Isus și evanghelizarea celor fățarnici – învățătorul legii
Text: Luca 10:25-37
Versetul cheie: El a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți.” „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus; „fă așa și vei avea viața veșnică.” Luca 10:27-28
Ideea centrală: Cine este aproapele meu și ce legătură are cu viața veșnică?
Scopul lecției: Să ne conștientizeze de faptul că oamenii de lângă noi sunt „aproapele” pentru care a murit Hristos și El ne cheamă pe fiecare ne implicăm în salvarea lor și să nu trecem cu nepăsare pe lângă ei. Domnul Isus a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut, iar a căuta și a aduna împreună cu El înseamnă viața veșnică.
INTRODUCERE ȘI CONTEXT
Lecția este așezată în contextul în care cei șaptezeci de ucenici se întorc din misiunea de propovăduire a împărăției lui Dumnezeu și vin să-I spună Domnului Isus cum „Chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău” (Luca 10:17). „În ceasul acela Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt” (Luca 10:21) și izbucnește într-o rugăciune de laudă adresată lui Dumnezeu. Când Și-a încheiat rugăciunea „S-a întors spre ucenici, și le-a spus deoparte: „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeți voi! Căci vă spun că mulți…, au voit să vadă ce vedeți voi , și n-au văzut, să audă ce auziți voi și n-au auzit” (Luca 10:23-24).
În acel ceas al întoarcerii ucenicilor din „lucrarea de evanghelizare”, în acel ceas al bucuriei lui Hristos în Duhul „Un învățător al legii s-a sculat să ispitească pe Isus și i-a zis: „Învățătorule, ce să fac să moștenesc viața veșnică?” (Luca 10:25).
În mod cert, dacă cineva ne-ar pune nouă o asemenea întrebare ne-am grăbi să-i dăm un răspuns cât mai adecvat și lămuritor. Nu acesta este cazul în dreptul lui Isus. Să nu uităm că Domnul Isus „…n-avea trebuință să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuși știa ce este în om” (Ioan 2:25). Prin urmare, trebuie să pornim de la premisa că pe acest învățător al Legii nu-l interesa în mod special „viața veșnică” ci dorea „sa-L ispitească pe Isus” printr-o dezbatere să vadă dacă Isus, fiul unui tâmplar, se califică să fie Învățător.
Este evident că Domnul Isus înțelege intenția învățătorului Legii, și-i răspunde, dar nu direct ci, Domnul Isus îi răspunde cu propria-i întrebare: „Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?” (Luca 10:26). Învățătorul Legii, ca unul care își dorea o dezbatere, vrea să arate că este stăpân pe ce scrie în Lege și că o cunoaște foarte bine, așa că răspunde: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10:27). Practic, acesta face un rezumat al Legii la fel ca și Domnul Isus, cu o altă ocazie, în evanghelia după Marcu 12:28-31. Am putea să spune că, teoretic, acesta este un răspuns corect. Singura problemă este cu omul care este păcătos și „…după Lege, aproape totul este curățit cu sânge; și fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9:22). Atunci înseamnă că Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca Legea să fie un mijloc pentru moștenirea vieții veșnice deoarece Dumnezeu știa că omul este păcătos și are nevoie de iertarea Lui.
Asta înseamnă că Legea era mai degrabă o arătare a harului lui Dumnezeu, față de lumea căzută și un indicator spre Unsul lui Dumnezeu, Mesia, Hristos Domnul, singurul care a împlinit într-un mod perfect cele două mari porunci în care se adună toată Legea și prorocii. El era Cel ce sta în fața învățătorului Legii și care „…S-a adus pe Sine însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu…” (Evrei 9:14) „…și după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu…” (Evrei 10:12). Domnul Isus, îi dă un răspuns simplu: ”Bine ai răspuns, fă așa, și vei avea viață veșnică” (Luca 10:28) iar acest răspuns implică faptul că dacă cineva are capacitatea să împlinească cele două porunci care însumează toată Legea, cu adevărat poate moșteni viața veșnică.
Probabil că, auzind răspunsul, învățătorul Legii a conștientizat că lucrul acesta este absolut imposibil, dar cum să recunoască în fața tuturor că dorința lui de împlinire a acestor porunci s-a lovit de nenumărate ori de neputința lui. Astfel că „…el care vroia să se îndreptățească, a zis lui Isus: „Și cine este aproapele meu?” (Luca 10: 29) pentru că voia să vadă ce definiție va da Domnul Isus „aproapelui”. Din nou Domnul Isus, cădea în capcana întinsă de învățătorul Legii, nu dă un răspuns direct ci prezintă cea mai populară și cea mai cunoscută pildă în toată lumea: Pilda Samariteanului milostiv (Luca 10:30-35).
- PRINCIPII DE EVANGHELIZARE ÎN ACEASTĂ PILDĂ
În orice context ne apropiem de Domnul Isus, și de învățăturile Lui, avem de învățat și de corectat principii și obiceiuri de viață nebiblice cu care ne-am obișnuit atât de mult încât au devenit parte din viața noastră, deși acest fel al nostru de a fi este unul păgubos pentru lucrarea Împărăției lui Dumnezeu.
De multe ori avem impresia că am învățat și acum știm ce avem de făcut, doar pentru a constata că situația de care ne-am lovit de această dată, nu funcționează după regulile pe care le știam și le aplicam deja de multă vreme. Așa că, să luăm aminte la câteva principii care ne pot ajuta în lucrarea de evanghelizare, în general, și chiar celor fățarnici. De ce nu?
1. Domnul Isus nu intră în polemică pe teme de interpretare teologică
În lucrarea de evanghelizare este foarte important să nu cădem în plasa celor care nu vor decât un cadru potrivit în care să pornească o controversă, în care fiecare să-și demonstreze forța argumentelor iar, în final, cel mai priceput în argumentare să fie declarat învingător. Domnul Isus nu se lasă angrenat în capcana unei polemici teologice și care nu ar fi avut ca efect „…să înainteze lucrul lui Dumnezeu…” (1Timotei 1:4).
2. Domnul Isus ne arată care sunt sacrificiile lucrării de evanghelizare.
În cadrul acestei pilde, Domnul Isus nu ne spune în mod direct cine este aproapele nostru, ci mai degrabă este preocupat să ne arate că uneori cel care este „aproapele nostru” are nevoie din partea noastră de timp, sacrificiu, cheltuială, deranj, energie și poate în unele contexte chiar de viața noastră. Fără doar și poate, asta a făcut samariteanul pentru omul căzut între tâlhari. El nu doar că cheltuit timp, efort, sacrificiu, deranj dar, s-a pus pe sine în postura de a cădea victimă, tocmai pentru că s-a oprit să-l ajute pe cel căzut între tâlhari.
3. Domnul Isus constată că știm să facem corect „exegeza textului” dar ne încurcăm la „aplicație”
Învățătorul Legii, făcuse bine exegeza Legii, și a rezumat întreaga Lege în două îndatoriri corecte pentru oameni: mai întâi datoria față de Dumnezeu și apoi datoria față de aproapele.
Domnul Isus, spune învățătorului că a făcut exegeza Legii corect: „Bine ai răspuns, fă așa și vei avea viață veșnică” (Luca 10:28). Dar, învățătorul Legii era deficitar la partea aplicativă, și îi este greu să-și recunoască falimentul. El voia să iasă bine „în ochii lumii”. Oamenii îl respectau pentru „exegeza” de care era capabil și cu care să fălea în fața altora, dar la aplicație era la fel de falimentar ca toți ceilalți. Așa că, se zbate să mai găsească o scuză, să mai găsească un mijloc omenesc de salvare: „Și cine este aproapele meu?” (Luca 10:29).
Răspunsul pe care de multe ori ni-l dăm și noi, pentru că ne este mai convenabil este: aproapele meu este soția, soțul, copiii, părinții sau rudele mele, etc. Deși răspunsul este adevărat, este totuși o jumătate de adevăr. Domnul Isus ne arată că aproapele nostru este orice om aflat în nevoie chiar dacă acesta este un dușman. În cazul acesta, samaritenii și evreii erau dușmani declarați, se disprețuiau între ei și făceau orice le sta în putință să nu aibă nici o legătură unii cu alții. „Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii” (Ioan 4:9). Și totuși un samaritean și-a văzut aproapele, care cel mai probabil era un evreu, căzut între tâlhari și a făcut ceea ce era necesar. Samariteanul acela era văzut ca fiind spurcat, necurat, imoral, eretic de către evreii din vremea lui Isus. Cu toate acestea Domnul Isus scoate în evidență că el împlinise legea lui Dumnezeu în timp ce conducătorii evreilor nu.
4. Domnul Isus dă în vileag fățărnicia inimii și nevoia ei de corectare
Fie că vorbim despre învățătorul Legii, preot sau levit, cu siguranță, fiecare știa ce zice Legea și fiecare știa ce are de făcut, dar cu toate astea, fiecare a falimentat în aplicarea ei. Fiecare și-a văzut de drum, a întors capul în altă parte și a mers mai departe. Probabil se duceau chiar la Templu să facă o slujbă duhovnicească, să-L slăvească pe Dumnezeu. Învățătorul Legii, preotul, levitul, pozau în fața celorlalți ca oameni cumsecade, neprihăniți, oameni care interpretau bine Legea, dar pentru oamenii de rând așezau „…sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște” (Matei 23:4). Asta însemnă că legea este Lege doar pentru ceilalți dar nu și când era vorba despre ei.
Prin modul de expunere, Domnul Isus aruncă o provocare deschisă atât învățătorului Legii în special cât și clasei religioase în general, care trata oamenii ca pe niște obiecte nu ca pe niște ființe umane. Ei se vedeau superiori tuturor prin faptul că interpretau Legea, pozau în oameni neprihăniți dar, în realitate erau la fel de neputincioși în aplicarea ei ca și ceilalți. Domnul le spune „pe dinafară vă arătați neprihăniți oamenilor, dar pe dinăuntru sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege” (Matei 23:28). El demască această neputință și fățărnicie prin atitudinea pe care o are preotul și levitul față de omul căzut între tâlhari. Adică, una învățau dar alta făceau, pretindeau că sunt neprihăniți în timp ce nu erau decât niște fățarnici. Din acest motiv, Domnul Isus are un discurs dur cu privire la ei în care îi numește „…fățarnici”, „…nebuni și orbi…”, „șerpi, pui de năpârci…” (Matei 23:1-29).
Isus, își încheie pilda cu o întrebare adresată învățătorului Legii: „Care dintre acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” (Luca 10: 36). Răspunsul lui trebuia să fie: „samariteanul” dar, ocolind să rostească cuvântul ”samaritean” zice: „Cel ce și-a făcut milă cu el” (Luca 10:37). Domnul Isus îl provoacă pe acest învățător al Legii să aducă la nivel de practică ceea ce deja cunoștea la nivel de teorie: „Du-te și fă și tu la fel” (Luca 10:37).
II APLICAREA ACESTOR ÎNVĂȚĂTURI LA EVANGHELIZARE
1. Evanghelizarea necesită, uneori, un timp mai îndelungat
Evanghelizarea este, uneori, un proces foarte lent. Spre exemplu, deși învățătorul Legii a pus o întrebare foarte bună și importantă, Domnul Isus nu s-a grăbit să-i dea un răspuns dar, textul biblic ne dă posibilitatea să înțelegem că învățătorul Legii a rămas cu câteva lucruri la care să mediteze. Aplicând acest aspect la viața noastră, ar trebui să ne gândim prin câte procese, lupte și frământări am trecut fiecare, până când am ajuns să credem și să mărturisim cu convingere că Isus Hristos este Domnul și Mântuitorul nostru personal. Ne dăm astfel seama cât de mic a fost rolul nostru în marea lucrare a lui Dumnezeu de întoarcere a noastră sau a altcuiva la Dumnezeu. Trebuie să fim conștienți că Dumnezeu ne măsoară credincioșia în lucrul care ni s-a încredințat, pentru că noi nu suntem decât niște slujitori în câmpul Evangheliei cărora ni sa dat o anumită lucrare de făcut. Deci, să fim credincioși în lucrul care ni s-a încredințat și să lăsăm rezultatele în mâna Domnului.
2. Evanghelizarea se face punând întrebări bune
Evanghelizarea implică și capacitatea evanghelistului de a pune întrebări bune. Aceste întrebări bine puse, pot determina pe de o parte deschiderea și aprofundarea unei relații care să ducă la eliberarea de poveri a acelei persoane și în final la mântuirea ei. Pe de altă parte, este important să nu dăm buzna într-un mod brutal, neînțelept în viața oamenilor, fapt ce ar avea un alt efect – pierderea acelei relații și implicit, imposibilitatea evanghelizării acelei persoane. Abordarea oricărui om, animați de un spirit de superioritate, indiferent cât de pricepuți am fi în cunoașterea Scripturilor, este un drum sigur spre faliment.
Cineva implicat ani mulți în lucrarea de evanghelizare personală spunea: „Dacă am posibilitatea să petrec o oră cu cineva, atunci 55 de minute le petrec punând întrebări și cinci minute spun câteva lucruri care să fie bine conectate la ceea ce se petrece în inima acelui om și pe care să le frământe în inima și mintea lui până la următoarea noastră întâlnire.”
3. Evanghelizarea se face ajutându-i pe oameni să se descopere pe ei înșiși
Prin tot ceea ce a făcut Domnul Isus față de acest învățător al Legii, l-a adus la punctul în care el să se descopere pe sine însuși, să-și înțeleagă inima, să stea în fața propriilor motivații și să le înțeleagă. Felul în care Domnul Isus conduce și încheie discuția, l-a lăsat cu siguranță pe învățătorul Legii cu multe întrebări în minte cu privire la cine este el cu adevărat.
Niciodată nu trebuie să abordăm pe cineva dintr-o dorință de a demonstra cât de dibaci suntem noi în cunoașterea Scripturilor chiar dacă unii dintre oamenii pe care-i vom aborda pentru evanghelizare vor porni discuția de pe o poziție de mândrie religioasă, noi trebuie să fim foarte atenți să nu cădem pradă acestor atitudini. Este important să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să reacționăm firește și, în loc să-i ajutăm să se cunoască pe ei punând întrebări înțelepte, să îi pălmuim cu texte din Scripturi. Trebuie să fim bine pregătiți atât în ce ne privește pe noi, cât și în ce privește omul cu care stăm de vorbă din pricină că „…inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea, cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9).
4. Evanghelizarea se poate face prin abordare directă cât și indirectă
Abordarea directă, poate stârni mândria acelei persoane, poate crea o formă de antagonism în inima și o poate îndepărta și mai mult de adevăr dacă inima nu îi este suficient de bine pregătită pentru o abordare directă privind credința și pocăința. Abordarea directă, poate avea același efect ca „tactica pământului pârjolit”, adică poate distruge totul în cale înainte să pregătească terenul să fie gata să primească în el, sămânța Cuvântului. Dacă privim cu atenție la Domnul Isus, ca să miște inimile împietrite ale oamenilor spre adevărul lui Dumnezeu, El folosește întrebări și spune pilde tocmai pentru a putea să vorbească despre lucruri care altfel ar fi greu de ascultat de interlocutorii Lui.
Abordarea indirectă, implică aspecte care țin de normalitatea vieții comunitare, în care spune întâmplări, povestiri care să stârnească imaginația, sentimentele și voința într-un mod eficient care să aibă ca efect deschiderea spre o discuție cu privire la Evanghelie. Abordarea indirectă, poate fi mult mai eficientă, deoarece, oameni au ajuns să fie reticenți față de orice mesaj despre cunoașterea lui Dumnezeu, despre ascultarea de Cuvânt, pocăință. Sunt plini de mândrie, de prejudecăți și devin împotrivitori dacă sunt abordați prea direct.
CONCLUZIE
Uneori, inima oamenilor nu este pregătită să audă cum pot fi scăpați, izbăviți din starea în care se află. Spre exemplu, învățătorul Legii, când vine la Isus și se ridică să-L ispitească, inima îi era plină de mândrie, îngâmfare și prejudecată. Era convins în inima lui că îl slujea și îl servea pe Dumnezeu după Lege, deci nu era pregătit să audă că el are nevoie de mântuire și iertare.
Aspectul acesta este adevărat în dreptul multor oameni pe care îi întâlnim în viața noastră obișnuită. Poate fi la fel de adevărat și în dreptul multora din bisericile noastre. Ni se pare că suntem bine așa cum suntem, venim la biserică, ascultăm Scripturile, plecăm și ne vedem de viețile noastre având impresia că Dumnezeu este mulțumit și de-acum ne așteptă cununa neprihănirii. Doar că, atunci când Pavel rostește aceste cuvinte o face după ce mai întâi a putut spune „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința” (2Timotei 4:7) și purta pe trupul lui „semnele Domnului Isus” (Galateni 6:17) adică semnele suferințelor îndurate pentru Evanghelie.
Probabil că, mulți dintre noi, citind lecția, vom descoperi avem nevoie, ca și acest învățător al Legii, să ne mustre cineva și să ne deschidă ochii ca să vedem că direcția în care ne ducem nu este bună. Avem nevoie de cineva care să ne arate cu răbdare și claritate Cuvântului lui Dumnezeu și poate, chiar să ne spună: „Bine…, du-te pe drumul pe care ai pornit, dar…, te aștept să te întorci să-mi spui că ai încercat, dar ai eșuat”. Sau, în cuvintele lui Iacov cineva care să ne confrunte spunându-ne: „Arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele” (Iacov 2:18). Pentru un om care nu vrea să-și vadă fățărnicia, ci se învelește în ea ca într-o manta, singura nădejde este pocăința și credința în Evanghelie.
Dacă suntem atenți, putem observa că în fondul discuțiilor dintre Domnul Isus și învățătorul Legii nu este prezentată în mod clar și direct Evanghelia Domnului Isus Hristos, dar ea era disponibilă chiar acolo în fața lui. Este bine ca atunci când ne confruntăm în evanghelizare cu oameni fățarnici, chiar dacă ei nu sunt gata să primească Evanghelia la momentul respectiv, totuși trebuie să aibă în fața lor „…epistola lui Hristos, scrisă…, cu Duhul Dumnezeului celui viu…” (2 Corinteni 3:3).
Pe de altă parte, este bine ca în toate conversațiile noastre oamenii să vadă în cuvintele noastre, în purtarea noastră, în viața pe care o trăim, reflectându-se ceva din frumusețea harului și caracterului Domnului Isus Hristos. Cel mai probabil, învățătorul Legii, s-a despărțit de Domnul Isus cu satisfacția că Isus și-a făcut timp pentru el, că a stat de vorbă cu el, și a plecat frământat de adevărurile pe care Domnul Isus le-a așezat în mintea lui.
Așadar, să nu renunțăm în a duce Evanghelia la orice om, cu gândul mistuitor să ne dăm toate silințele să știm „…să sfătuim pe orice om, și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Hristos Isus” (Coloseni 1:28). Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!
Vasile Paul – pastor la Biserica Baptistă „Sfânta Treime” din Baia Mare, Maramureș
Bibliografie:
- Comentariul biblic al credinciosului – Noul Testament de William MacDonald, editura Agape, 2001
- The New International Commentary on the New Testament; The Gospel of Luke – de Norval Geldenhuys, editura Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan
- Evanghelia după Luca – de Beniamin Fărăgău, editura Riroprint, Cluj Napoca, 2013.
- Pildele Domnului Isus – de Simon J. Kistemaker, editura Metanoia, Oradea, 2009.
- The Parables of Jesus – de James Montgomery Boyce, editura Moody Press, Chicago, 1983
- Learning Evangelism from Jesus, – de Jerram Barrs, editura Crossway, Wheaton, Illinois, 2009.
- Parabolele lui Isus – de Joachim Jeremias, editura Anastasia, București 2011.
- Învățătura religiei creștine – de Jean Calvin, vol 1 și 2, editura Cartea Creștină, Oradea 2003.
Biblia Internațională de studiu biblic inductiv – traducerea Dumitru Cornilescu, Precept Ministries, 1993, editura Harvest House Publishers, Oregon.
