsabilitatea de a-l ridica, prin duhul blândeții, pe cel căzut, astfel încât să devină un exemplu. Păcatul este biruit atât prin acțiunea directă de ridicare a celui căzut, cât și prin modul în care este rezolvată situația, adică prin puterea Duhului Sfânt și niciodată prin firea pământească. Atunci când se procedează astfel, de multe ori cei căzuți și apoi restaurați ajung ei înșiși să-i ajute pe alții, devenind „recuperatori” pentru cei afectați de același păcat.
O altă faptă bună este purtarea sarcinii grele a unui frate (v.2). Aici este folosit cuvântul grecesc „baros”, care are ca echivalent în limba română termenul „baros”, unealta folosită în construcții. Barosul este un ciocan mare și greu, utilizat în lucrări solicitante. De obicei, atunci când este folosit, cei care îl mânuiesc se schimbă între ei, deoarece aceeași persoană nu poate lucra neîntrerupt cu această unealtă, întreaga zi. În domeniul spiritual, există lucrări grele care necesită sprijinul și purtarea sarcinii de către mai mulți. Moise, era „la baros” atunci când încerca să judece poporul de dimineața până seara (Exod 18:13). Această slujire era necesară și scotea în evidență o latură a naturii lui Dumnezeu, aceea de judecător și sfătuitor. Însă a o duce singur era peste puterile lui (Exod 18:17-18). De aceea, la sugestia lui Ietro, socrul său, a împărțit responsabilitatea cu alții, capabili să o împlinească (Exod 18:21-22).
Chiar înainte de organizarea acestui sistem judecătoresc, a existat un alt moment în care Moise a avut nevoie de ajutorul altora: lupta cu amaleciții (Exod 17: 8-16). A fost o luptă fizică, condusă de Iosua, dar și una spirituală, purtată de Moise pe munte, fiind susținut în rugăciune de Aaron și Hur care „îi sprijineau mâinile” (Exod 17:12). Moise a mai trecut prin clipe când era aproape să renunțe, ca urmare a cârtirii poporului și a responsabilității mari pe care o resimțea. Atunci, Domnul i-a cerut să aleagă șaptezeci de bătrâni din triburile lui Israel, care să-l sprijine (Numeri 11:16-17). Domnul a luat din Duhul care era peste el și l-a pus peste cei șaptezeci, pentru ca aceștia să poarte, împreună, povara poporului.
În Noul Testament, Domnul Cristos ne oferă un exemplu despre cum se face lucrarea spirituală: El Însuși a ales șaptezeci de ucenici și i-a trimis înaintea Lui, doi câte doi, ca să propovăduiască apropierea Împărăției celor care cred în Mesia, pregătind astfel oamenii pentru venirea Sa nemijlocită (Luca 10:1). După înălțarea Domnului Isus la cer, apostolii au propus Bisericii din Ierusalim să aleagă șapte diaconi, care să slujească la împărțirea dreaptă a ajutoarelor pentru toți membrii bisericii (Faptele Apostolilor 6:2-3). Apostolul Pavel îi îndeamnă pe corinteni să folosească darurile spirituale pentru a sluji în echipă (1 Corinteni 12:12-31). Slujirea este susținută în funcție de darurile duhovnicești pe care le au credincioșii, asemenea organelor unui trup, așa cum arată apostolul Pavel și în epistola către Romani (Romani 12:4-8).
O altă faptă bună este aceea de a avea, prin Duhul Sfânt, o părere echilibrată despre sine (v. 3-4), astfel încât omul să nu creadă că poate face mai mult decât este în stare, dar nici să nu se subestimeze într-atât încât să nu-și ducă propria sarcină. Cercetarea faptelor, așa cum îndeamnă apostolul Pavel – să cercetăm toate lucrurile și să alegem ce este bun din punct de vedere duhovnicesc – ne ajută să ne clarificăm această perspectivă.
În versetul 5, traducerea românească folosește tot cuvântul „sarcină”, însă în greacă apare un termen diferit: fortion,spre deosebire de cel utilizat în Galateni 6:2. Din acest termen derivă ideea de „porție”. Astfel, o faptă bună a fiecărui credincios este să-și ducă propria sarcină, deoarece ea este proporționată pentru fiecare în parte, nu să aștepte ca altcineva să o poarte în locul lui. Mântuitorul ne invită: „Luați jugul Meu asupra voastră, căci jugul Meu este bun și sarcina (porțiunea) Mea este ușoară”(Matei 11:30), spre deosebire de un „baros” greu de purtat. A nu o duce singur poate arăta necredință în cuvântul lui Cristos, care subliniază că această sarcină este ușoară. Spre deosebire de Domnul, rabinii puneau peste credincioși „porții” (poveri) grele, care nu erau ușor de purtat și pe care nici ei înșiși nu le purtau (Matei 23:4; Luca 11:46). De aceea, Domnul Isus îi mustră și îi numește ipocriți.
John Stott atrage atenția că această „porțiune” se referă la ceea ce fiecare om trebuie să ducă personal (crucea sa), lucru care nu poate fi împărtășit cu altul, mai ales în perspectiva momentului când va sta înaintea scaunului de judecată a lui Dumnezeu.[2] „Porțiunea” este acea parte din echipament pe care soldatul trebuia să o poarte el însuși: arma, armura, scutul și ranița.
În Scriptură, evenimentul aducerii chivotului și punerea lui într-un car arată că fiecare are o „porțiune” stabilită de Dumnezeu. Leviții aveau responsabilitatea de a purta chivotul pe umeri, conform poruncii divine, iar abaterea de la această rânduială a dus la consecințe grave. Uza, deși bine intenționat, a încălcat limita stabilită de Dumnezeu atingând chivotul și a fost pedepsit de Domnul (2 Samuel 6:6-7).
O altă faptă bună, menționată în versetul 6, este aceea de a sprijini material pe cel care învață pe alții Cuvântul lui Dumnezeu. În pustie, după ce mana era culeasă, se cântărea și se împărțea fiecăruia o măsură, astfel încât cel care strângea mai puțin să nu ducă lipsă, iar cel care strângea mai mult să nu aibă nimic de prisos (Exod 16:18). Un slujitor al Domnului, care se dedică studiului Scripturii, are mai puține posibilități de a aduna bunurile materiale necesare lui și familiei sale. El pune la dispoziția adunării munca sa în ce privește Cuvântul, iar adunarea îi împlinește o parte din nevoile materiale. În felul acesta, nici cel care lucrează mai mult în domeniul material nu este lipsit de învățătură duhovnicească de calitate, dar nici cel bogat în învățătură duhovnicească nu duce lipsă în ce privește nevoile materiale.
Încă o faptă bună este semănarea în Duhul (v. 7-8). Dacă cineva seamănă în firea pământească, va secera putrezirea; dar dacă seamănă în Duhul, va secera viața veșnică. Dacă slujitorul responsabil conduce adunarea ca un lider lumesc va secera prin firea pământească o biserică de „un centimetru adâncime spirituală”. Dacă, însă, seamănă prin Duhul atunci va secera roade duhovnicești. Perseverența în a face bine face parte din procesul de obținere a roadelor duhovnicești (v.9). Dacă nu obosim, va veni și vremea secerișului. Chiar dacă nu vedem imediat rezultatele, perseverența în a trăi după principiile Împărăției ne va conduce, la timpul potrivit, la rodire. Faptele bune trebuie să se extindă către o gamă largă de oameni: atât către frații de credință, cât și către oamenii din lume.
Faptele bune nu sunt legate doar de viața aceasta, ci și de cea viitoare. În Apocalipsa ni se arată că faptele bune realizate pe acest pământ reprezintă îmbrăcămintea de in subțire, curat și strălucitor (Apocalipsa 19:8). Astfel, ceea ce a fost făcut aici, chiar și în ascuns (Matei 6:3-4), devine vizibil înaintea întregului cer. Această îmbrăcăminte este oferită tuturor celor din lumea transcendentă, deoarece, în realitatea vieții pământești, faptele bune pe care le facem sunt, de fapt, cele pregătite de Dumnezeu mai dinainte, pentru noi (Efeseni 2:10). Dumnezeu Însuși Se îmbracă cu aceleași haine ale neprihănirii pe care le așteaptă de la fiii Săi (Isaia 59:17). De aceea, suntem chemați să umblăm călăuziți de Duhul Sfânt, care ne va ajuta să le discernem la timpul potrivit. Profetul Isaia spune că cei ce fac fapte rele „zămislesc pânze ce nu pot sluji la facerea hainelor căci lucrările lor sunt niște lucrări nelegiuite” (Isaia 59:5-6).
Un alt aspect escatologic este acela că faptele îi urmează pe credincioși (Apocalipsa 14:3) deoarece ele continuă să lucreze și după plecarea noastră de pe pământ, asemenea unei dobânzi care se adună în timp. De asemenea, Scriptura arată că morții vor fi judecați după faptele lor (Apocalipsa 20:12), unii pentru răsplată, iar alții pentru pedeapsă.
APLICAȚII
1. Există lucrări pastorale care necesită contribuția și susținerea credincioșilor sau a altor lideri, alături de cei care lucrează din greu pe ogorul Evangheliei.
2. A ne plânge de sarcinile vieții și a căuta permanent ajutor – fie psihologic, fie material sau spiritual – nu este cea mai productivă cale pentru sufletul nostru. Suntem chemați să fim transformatori duhovnicești, nu victime ale vieții de zi cu zi.
3. Aprecierea faptelor bune ale celor din lume îi poate ajuta și pe aceștia să caute calea care nu îi împovărează, ci îi conduce spre inițiative mai înalte ale binelui, culminând cu convertirea lor la Domnul Cristos și primirea Duhului Sfânt, ca în cazul lui Corneliu (Faptele Apostolilor 10).
4. Lucrătorii duhovnicești trebuie să-i încurajeze pe noii convertiți să dezvolte roada Duhului Sfânt, inclusiv această fațetă a ei: facerea de bine. Aceasta presupune acceptarea lor în ucenicie și responsabilizarea lor prin implicarea în slujire.
5. O biserică ai cărei lucrători consacrați nu lasă loc de slujire și celorlalți membri trebuie evitată așa cum trebuie evitată una care promovează erezii.
ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII
1. Facerea de bine, pentru un cetățean al Împărăției lui Dumnezeu, poate fi disociată de prezența Duhului Sfânt în viața acestuia?
2. Ce fapte bune religioase cred oamenii din cultura românească că trebuie făcute?
3. Care sunt faptele bune pe care un credincios autentic ar trebui să le facă?
4. Este lipsit de importanță să faci fapte bune înainte de a te converti la Cristos?
5. Ar trebui faptele bune să îi includă pe cei din familia proprie sau să fie orientate numai înspre cei din afara bisericii? Care sunt faptele bune pe care le-ai putea face pentru părinți, copii, bunici, frați și surori?
Lector Dr. Daniel Gherman
[1] Viorel Cruceru și Beniamin Cruceru, Cu Dumnezeu în lagărul morții (Caracal: Editura Hoffman, 2025), 206-207.
[2] John Stott, Only One Way: The Message of Galatians (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1968), 159-160.
