Duhul Sfânt și trăirea duhovnicească
Text: Efeseni 4:17-32
Versetul cheie: Să nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării. (Efeseni 4:30)
Ideea centrală: Lucrarea Duhului Sfânt și implicarea activă a credinciosului rezultă într-o viață în continuă transformare înspre asemănarea cu Hristos.
Scopul lecției: Să ne provoace să trăim o viață duhovnicească care să Îl onoreze pe Dumnezeu și să ducă la evanghelizarea și mântuirea altora.
EXPLICAȚII CONTEXTUALE ȘI EXEGETICE
Apostolul Pavel scrie această epistolă spre sfârșitul vieții sale, din temnița din Roma, adresându-se credincioșilor din Efes. Mai mult decât în oricare altă scriere a lui, el pune aici un accent inconfundabil pe Biserică, subliniind viziunea măreață a unei noi umanități, a unei noi familii a lui Dumnezeu care trăiește în conformitate cu mântuirea pe care Dumnezeu a oferit-o credincioșilor, prin Isus Hristos. Viața neamurilor este situată în contrast cu viața nouă a credincioșilor, întunecimea stilului de viață păgân este pus în opoziție cu lumina care este în Domnul, iar această comparație are implicații importante pentru diferite grupuri de oameni: soții și soți, copii și părinți, sclavi și stăpâni.
Prin mesajul ei, epistola atenționează cu privire la individualismul pietist (în loc de viață comunitară) și doctrina slabă a Bisericii. Dacă adesea se spune „Nu te uita la Biserică, ci uită-te la Hristos!”, apostolul Pavel atrage atenția că Hristos trebuie întotdeauna văzut în Biserică. Prin urmare, în capitolul 4, apostolul își îndeamnă cititorii să trăiască într-un chip vrednic de chemarea primită, să urmărească unirea Duhului, să își folosească darurile pentru desăvârșirea sfinților, pentru ca toți credincioșii să ajungă împreună la înălțimea staturii plinătății lui Hristos.
În pasajul studiului nostru (vs. 17-32) sunt descrise standardele pe care trebuie să le aibă Biserica, noua societate a lui Dumnezeu. Fiind chemată să fie un „singur popor”, Biserica trebuie să cultive unitatea. Fiind chemată să fie un „popor sfânt”, Biserica trebuie să cultive sfințenia. Ambele sunt calități indispensabile poporului lui Dumnezeu, ambele sunt parte ale unei trăiri duhovnicești. Pavel tratează această temă începând cu baza doctrinară a vieții duhovnicești (vs. 17-24), iar apoi trece la transpunerea ei practică în conduita de fiecare zi (vs. 25-32). Dacă până la versetul 16 este prezentată teologia unității și sfințeniei, de la versetul 17 etica unității și sfințeniei, și cum poate aceasta fi menținută în Biserică, de la versetul 25 ne este pusă la dispoziție o listă a viciilor care distrug unitatea și sfințenia Bisericii și o listă a virtuților care promovează, produc și mențin unitatea și sfințenia Bisericii.
1. BAZA DOCTRINARĂ (vs. 17-24)
A. Viața păgână (vs. 17-19)
Pentru credinciosul duhovnicesc modul de viață păgân este de domeniul trecutului. Acest mod de viață se datora întâi împietririi inimii, apoi neștiinței, minții întunecate, și apoi, drept consecință, urma înstrăinarea de viața lui Dumnezeu. În final, păgânii își pierdeau orice pic de simțire, se dedau la desfrânare și săvârșeau cu lăcomie orice fel de necurăție.
B. Viața creștină (v. 20-24)
Pavel contrastează împietrirea, întunericul și nepăsarea păgână cu un întreg proces de educație morală creștină: a învăța (v. 20), a asculta (v. 21a), a fi învățat (v. 21b) adevărul despre Hristos. Este evocată aici imaginea unei școli sau a unei instruiri catehetice de care credincioșii au avut parte. În această școală Hristos a fost El însuși substanța învățăturii creștine („ați învățat pe Hristos”), a fost El însuși Învățătorul („L-ați ascultat”) și tot El a fost contextul/cadrul în care a fost dată învățătura („învățați în El”).
Această învățătură a dus la înțelegerea faptului că a deveni creștin implică o schimbare radicală, și anume convertirea (latura umană) și nașterea din nou (latura divină). Ea implică repudierea eului nostru vechi, a umanității noastre căzute și preluarea unui nou eu sau a unei umanități re-născute: omul cel vechi este înlocuit cu omul cel nou. Cel vechi este corupt, dominat de pofte și patimi necontrolate, cel nou este schimbat după chipul lui Dumnezeu în neprihănire și sfințenie.
C. Punctul de cotitură (v. 20)
Această transformare radicală începe într-un moment de răscruce, dar continuă întreaga viață. De fapt, tocmai acest proces dovedește și oferă siguranța mântuirii. Nașterea din nou se vede nu doar privind la un moment de pocăință din trecut, ci cu precădere observând o transformare lăuntrică în prezent. Înnoirea minții, umblarea în neprihănire și înaintarea în sfințenie sunt semnele nașterii din nou și dovezile mântuirii.
2. EXEMPLE CONCRETE (vs. 25-32)
Apostolul Pavel își continuă pledoaria concluzionând fără echivoc: „De aceea … ” (v. 25) și precizând ce anume trebuie să se vadă în viața credincioșilor Bisericii din Efes. Următoarele șase imperative sunt poruncile lui Dumnezeu prin pana cu care scrie apostolul Pavel pentru toți credincioșii Bisericii lui Hristos.
A. Nu mințiți, spuneți adevărul! (v. 25)
Pot exista momente când credinciosul, în mod accidental, nu spune adevărul, dar nu este posibil să existe un flux constant de minciuni în viața lui. Omul născut din nou a lepădat minciuna și a înlocuit-o cu rostirea adevărului atunci când a devenit o nouă creație. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă, cele vechi s-au dus, toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).
Ascunderea adevărului prin tăcere, deformarea adevărului prin exagerare, distorsionarea adevărului prin bârfă, clevetire, vorbire de rău sau măgulire, orice formă de neadevăr îl are ca sursă pe diavolul (Ioan 8:44). Minciuna nu își are locul între credincioșii Bisericii întrucât ei sunt mădulare unii altora, stăpânul lor este Dumnezeu, păstorul lor este Hristos, iar în ei locuiește Duhul Sfânt.
B. Nu vă pierdeți cumpătul, asigurați-vă că mânia voastră este fără păcat! (v. 26, 27)
Există trei cuvinte grecești pentru mânie: thumos, parorgismos și orgē. Thumos are de-a face cu o furie clocotitoare, când „îți sare țandăra” și îți pierzi complet controlul. Termenul este folosit pentru a descrie omul care nu este născut din nou, și mânia diavolului în Apocalipsa 12:12.
Parorgismos (v. 26) este acel resentiment interior, acea fervoare mocnită care vine din gelozie, mânie sau invidie și care clocotește până când devii o persoană posomorâtă, acră, cu rădăcină și lăstar de amărăciune. Orgē este un tip de mânie care are de-a face cu o indignare stabilă sau cu o convingere puternică. Cu alte cuvinte, ai anumite priorități în viața ta, ești dedicat anumitor lucruri și când ceva sau cineva le încalcă, reacționezi în consecință (de exemplu, când cineva îi face rău copilului tău).
Mânia este tolerată doar când nu are la bază motive egoiste. Cel născut din nou poate fi mânios pe ceea ce Îl întristează pe Dumnezeu, pe ceea ce dăunează cauzei Sale și i-o împiedică, așa cum a reacționat Domnul Isus când a curățat Templul, mânat de convingerea că în joc era sfințenia lui Dumnezeu (Matei 21:12-16, Psalmul 119:53). Mânia care se închide în sine și nu confruntă problema, ci doar mocnește încet, adesea cu gânduri de ură sau răzbunare, este păcătoasă pentru că acționează din egoism, nu din dorința de a căuta adevărul și împăcarea. Mânia celui născut din nou are trei interdicții: să nu fie păcătoasă, să nu apună soarele peste ea, să nu ofere prilej diavolului. Omul duhovnicesc trebuie să fie încet la mânie (Iacov 1:19), precum este Dumnezeu (Exod 34:6) și pentru că „mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1:20).
C. Nu furați, munciți și dăruiți! (v. 28)
Omul cel vechi este motivat de egoism, caută să obțină ce poate doar pentru el însuși, de preferință fără efort și în mod necinstit. El își urmărește propriile nevoi și nu este interesat de nevoile altora, decât pentru a le exploata în folosul propriu: își însușește ce nu este al lui, nu-și plătește datoriile, nu-și recompensează în mod corect angajații, etc. Omul cel nou nu este leneș sau egocentric.
El muncește din greu pentru a dărui celorlalți. Se uită la nevoile celor din Biserică și caută să le împlinească, chiar dacă aceasta înseamnă muncă grea pentru el. Nu este interesat în ceea ce poate obține, ci în ceea ce poate oferi. În loc să se plângă: „Frații și surorile nu îmi împlinesc nevoile materiale”, el se întreabă: „Împlinesc eu nevoile fraților și surorilor? Poate aș putea munci mai mult, ca să câștig mai mult, ca să pot dărui mai mult.”
D. Nu vă folosiți gura pentru rău, rostiți binele! (v. 29)
Cuvântul „stricat” folosit de Pavel aici este sapros, și înseamnă „putred”. Imaginea este a ceva lipsit de valoare, inutil, bolnav. O legumă stricată sau un fruct putred este inutil și fără valoare. Miroase urât, este respingător, nu folosește nimănui, este ținut la distanță și aruncat, cu atât mai puțin este mâncat. Cuvintele stricate nu pot face parte din vocabularul unui om născut din nou. Fie că este vorba de glume indecente, povești murdare, lucruri vulgare, jigniri, sarcasm, ridiculizare, batjocură, bârfă, calomnie, cuvinte mânioase de amenințare sau răzbunare, cârtire, nemulțumire, minciună, profanare, etc., nu este loc în vorbirea unui om duhovnicesc pentru acestea. Pavel enumeră trei trăsături ale vorbirii omului nou:
a) Ziditoare – „pentru zidire”: ceea ce rostește omul duhovnicesc trebuie să edifice, să întărească, să încurajeze și să îmbărbăteze.
b) Necesară – „după cum e nevoie”: se potrivește nevoii spirituale a momentului, este exact ce trebuie din punct de vedere duhovnicesc.
c) Plină de har – „ca să dea har celor ce aud”: este plină de dragoste, de compasiune, de milă și bunătate.
E. Nu-L întristați pe Duhul Sfânt! (v. 30)
Este semnificativ faptul că Pavel menționează întristarea Duhului Sfânt exact în mijlocul unui pasaj despre relații interumane. Motivul pentru a avea relații armonioase în cadrul Bisericii nu este doar ca credincioșii să se simtă bine, ci ca să nu Îl întristeze pe Dumnezeu sau, pozitiv spus, să Îi fie plăcuți lui Dumnezeu. Nu poate fi separată relația credincioșilor cu Dumnezeu de relațiile dintre ei. Ioan spune că dacă cineva zice că Îl iubește pe Dumnezeu, dar nu îl iubește pe fratele lui, este un mincinos (1 Ioan 4:20).
Cu alte cuvinte, dacă un om pretinde că este născut din nou, dar trăiește pentru sine, sfâșiind relațiile cu cei din biserică, ar trebui să-și examineze relația cu Dumnezeu: fie Îl întristează pe Duhul Sfânt, fie nu este mântuit. Ce Îl întristează pe Duhul Sfânt este faptul că uneori omul cel nou dă semne că cochetează cu firea veche și păcătoasă. Duhul Sfânt este întristat când vede minciună în loc de adevăr, mânie egoistă în loc de dragoste, hoție în loc de dărnicie și când aude cuvinte stricate în loc de cuvinte pline de har. Păcatele împotriva celorlalți credincioși sunt în același timp păcate împotriva Duhului Sfânt care locuiește în aceștia.
Dar, Pavel nu doar îi avertizează pe credincioșii din Efes, ci îi și încurajează reamintindu-le că atunci când au fost născuți din nou, Duhul lui Dumnezeu a pus pe ei o pecete prin care a autentificat acea naștere din nou. Pecetluirea aceea rămâne și continuă să fie semnul că mântuirea lor nu a fost afectată. Dar aceasta nu înseamnă că efesenii nu trebuie să își facă partea lor, aceea de trăi o viață duhovnicească și astfel să-și păstreze confirmarea pentru ziua când se va desăvârși răscumpărarea lor.
F. Nu fiți lipsiți de bunătate și aspri, fiți buni, iubitori și iertători! (vs. 31, 32)
Pavel scrie despre șase atitudini ale omului vechi pe care trebuie să le lepădăm: amărăciunea, furia (iuțimea), mânia, strigarea, clevetirea și răutatea. Toți acești termeni descriu același comportament egoist și păcătos, dar din unghiuri ușor diferite.
Amărăciunea rezultă din mânie sau sentimente rănite care nu sunt rezolvate. Este o situație de lungă durată. Furia înseamnă izbucniri de mânie. Mânia se referă la o atitudine continuă, adesea cu scop de răzbunare. Strigarea înseamnă certuri cu vocea ridicată, când cei mânioși încearcă să intimideze prin țipete sau să manipuleze prin izbucniri emoționale. În ambele cazuri, este un comportament egoist care urmărește obținerea propriului interes. Clevetirea înseamnă a vorbi împotriva cuiva în fața altuia, încercând să-i distrugi reputația, ca să arăți tu bine. Răutatea este un termen general pentru orice fel de rea voință față de o persoană. Înseamnă a avea ceva împotriva cuiva, dorind să-l vezi înjosit. Este opusul dragostei jertfitoare care caută să zidească pe celălalt.
Toate aceste acțiuni ale omului vechi distrug unitatea, sfințenia și mărturia Bisericii. Astfel, ele trebuie lepădate ca niște haine murdare și, în locul lor, trebuie îmbrăcat comportamentul omului nou în Hristos: bunătatea, mila și iertarea. Bunătatea are nuanța de a fi de folos. O persoană bună se gândește la nevoile celuilalt și acționează pentru a le împlini. Omul duhovnicesc arată milă și oferă celorlalți spațiu să greșească, le dă timp să se schimbe și să crească. Bunătatea și mila se manifestă prin iertare. Cuvântul grecesc charizomai pentru „a ierta” indică o favoare nemeritată, literalmente „a arăta har.” Cuvântul „har” este cuprins în acest verb: „iertând cu har”, nu pentru că cel vinovat merită, ci este un act de har.
În finalul capitolului Pavel le oferă efesenilor modul și motivul suprem pentru a se ierta unii pe alții: oamenii născuți din nou iartă pentru că înțeleg că și ei au fost iertați de Dumnezeu în Hristos. Aceasta înseamnă că au fost iertați fără să merite, fără să poată câștiga iertarea, au fost iertați complet iar păcatele lor au fost uitate și îndepărtate cât de departe este răsăritul de apus.
APLICAȚII
1. Tema pasajului studiat este unirea experienței creștine (ceea ce suntem) cu teologia creștină (ceea ce credem) și cu etica creștină (cum ne comportăm). Ființa, gândirea și trăirea țin una de cealaltă și nu pot fi despărțite niciodată. Ceea ce suntem controlează modul în care gândim, iar ceea ce gândim determină modul în care acționăm. Noi suntem Biserica lui Hristos, noua comunitate a lui Dumnezeu, oameni care au dezbrăcat vechea viață și au îmbrăcat-o pe cea nouă.
Reafirmăm lucrul acesta prin reînnoirea zilnică a minții noastre, aducându-ne aminte cum L-am „învățat pe Cristos … potrivit cu adevărul care este în Isus” și gândind duhovnicește la noi înșine și la noul nostru statut. Trebuie să cultivăm în mod activ o viață duhovnicească, întrucât sfințenia nu este o stare spre care suntem duși de curent. Nu suntem spectatori pasivi ai unei sfințiri pe care Dumnezeu o lucrează în noi. Dimpotrivă, noi trebuie să ne „dezbrăcăm” în mod deliberat de întreaga conduită care este incompatibilă cu noua noastră viață în Cristos, și să ne „îmbrăcăm” cu un stil de viață compatibil cu ea.
2. Adesea proclamăm mântuirea individuală fără a trece apoi la comunitatea mântuită, ne considerăm mai mult credincioși individuali decât parte a bisericii, avem viață nouă mai mult decât o comunitate nouă. Dar după ce citim Epistola lui Pavel către Efeseni nu putem susține concepția unei Evanghelii private, ci concepția Evangheliei Bisericii. Societatea nouă a lui Dumnezeu este caracterizată de viață în loc de moarte, de unitate și reconciliere în loc de divizare și alienare, de standarde integre și dreptate în loc de corupția răutății, de dragoste și pace în loc de ură și luptă, de conflict ireconciliabil cu răul în locul unui compromis lipsit de vigoare cu acesta.
Viziunea unei astfel de societăți reînnoite ar trebui să ne miște în mod profund. În același timp, realitățile lipsei de dragoste și ale păcatului în atât de multe biserici contemporane sunt suficiente pentru a ne face să plângem, pentru că ele contrazic natura Bisericii, Îl dezonorează pe Hristos, Îl întristează pe Duhul Sfânt și renunță la slava lui Dumnezeu. Pentru gloria lui Dumnezeu și pentru evanghelizarea lumii, nimic nu este mai important decât ca Biserica să fie cu adevărat noua societate a lui Dumnezeu. (John R.W. Stott)
3. Vorbirea care nu zidește nu contribuie la unitatea bisericii. Proverbe 12:18 spune: „Cine vorbește în chip ușuratic rănește ca străpungerea unei săbii, dar limba înțelepților aduce vindecare.” Cu alte cuvinte, limba noastră poate fi o sabie care rănește și ucide, sau poate fi un bisturiu care tratează cu grijă problema și un balsam care aduce vindecare.
Nu suntem chemați doar să ne înfrânăm limba, ci să înlocuim cuvintele distructive cu cuvinte constructive, care îl zidesc pe celălalt în punctul lui de nevoie. Și nu pentru că acesta merită, ci pentru că Dumnezeul nostru este plin de har, și astfel trebuie să fim și noi în vorbirea noastră. Există un loc și un moment potrivit pentru critică sau confruntare, dar scopul trebuie să fie ajutorarea, nu rănirea.
O regulă bună este următoarea: dacă simți durere când trebuie să critici, atunci critici cu înțelepciune. Dar dacă simți plăcere în a critica, atunci abține-te! Motivul trebuie întotdeauna să fie ajutorarea celuilalt pentru maturizarea lui în Hristos. Corectarea trebuie întotdeauna făcută cu blândețe (Galateni 6:1; 2 Timotei 2:24-26).
Psalmul 141:3 spune: „Pune, Doamne, o strajă gurii mele și păzește ușa buzelor mele.” Dacă Isus Hristos este străjerul buzelor tale, atunci El va fi Cel care determină ce iese din gura ta. Despre El, evanghelistul Luca scrie că „toți se mirau de cuvintele pline de har care ieșeau din gura Lui” (Luca 4:22). Când Isus își deschidea gura, din ea ieșeau cuvinte ziditoare, potrivite și pline de har. Dacă lăsăm Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în noi (Coloseni 3:16), când vom deschide gura, din ea vor ieși același fel de cuvinte.
4. Dumnezeu a fost plin de îndurare față de noi și ne-a iertat în Hristos, dar nu am meritat lucrul acesta. Dacă relaționăm cu alții doar pe bază de merit, atunci pierdem esența. Nu ridicăm vocea la cineva pentru că merită: ridicăm vocea pentru că suntem păcătoși. Nu vorbim de rău pe cineva pentru că merită: vorbim de rău pentru că suntem păcătoși. Nu ne mâniem pe cineva pentru că merită: ne mâniem pentru că suntem păcătoși.
Pentru că Dumnezeu ne iubește și ne iartă indiferent ce am făcut, El așteaptă ca și noi să procedăm la fel. Conform pildei din Matei 18:21-35, Dumnezeu ne-a iertat o datorie enormă, astfel încât orice iertare pe care o acordăm altora este mică în comparație cu iertarea oferită nouă de El. Iertarea este costisitoare și dificilă, dar a nu ierta nu este o opțiune pentru cei născuți din nou (Matei 6:14-15). Dacă ai greșit, cere iertare. Dacă ți s-a greșit, iartă în inima ta chiar înainte ca celălalt să se pocăiască și acordă iertarea instantaneu când îți cere să-l ierți.
5. Motive în plus pentru a ierta.
a) Este cel mai dumnezeiesc lucru: iertarea ne face asemenea lui Dumnezeu care este „plin de îndurare și milostiv” (Psalmul 103:8; Isaia 43:25).
b) Dumnezeu este mai ofensat decât noi și totuși iartă: nu vrem să ne ridicăm mai sus decât El.
c) Pentru a fi iertați: Dumnezeu condiționează iertarea noastră de iertarea acordată altora (Matei 6:12,14-15).
d) Pentru a ne putea închina: Isus ne cere să ne împăcăm înainte de a aduce darul la altar (Matei 5:23-24).
e) Pentru a evita pedeapsa: lipsa milei atrage judecata fără milă (Iacov 2:13).
f) Pentru a crește în har: ofensele sunt încercări prin care Dumnezeu ne maturizează spiritual (Iacov 1:18; 1 Petru 5:10).
g) Pentru a evita ireverența de a lua locul lui Dumnezeu: neiertarea înseamnă uzurparea rolului lui Dumnezeu. (Romani 12:14, 17, 19-20).
6. Dacă ești o făptură nouă, lucrul acesta trebuie să se vadă. Dacă ești un om nou în Isus Hristos, lucrul acesta trebuie să fie vizibil. Dacă în mijlocul acestei lumi suntem o comunitate de oameni care nu mint niciodată, ci spun întotdeauna adevărul, o comunitate de oameni care nu se mânie niciodată într-un mod păcătos, ci acționează întotdeauna în dragoste, dacă suntem oameni care nu fură niciodată, ci doar dăruiesc, credincioși care nu vorbesc niciodată murdar, ci întotdeauna oferă har celor ce-i ascultă, dacă nu ne mâniem, nu strigăm, nu clevetim, nu suntem plini de răutate, ci arătăm bunătate și avem o inimă plină de îndurare și iertare, atunci vom da cu adevărat dovadă de o viață nouă și o trăire duhovnicească, vom arăta că suntem o Biserică unită, matură și sfântă, lumea va observa lucrul acesta, diavolul nu va avea niciun câștig, Duhul Sfânt nu va fi întristat și Dumnezeu va fi onorat.
ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII
1. Cum poți ști dacă cineva este cu adevărat născut din nou?
2. Există aspecte ale omului vechi pe care le recunoști în viața ta? Cum le abordezi?
3. Cum poți cultiva zilnic omul cel nou în viața personală?
4. Ce înseamnă pentru tine practic să fii înnoit în duhul minții tale?
5. Cum poți determina dacă mânia ta este păcătoasă sau sfântă?
6. Cum arată în viața ta renunțarea la minciună și la vorbirea rea?
7. Ce implicații are întristarea Duhului Sfânt în viața credinciosului și asupra conceptului de suveranitate divină?
8. Cum poți ierta cu adevărat atunci când ai fost rănit adânc?
9. Ce rol joacă iertarea în păstrarea unității și sfințeniei Bisericii?
10. Care este cea mai mare provocare pentru tine din acest studiu și cum intenționezi să o aplici?
11. Cum poate acest studiu să transforme relațiile din Biserică?
Bibliografie:
John R.W. Stott – Noua Societate a lui Dumnezeu: Mesajul Epistolei către Efeseni (Editura Cartea Creștină, 1994);
John MacArthur – Principles of New Life: Ephesians 4:17-32 (Grace to You, 1978).
Cătălin Croitor, Pastor, Biserica Creștină Baptistă „Betleem”, Suceava
catalincroitorr@yahoo.com
