Cultivând roada Duhului Sfânt – Bunătatea
Text: Psalmul 100:1-5
Versetul cheie: Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ține în veci și credincioșia Lui, din neam în neam. Psalmii 100:5
Ideea centrală: Bunătatea este parte componentă a roadei Duhului Sfânt în viața credinciosului, astfel, ea nu poate lipsi din ființa și trăirea fiecărui copil al lui Dumnezeu.
Scopul lecției: Să ne încurajeze să cultivăm în mod intenționat, atent și responsabil roada Duhului Sfânt în viețile noastre, înțelegând și practicând bunătatea.
INTRODUCERE
Psalmul 100 este un psalm de laudă la adresa lui Dumnezeu. Este un psalm care îndeamnă credincioșii să privească spre viitor cu încredere, fiind animați de bucuria cunoașterii lui Dumnezeu și de încrederea în atributele Sale perfecte surprinse în ultimul verset al psalmului: bunătatea și credincioșia. Psalmul poate fi caracterizat ca un imn al imperativelor prin care copiii lui Dumnezeu sunt încurajați să celebreze bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu manifestată în creație (v. 1-2), în formarea poporului Său (v. 3) și în purtarea de grijă a lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. În Vechiul Testament, Dumnezeu este adesea lăudat pentru bunătatea Lui. Întreaga istorie a poporului Israel este plină de exemple ale bunătății lui Dumnezeu pe care ei le pot mărturisi.
1. Îndemnul de a privi spre un Nou Legământ
Psalmul 100 face parte din Cartea a IV-a a Psaltirii (Psalmii 90-106). Ea acționează ca un punct pivotal esențial în Psalmi, mutând accentul de la disperarea exilului babilonian (din Cartea a III-a) la speranța și încrederea în suveranitatea eternă a lui Dumnezeu. Psalmul are un mesaj cuprinzător. Așa cum îi spune și titlul „Un psalm de laudă”, el prezintă o chemare la închinare către un popor extins al lui Dumnezeu, fără a se rezuma la Israelul etnic. Este vorba despre „toți locuitorii pământului” (v. 1) care sunt chemați să slujească „Domnului cu bucurie” și să vină „cu veselie înaintea Lui” (v. 2).
Există și un mesaj oarecum misional chiar în centrul Psalmului 100, care are o structură chiastică, miezul mesajului fiind: „Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai lui suntem: noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui” (v. 3). Dumnezeu Își formează un nou popor care trebuie să Îl cunoască. Un popor conștient de noua apartenență și care înțelege că Domnul este Păstorul său. Cuvintele apostolului Petru din Noul Testament sunt un ecou al versetului 3: „Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu erați un popor, dar acum sunteți poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăți îndurare, dar acum ați căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10).
De asemenea, psalmul poartă ecoul rugăciunii lui Solomon la dedicarea Templului din Ierusalim: „toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine” (1 Împărați 8:43).
Structura chiastică a Psalmului 100:
A. „Strigați de bucurie către Domnul,
toți locuitorii pământului!” (v. 1)
B. „Slujiți Domnului cu bucurie,
Veniți cu veselie înaintea Lui!”
C. „Să știți că Domnul este Dumnezeu!
El ne-a făcut, ai Lui suntem:
Noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui.” (v. 3)
B’. „Intrați cu laude pe porțile Lui,
Intrați cu cântări în curțile Lui!
Lăudați-L și binecuvântați-I Numele!” (v. 4)
A’. „Căci Domnul este bun;
bunătatea Lui ține în veci
și credincioșia Lui din neam în neam.” (v. 5)
La momentul în care este compus Psalmul 100 (probabil 538-430 î.Hr.), în perioada post-exilică, templul lui Solomon din Ierusalim nu mai exista, țara era o ruină, iar poporul ajunsese departe, în răsărit, dus în robie de către babilonieni. De aceea, invitația de a intra „cu laude pe porțile Lui” și „cu cântări în curțile Lui” (v. 4) are în vedere un timp viitor al Templului zidit de Solomon. Fie este vorba de momentul construirii și dedicării celui de-al doilea Templu, clădit după întoarcerea din Babilon, fie este vorba de un timp din eschaton. Este foarte posibil să fie o aluzie la era mesianică, la o vreme a sfârșitului când oamenii vor fi animați de bucurie, toate neamurile cunoscând bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu, care sunt eterne (v. 5).
Psalmul este în concordanță și cu perspectiva eschatologică și mesianică a profeților. De exemplu, profetul Zaharia spune: „Strigă de veselie și bucură-te, fiica Sionului! Căci iată, Eu vin și voi locui în mijlocul tău – zice Domnul. Multe neamuri se vor alipi de Domnul în ziua aceea și vor fi poporul Meu. Eu voi locui în mijlocul tău și vei ști că Domnul oștirilor m-a trimis la tine” (Zaharia 2:10-11). De asemenea, profetul Ezechiel spune că va veni o vreme când Dumnezeu va turna din Duhul Său peste poporul Său: „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne” (Ezechiel 36:26). Deși aici este vorba de Israelul etnic, care a pângărit Numele Domnului, contextul este totuși unul cuprinzător, vorbind despre nemuri: „Și neamurile vor cunoaște că Eu sunt Domnul…” (Ezechiel 36:23).
Ioel spune că Duhul Domnului va fi turnat peste oameni, fără a ține seama de considerente etnice: „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură…” (Ioel 2:28a). Așadar, Psalmul 100 face apel la acel timp eschatologic al Noului Legământ, marcat de venirea lui Mesia și turnarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu peste cei credincioși, indiferent de apartenența etnică. Interesant este și faptul că în Psalmul 100 nu sunt menționate jertfele, nu este menționată o preoție și nu este amintit Israelul etnic.
2. Îndemnul de a privi spre bunătatea lui Dumnezeu
Psalmul 100 se încheie cu încurajarea de a conștientiza unul dintre atributele minunate ale lui Dumnezeu: bunătatea (v. 5) – în Septuaginta (LXX), traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, termenul folosit pentru bunătate este chrēstotēs. Oamenii, neamurile, se pot apropia de Dumnezeu, pot dobândi speranță mesianică, deoarece Domnul este bun. Îndurarea și credincioșia Îl caracterizează în mod constant. Calitățile Sale perfecte pot fi experimentate de oameni din generație în generație. Credincioșii învață bunătatea de la Dumnezeu (vezi Psalmul 103:4-5, Ieremia 31:3) la fel cum învață, de pildă, sfințenia. Apostolul Petru spune: „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră. Căci este scris: Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:15-16). La fel, învață de la Domnul Isus blândețea și smerenia (Matei 11:29).
În Galateni 5:22-23, unde este prezentată roada Duhului Sfânt, este important să observăm că termenul în limba greacă folosit aici pentru „bunătate” este tot „chrēstotēs”. Spre deosebire de „agathosune”, adică „facerea de bine”, următoarea componentă a roadei Duhului Sfânt, care înseamnă bunătate activă, morală și uneori fermă, chrēstotēs descrie o atitudine caldă, blândă, binevoitoare și plină de har, de ajutor față de ceilalți – pe scurt, o dispoziție blândă. Înseamnă că un credincios caracterizat de bunătate este ușor de abordat, deschis și gata să ajute. Așadar, bunătatea nu este doar ceva declarativ și pasiv, ci activ. Un aspect interesant este că adjectivul „bun” (chrēstos) este folosit de Domnul Isus în Matei 11:30 când spune: „Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară”. Așadar, această bunătate nu strivește și nu apasă pe nimeni, ci oferă alinare.
Apostolul Pavel folosește termenul chrēstotēs de 10 ori în epistolele sale. Mai întâi, termenul este folosit pentru a descrie inima lui Dumnezeu față de oamenii păcătoși. Nu este o simplă politețe, ci o bunătate uriașă care oferă salvare unor oameni care nu o merită (vezi Romani 2:4, Efeseni 2:7, Tit 3:4). Această bunătate divină stă în echilibru perfect cu dreptatea Sa (vezi Romani 11:22). În descrierea trăsăturilor de caracter care alcătuiesc roada Duhului, bunătatea apare lângă răbdare. Unii comentatori sunt de părere că apostolul Pavel le-a văzut pe cele două ca pe niște trăsături esențiale ale dragostei. „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie…” (1 Corinteni 13:4).
Așadar, bunătatea este o expresie concretă a dragostei. Bunătatea este „dragostea în acțiune”; este forma ei vizibilă, nu doar emoțională. Bunătatea poate fi la fel de simplă ca un cuvânt de încurajare rostit sau ca un zâmbet adresat celor din jur. Bunătatea și facerea de bine sunt aspecte complementare ale roadei Duhului. Apostolul Pavel leagă facerea de bine de bunătate. Cu siguranță, cele două au multe în comun. Cineva spunea că fără bunătate, facerea de bine ar fi rece și ipocrită. Fără facere de bine, bunătatea ar fi doar o atitudine tolerantă, îngăduitoare. Numai Duhul Sfânt poate să echilibreze și să dezvolte aceste calități esențiale în viețile noastre.
În Galateni, apostolul Pavel oferă lista definitivă a componentelor roadei Duhului, dar există alte pasaje din Noul Testament care descriu această bunătate supranaturală produsă de Duhul Sfânt în viețile credincioșilor. În 2 Corinteni 6:6, apostolul Pavel își descrie slujirea și caracterul ca fiind marcate „prin curăție, prin înțelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută”. În Coloseni 3:12 el îndeamnă: „îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare”. Iar în Efeseni 4:32 spune: „Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos”.
În Romani 3:12 apostolul Pavel citează din Psalmi și spune: „Toți s-au abătut… Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar”. Aici, în sens negativ, se arată că oamenii, lăsați în natura lor păcătoasă și egoistă, sunt incapabili să producă această bunătate autentică și folositoare, fără ajutorul lui Dumnezeu. Dar, când Duhul Sfânt produce bunătate în viața unui creștin, el reproduce practic, caracterul iubitor, răbdător și plin de har al lui Dumnezeu în relațiile cu cei din jur, în relație cu semenii, iar acest lucru nu este ceva ascuns, ci observabil.
APLICAȚII
- Credincioșii trebuie să își propună să înțeleagă și să practice bunătatea potrivit îndemnurilor Duhului Sfânt.
- Credincioșii trebuie să aprecieze bunătatea extraordinară a lui Dumnezeu și să învețe, la rândul lor, bunătatea, din exemplul divin.
- Credincioșii trebuie să înțeleagă că este necesar ca bunătatea să cuprindă caracterul nostru, slujirile noastre, relațiile noastre.
ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII
1. Cum este descrisă bunătatea lui Dumnezeu în Biblie?
2. Care ar fi câteva exemple concrete în care Domnul Isus manifestă bunătate, în Evanghelii?
3. Care ar fi câteva exemple concrete în care ucenicii Domnului Isus nu manifestă bunătate, în Evanghelii?
4. Care ar fi câteva situații concrete în care putem arăta bunătate, în contextul bisericii locale?
5. Care ar fi câteva situații concrete în care putem arăta bunătate, în contextul vieții de zi cu zi?
Dr. Daniel-Marius Mariș, pastor, Biserica Creștină Baptistă „Golgota” București, Rectorul Institutului Teologic Baptist din București.
Dr. Teodor-Ioan Colda, pastor, Biserica Creștină Baptistă „Golgota” București, Prodecan al Institutului Teologic Baptist din București.
