Isus și evanghelizarea celor pierduți – bănuțul, oaia și fiul pierdut
Text: Luca 15:1-32
Versetul cheie: Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți, care n-au nevoie de pocăință. Luca 15:7
Ideea centrală: Toți oamenii au păcătuit așadar, toți au nevoie să fie mântuiți.
Scopul lecției: Să învățăm cum să comunicăm Evanghelia oamenilor pierduți în general, și în mod special unui grup mixt de oameni, din diferite categorii sociale.
CONTEXTUL CELOR TREI PILDE
Evanghelistul Luca, ni-L prezintă pe Domnul Isus înconjurat de „vameși și păcătoși”, urmărit îndeaproape de „farisei și cărturari”. Aceste două grupări erau antagonice, membrii primului grup erau păcătoși și făceau parte din rândul celor disprețuiți, în timp ce membrii celui de-al doilea grup făceau parte din elita religioasă a vremii și erau, în proprii ochi, „neprihăniți”. Acesta era anturajul care se regăsea mereu în jurul Domnului Isus. „Vameșii și păcătoșii” îl percepeau ca un „învățător” diferit de ceilalți „învățători” din vremea lor. În același timp, „fariseii și cărturarii” erau acolo pentru a „pândi” ceea ce vorbea sau făcea Isus și pentru a-L „acuza” sau „a cârti” cu privire la tot ce nu se conforma standardelor lor.
De altfel, o simplă analiză gramaticală a modului în care Luca își începe narațiunea „Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Isus ca să-l asculte…” ne ajută să înțelegem că acestea erau circumstanțele generale ale slujirii lui Isus, mai degrabă decât o situație punctuală și tranzitorie. Astfel, Domnul Isus, nu doar că era diferit de ceilalți învățători dar, avea și un tipar de sfințenie diferit de cel promovat de farisei și cărturari. Pentru El, a fi în mijlocul unor grupuri de „vameși și păcătoși” sau în anturajul unor persoane păcătoase, cu o viață morală discutabilă, nu constituia o problemă. El nu a întors niciodată „păcătoșilor” spatele, nu i-a agresat verbal evidențiindu-le păcatele și nu i-a evitat sau condamnat în vreun fel.
Ca răspuns la un astfel de comportament unii dintre acei vameși și păcătoși se întorceau de la păcatele lor la Dumnezeu. La fel s-a întâmplat cu Zacheu, cu samariteanca și mulți alții. Se pare că mila, bunătatea și dragostea au un impact mult mai profund în a determina separarea cuiva de păcat și a aduce acea persoană la pocăință decât condamnarea și predicarea moralizatoare și mustrătoare.
I. FARISEII ȘI CĂRTURARII
Este evident că Luca 15, ne descrie o situație în care „fariseii și cărturarii” erau parte din mulțimea care-L asculta pe Domnul Isus alături de „vameși și păcătoși”. În astfel de ocazii, devenise un obicei al lor să-L critice pe Domnul Isus pentru anturajul adunat în jurul Său.
Nu e foarte clar, din detaliile descrise în text, care e locul sau contextul în care sunt spuse cele trei pilde dar, cel mai probabil, este într-un loc public, deoarece Isus este acuzat că-i „primește pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 15:2). Asta înseamnă, că în acel loc „vameșii și păcătoșii” aveau acces liber, iar a primi pe păcătoși și a mânca alături de ei, însemna nu doar o interacțiune personală și apropiată cu aceștia, ci mai degrabă o identificare cu ei, nu doar o cunoaștere ocazională. Aceasta era o vină, pentru care „fariseii și cărturarii” au găsit o bază aparent solidă pentru cârtire și judecată , atât în ceea ce privea gruparea de „vameșii și păcătoșii” ca întreg, cât și pe Isus însuși și ucenicii Lui.
Este destul de ușor să ne gândim ce imagine aveau „vameșii și păcătoșii” în mintea fariseilor și cărturarilor și ne va fi mai ușor să înțelegem cât de mult îți doreau aceștia ca Isus și anturajul Său să simtă dezgustul și forța criticilor lor.
II. CUM SĂ-I ÎNVEȚI PE PĂCĂTOȘI CALEA DOMNULUI?
Evanghelistul Luca, ne descrie un grup numeros de oameni: fariseii, învățătorii Legii, vameșii, păcătoșii și oamenii obișnuiți, care cu toți erau păcătoși înaintea lui Dumnezeu. Domnul Isus, le comunică într-un mod eficient nevoia lor de iertare, folosindu-se de trei pilde complementare. El prezintă pilda cu: „oaia pierdută” (Luca 15:1-7), „bănuțul pierdut” (Luca 15:8-10) și „fiul pierdut” (Luca 15:11-32). Cele trei pilde, sunt expuse pe când: „vameșii și păcătoșii” „…se apropiau de Isus ca să-L asculte” și „fariseii și cărturarii” cârteau și ziceau: „Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 15:1-2).
Domnul Isus putea spune pilda fiului pierdut de la început dar, alege să spună la urmă adevărul necruțător pe care-L intenționa pentru „neprihăniții” din jurul Său. Astfel, Își conduce audiența spre punctul în care să se recunoască și să se autoidentifice în pildă. Să nu poată da înapoi din fața raționamentelor pe care le acceptau, natural, când era vorba despre o realitate materială, dar pe care le respingeau cu vehemență când era vorba despre o realitate spirituală.
1. Pilda cu oaia pierdută
Aceasta este o narațiune simplă, prezentată astfel încât cei ce ascultau să nu poată decât să fie de acord cu atitudinea păstorului din pildă. De ce?
Pentru că, în acele vremuri, turmele de oi, de capre sau vite erau duse dimineața la pășune și erau ținute în câmp deschis. Nu existau garduri de protecție în jur, astfel că oricare animal din turmă era în pericolul de a se pierde dacă păstorul era neatent. Cam așa au stat lucrurile și în pilda cu oaia care se pierde de turmă. Aici apare dilema: ce va face păstorul? Va rămâne alături de cele nouăzeci și nouă de oi sau le va lăsa pe cele nouăzeci și nouă în câmp deschis, fără nici o protecție și se va duce să caute oaia ce s-a pierdut?
Întrebarea este adresată țintit, înspre cei care-L acuzau și-L judecau pentru că ședea la masă cu „vameșii și păcătoșii”. Astfel, Isus lansează provocarea: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi și pierde una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci și nouă pe islaz și se duce după cea pierdută până când o găsește?” (Luca 15:4). Cu siguranță, dacă ar fi vorbit direct în favoarea vameșilor și păcătoșilor, Isus s-ar fi lovit de atitudinea refractară a fariseilor și cărturarilor. Iar, fariseilor și cărturarilor nu le-a fost greu să se identifice cu cele nouăzeci și nouă de oi care nu se pierduseră și nici nu le-a fost greu să identifice oaia pierdută cu vameșii și păcătoșii, adică exact cei cărora Domnul Isus le acorda atenție.
Morala pildei demască siguranța lor care se baza pe o falsă neprihănire: „Tot așa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15:7). Dacă judecăm pilda din perspectiva Fiului lui Dumnezeu, ea constituie o invitație pentru „vameșii și păcătoșii” din jurul Său să se întoarcă cu pocăință la Dumnezeu. „Vameșii și păcătoșii”, portretizați de oaia pierdută erau marginalizați, stigmatizați de societate, condamnați și judecați cu asprime de farisei și cărturari, dar erau așteptați acasă și primiți cu bucurie de Dumnezeu.
2. Pilda bănuțului pierdut
Cea de a doua pildă spusă de Domnul Isus, este și mai provocatoare decât cea dintâi, din mai multe motive. Casele din vremea aceea erau case făcute din pietre, bârne, pământ iar căderea unui bănuț într-o asemenea situație făcea găsirea lui o încercare destul de serioasă.
- Bănuțul acela avea valoarea unei zile de muncă istovitoare sau chiar mai mult de atât.
- Căderea unui bănuț într-o asemenea situație, necesita foarte multă osteneală în găsirea și recuperarea lui: era necesară aprinderea unei lămpi, măturat pardoseala, așezarea în genunchi, cercetarea cu atenție a fiecărui loc posibil în care bănuțul ar fi putut cădea, mutarea mobilierului, cercetarea crăpăturilor din pardoseală și altele. De aceea, găsirea bănuțului pierdut, era motiv de mare bucurie, care trebuia împărtășit cu cei din preajmă.
Și morala acesteia se aliniază celei din pilda cu oaia pierdută: „Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește” (Luca 15:10).
3. Pilda fiului risipitor
Se pare că cele doua pilde spuse mai înainte aveau rol pregătitor, captarea atenției „fariseilor și cărturarilor” pentru pe cea de-a treia pildă. Această pildă este mai cuprinzătoare, mai complexă și mai captivantă decât primele două.
Atenția „fariseilor și cărturarilor” a fost captată și ascultau cu interes povestea unui tată care avea doi fii. Unul dintre ei, fiul cel mai tânăr, vine cu o cerere greu de crezut pentru urechea unui evreu din vremea aceea: „Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine” (Luca 15:12). O astfel de cerere, echivala cu a spune tatălui: „Tată, mai bine ai fi mort. Nu pot aștepta până când vei muri, așa că dă-mi ceea ce mi se cuvine și dă-mi acum”. Această cerere, reprezenta o ofensă gravă la adresa tatălui care, în mod normal, ducea la dezmoștenirea și izgonirea acelui fiu din familie. Și asta se așteptau, cel mai probabil, fariseii să audă. Dar, în loc să audă că tatăl și-a izgonit fiul, Domnul Isus îi surprinde cu câteva aspecte greu de crezut urechilor:
a. Bunătatea, răspunsul dragostei tatălui față de răzvrătirea fiului cel mai tânăr.
A fost total surprinzător, pentru ascultătorii Domnului Isus, răspunsul tatălui la cererea fiului său cel tânăr: „…le-a împărțit averea…” (Luca 15:12). Expresia, înseamnă că tatăl a dat ceea ce se cuvenea din averea sa, atât fiului cel mare cât și fiului cel mic. Foarte curând, „…fiul cel mai tânăr, a strâns totul, și a plecat într-o țară depărtată…” (Luca 15:13). Această plecare grăbită, se poate datora fie unor situații tensionate din familie, fie unor temeri față de posibile repercusiuni din partea oamenilor din comunitate. Astfel, fiul cel mai tânăr, alege să plece unde să nu-l știe nimeni, să poată trăi viața așa cum îi place, și să ducă traiul pe care și l-a dorit: „…o viață destrăbălată…” (Luca 15:13).
b. Dorul, manifestarea dragostei tatălui după fiul cel mai tânăr
După ce tatăl și-a împărțit averea, ascultătorii Domnului Isus sunt surprinși să constate că tata duce dorul fiului său, și privește mereu în lungul drumului să-l vadă revenind.
Kenneth E. Bailey, spune că, în comunitatea în care s-ar fi întâmplat ca un fiu să aibă față de părinții săi o asemenea atitudine și și-ar fi părăsit părinții cu o parte din averea familiei, dacă un astfel de fiu ar avea curajul să vină acasă, în momentul în care ar fi intrat pe ulița satului întreaga comunitate l-ar fi întâmpinat rostind o „interdicție categorică” după care l-ar fi izgonit din sat. (Kenneth E. Bailey – Finding the Lost: Cultural Keys to Luke 15, St Lois, Concordia 1992). Asta însemna că tata trebuia să fie foarte atent ca o astfel de acțiune, din partea comunității, să nu poată avea loc.
c. Umilința, reacția tatălui când își vede fiul venind acasă
Greu de crezut pentru fariseii și cărturarii care-L ascultau pe Domnul Isus era și să audă despre reacția tatălui văzându-și fiul intrat pe ulița satului: „Când era încă departe…, i- s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, și l-a sărutat mult” (Luca 15:20).
Fariseii și cărturarii, care erau foarte scrupuloși în chestiuni legate de moralitate și conduită în societate, își imaginau că tatăl, pentru a putea alerga, trebuie să-și fi ridicat hainele în brâu, ceea ce-i descoperea picioarelor, iar pentru un om în vârstă, asta era umilitor. Dar, pentru tatăl acestui tânăr, nu contează opiniile sau discuțiile pe care le-ar putea genera, întrucât ceea ce contează cu adevărat, este viața fiului său, iar fiul trebuie salvat.
Tatăl, nu are cuvinte de reproș față de el, ci îl îmbrățișează și îl sărută în fața tuturor. Fiul încearcă să rostească câteva cuvinte de pocăință, dar tatăl își trimite slugile să aducă haina cea mai bună, încălțămintea cea mai bună, să-i pună inelul cu blazonul familiei în deget, să taie vițelul cel mai gras și să înceapă ospățul pentru că „…acest fiu al meu era mort, și a înviat, era pierdut și a fost găsit”. Uluitor!
d. Bunătatea, manifestarea dragostei tatălui față de răzvrătirea fiului cel mare
În acest timp, fiul cel mare, fiind plecat la muncă, se întoarce și află cu stupoare că fratele mai tânăr s-a întors iar tata a tăiat vițelul cel îngrășat și a pornit un ospăț spre bucuria tuturor. Mânia, a început să clocotească în inima fiului mai mare care, refuză să fie parte la o această bucurie.
Acesta este contextul în care Domnul Isus evidențiază manifestarea plină de bunătate a tatălui față de fiul cel mare, la fel cum, într-un alt context și-a arătat bunătatea față de fiul cel mai tânăr. Atunci, fiul cel mai tânăr a zis „Tată dă-mi partea de avere care mi se cuvine…” iar acum fiul cel mare, mânios fiind, refuză invitația tatălui de a intra la ospăț, chiar dacă: „Tatăl său a ieșit afară, și l-a rugat să intre” (Luca 15:28) . Astfel, Domnul Isus scoate în evidență trei aspecte:
- mai întâi, faptul că fiul cel mai tânăr, a fost nemulțumit, și-a manifestat nemulțumirea, și-a venit în fire și s-a întors acasă cu pocăință fără să mai aibă vreo pretenție;
- apoi, fiul cel mare, deși a rămas acasă purtase nemulțumirea ascunsă în inimă: „…eu îți slujesc ca un rob…, nu ți-am călcat porunca…, mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied…, iar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat” (Luca 15:29-30) .
- în al treilea rând, în ciuda comportamentului fiilor lui, bunătatea tatălui are aceeași profunzime pentru ambii săi fii.
Cu cât este mai evidentă, atitudinea de mânie, de nemulțumire și răutate a fiului cel mai mare față de fratele său cel mai tânăr, cu atât este mai strălucitoare bunătatea plină de răbdare a tatălui față de amândoi fii săi.
APLICAȚII ȘI CONCLUZII
Dacă suntem atenți la atitudinea fariseilor și cărturarilor, față de vameși și păcătoși, dacă ne uităm la modul în care vameșii și păcătoșii erau priviți, vom observa că fariseii și cărturarii nu vedeau nimic altceva în toți aceștia decât niște proscriși imorali.
Chiar dacă ambii fii ai tatălui erau răi și atitudinea lor față de tatăl lor, dar și față unul de altul, era o atitudine de vrăjmășie, neascultare și nemulțumire, totuși tatăl și-a iubit amândoi fii arătându-le bunătate și dragoste.
Această dragoste a tatălui, ne indică dragostea lui Dumnezeu căci „Domnul este încet la mânie și bogat în bunătate, iartă fărădelegea și răzvrătirea” (Numeri 14:18) după cum este scris: „…căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate…” (Iona 4:2). Iar Pavel scrie romanilor: „…disprețuiești tu bogățiile bunătății și îndurării lui Dumnezeu? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință” (Romani 2:4). O asemenea dragoste nemărginită face dintr-un proscris imoral, dintr-un om păcătos, un copil al lui Dumnezeu iertat și restaurat. Dacă așa este Dumnezeu, asta înseamnă că:
a. Orice persoană are nevoie să vadă în noi dragostea lui Dumnezeu
O lecție importantă pe care trebuie să o învățăm de la Domnul Isus în evanghelizarea celor pierduți este să vedem dincolo de imaginea exterioară, dincolo de păcatul acestor oameni, indiferent care ar fi acesta, să vedem în ei ființe create după chipul lui Dumnezeu, care au nevoie de mântuire. Este evident că, Domnul Isus nu s-a uitat niciodată la un om după o caracteristică evident păcătoasă a acestuia și apoi să-l respingă.
b. Orice persoană trebuie tratată respectându-i demnitatea
O altă lecție pe care o putem învăța în evanghelizarea celor pierduți este că Domnul Isus a tratat orice persoană respectându-i demnitatea, fie evreu, fie păgân. A făcut asta, chiar și în situația în care demnitatea acelei persoane era profund afectată de eșecul moral: femeia prinsă în adulter; femeia samariteană; vameșii și păcătoșii, toți aceștia erau profund disprețuiți de farisei și cărturari dar Domnul Isus i-a tratat cu demnitate.
Trebuie să mergem să facem evanghelizarea celor păcătoși. Pildele acestea proclamă vestea bună a Evangheliei. Toți cei ce au întors spatele lui Dumnezeu considerând Biserica demodată, iar societatea modernă permisivă, trebuie să știe că există un Tată ceresc care-i așteaptă acasă, un Bun Păstor care caută să-i aducă pe umerii Săi – Dumnezeu este și casa lor.
c. Orice persoană trebuie tratată ca fiind creată după chipul lui Dumnezeu
O altă lecție pe care o putem învăța în evanghelizarea celor pierduți este să nu uităm niciodată că fiecare om poartă în sine valoarea inestimabilă a unui suflet făcut după chipul lui Dumnezeu.
Sunt situații în care El a arătat respect, milă, bunătate unor oameni necredincioși și răi precum Irod, Pilat, cei care L-au răstignit. În acest sens, Petru ne spune „fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândețe și teamă” (1Petru 3:15). Și Pavel îndeamnă: „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud” (Efeseni 4:29); „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” (Coloseni 4:6). Dar, dacă Domnul Isus este atât de clar în această privință, atât în exemplul Său personal cât și în învățătura Lui, de ce așa de mulți credincioși nu ascultă de învățătura Lui?
d. Orice persoană trebuie tratată cu gândul și dorința de a fi câștigată pentru cer
Fii risipitori de azi, petrec cu veselie stârnind invidia unor credincioși de fațadă care, în inima lor și-ar dori să facă la fel. Uităm că Dumnezeu nu este interesat de timpul, talentul și energia risipită, chiar dacă „…Lui nu-i plac cei fără minte” (Eclesiastul 5:4), totuși Dumnezeu este interesat de mântuirea omului.
Când un astfel de fiu risipitor își vine în fire și se întoarce la Dumnezeu, cerul se bucură. Oare nu așa ar trebui să facă și Biserica? Evanghelizarea și aducerea păcătoșilor la cunoașterea mântuitoare a lui Isus Hristos trebuie să constituie o sărbătoare continuă pentru cei credincioși.
Vasile Paul – pastor la Biserica Baptistă „Sfânta Treime” din Baia Mare.
