Isus și evanghelizarea celor prinși de patimi – femeia păcătoasă
Text: Ioan 7:53-8:11
Versetul cheie: „Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Și Isus i-a zis: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești.” Ioan 8:11
Ideea centrală: Fiecare suflet este valoros înaintea lui Dumnezeu și Hristos ne învață să împărtășim vestea bună a iertării păcatelor și celor robiți de patimi.
Scopul lecției: Să ne învețe că Dumnezeu, la fel cum ne-a făcut și nouă parte de harul iertării, vrea să elibereze de sub puterea păcatului și pe aceia pe care noi îi disprețuim pentru că sunt prinși de diferite vicii.
CONTEXT
Sărbătoarea corturilor, era așezată în calendarul evreiesc pe la mijlocul lunii Octombrie iar unii dintre cei veniți la sărbătoare, L-au întâlnit pe Domnul Isus și au crezut în El, în timp ce alții L-au respins. Pe de altă parte Iudeii, adică cei din elita religioasă „…căutau să-l omoare” (Ioan 7:1) și erau mai hotărâți ca oricând să facă tot ce le sta în putință să scape de El, pentru că le strica obiceiurile, iar asta le afecta reputația și modul de viață, așa că „…au trimis niște aprozi să-l prindă…[…] dar nimeni n-a pus mâna pe El” (Ioan 7:32, 44).
În timp ce la Templu se desfășurau ritualurile caracteristice sărbătorii corturilor, Domnul Isus a stat în picioare și a strigat cu glas tare: „Dacă însetează cineva să vină la Mine, și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:37-38). Aceste cuvinte au stârnit discuții aprinse între cei aflați acolo și a stârnit furia liderilor religioși.
Este interesant de observat că Ioan 7:53-8:11 este cuprins între paranteze, ceea ce sugerează că textul acesta lipsește din multe dintre manuscrisele mai vechi ale Evangheliei după Ioan. Sfântul Augustin de Hipona, a fost de părere că acest paragraf a fost omis din atât de multe manuscrise vechi deoarece unii scribi credeau că acest pasaj favoriza practicarea adulterului.
Totuși, relatarea acestei întâmplări ne descoperă încă odată realitatea că problema fariseilor își avea rădăcinile adânc înfipte în dorința lor după slavă deșartă. Această dorință a dus la nesocotirea Legii lui Moise, cu care ei se lăudau, și la formarea unui cerc vicios din care nu se mai puteau smulge pentru a se întoarce la adevărul Cuvântului. Fariseii îl urau pe Isus pentru că El le arăta fața murdară a vieții lor dar și pentru că popularitatea lui Isus era deja atât de mare încât lumea mergea după El (Ioan 12:19).
I. FEMEIA PĂCĂTOASĂ – CAPCANA ÎNTINSĂ LUI ISUS
Dis-de-dimineață Isus se duce la Templu „…și tot norodul a venit la El…, și-i învăța” (Ioan 8:2), dar fariseii și cărturarii, preocupați să-L compromită înaintea mulțimilor, dau buzna ca să-i supună judecății o femeie pe care au prins-o „…chiar când săvârșea…” păcatul (Ioan 8:4).
Aceasta înseamnă că, cel puțin doi martori au văzut fapta, nu doar niște detalii compromițătoare, care în fața legilor iudaice erau insuficiente pentru a acuza pe cineva de adulter. Cei doi martori trebuiau să vorbească și să dovedească dincolo de orice îndoială că ei spun adevărul, că au văzut actul de adulter în sine, exact în același timp, unul în prezența celuilalt, astfel încât mărturia lor să fie identică în toate privințele. Fiindcă cerințele Legii erau așa de rigide, când un soț dorea să scape de soția lui, dar averea soției să-i rămână lui, încerca să o compromită într-o asemenea măsură încât ea să fie omorâtă prin lapidare, iar el să fie socotit nevinovat. Nu știm dacă acesta este cazul aici, totuși, din felul în care este prinsă femeia „…chiar când săvârșea…” păcatul (Ioan 8:4) există posibilitatea ca acestei femei să i se fi întins o cursă, în mod deliberat.
Fariseii și cărturarii târăsc o femeie în fața lui Isus și a mulțimii adunate în jurul Lui, apoi I se adresează folosind apelativul „Învățătorule”, care ascundea fățărnicia și disprețul față de Isus. Ei nu-L considerau pe Isus învățător deoarece nu studiase în nici una din școlile lor rabinice, nici nu vedeau în El pe cineva demn să dea învățătură mulțimilor și, în nici un caz, să interpreteze corect Legea.
Cu această șiretenie ascunsă, fariseii și cărturarii îl întreabă pe Isus, ce trebuie făcut în cazul acestei femei, care tocmai a fost prinsă „…chiar când săvârșea preacurvia…”, în contextul în care, zic: „Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei…” (Ioan 8:5).
Trebuie observată șiretenia fariseilor și cărturarilor, care distorsionează intenționat Legea. Iată ce zicea Legea: „Dacă un om preacurvește cu o femeie măritată…, omul acela și femeia aceea preacurvari să fie pedepsiți cu moartea” (Leviticul 20:10) de asemenea: „Dacă se va găsi un bărbat culcat cu o femeie măritată, să moară amândoi: și bărbatul care s-a culcat cu femeia, și femeia. Să cureți astfel răul din mijlocul lui Israel” (Deuteronom 22:22). Observăm aici câteva aspecte:
- Fariseii și cărturarii sunt interesați doar de o ascultare parțială de ceea ce zice Legea. Posibilitatea, să fi întins o capcană acestei femei, pe care au prins-o „…chiar când săvârșea preacurvia…” constă tocmai în faptul că în mod paradoxal n-au prins și pe bărbatul cu care femeia „…săvârșea preacurvia…”. Pe bărbat, se pare, l-au făcut scăpat. Știau ce zice Legea? Cu siguranță, dar nu aceasta îi frământa.
- Fariseii și cărturarii aveau o țintă, dar acesta nu era curăția morală a poporului. Dacă ar fi fost interesați de curăția poporului, atunci ar fi trebuit să-l aducă și pe bărbatul cu care au prins femeia „…chiar când săvârșea…” păcatul, ca să fie pedepsiți cu moartea pentru ca: „Să cureți astfel răul din mijlocul lui Israel” (Deuteronom 22:22). Dar, nu curăția morală a poporului era preocuparea lor.
- Fariseii și cărturarii, nu își făceau probleme pentru respectarea Legii, ci pentru că Isus le demasca fățărnicia. Fariseii și cărturarii, prin acțiunile lor, dovedeau că nu sunt interesați ce zice Legea: „…să moară amândoi: și bărbatul care s-a culcat cu femeia, și femeia…” (Deuteronom 22:22), ci „…să-L ispitească și să-L poată învinui…” ca astfel să-L compromită în fața mulțimilor. Interesul lor era să-L determine, cumva, să rostească o judecată prin care să încalce: fie Legea lui Moise, fie legea romană ca să Îl poată învinui și să poată scăpa de El.
Oricum, este evident faptul că, pentru acești lideri religioși, nu exista nici o preocupare pentru situația în care ajunsese această femeie. Viața acestei femei, nu avea nici o valoare în ochii lor, doar interesul lor conta.
II. DILEMA MORALĂ ȘI LEGISLATIVĂ
Fariseii și cărturarii, au constatat că Domnul Isus „primește pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 15:2) așa că nu putea fi un învățător credincios Legii lui Dumnezeu. Ei L-au văzut adesea că „…mănâncă…, cu vameșii și cu păcătoșii” (Matei 9:11, Marcu 2:16, Luca 5:30), oameni considerați, în mod evident, nelegiuiți.
Aceștia considerau că a sta la masă și a mânca alături de cineva, poate fi interpretat ca având o relație apropiată cu acea persoană, iar așa ceva nici unul dintre învățătorii Legii, fariseu ori cărturar nu ar fi făcut, deoarece era compromițător din punct de vedere moral. Ei erau scandalizați de această asociere a Domnului Isus cu oamenii păcătoși. Este foarte posibil ca prin această situație, fariseii și cărturarii să fi crezut că au găsit răspunsul și soluția perfectă prin care să-l prindă în capcană pe Isus, așa că vin la El plănuind să-L determine să greșească măcar în una din două situații:
- Prima problemă ținea de Lege. În Lege este stipulată o cerință clară într-o astfel de situație. Isus pretinde ca a venit de la Dumnezeu, prin urmare ascultarea de Legea lui Dumnezeu era un imperativ. Astfel, în cazul în care El nu se va uni cu ei în condamnarea și uciderea cu pietre a acestei femei, atunci Îl vor putea acuza de încălcarea unei porunci specifice din Lege. Mai ales că, în mod sigur, l-au auzit pe Isus spunând: „…să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17, 19).
- A doua problemă ținea de dreptul roman. Autoritățile romane au luat din mâinile legiuitorilor evrei dreptul de a condamna și de a executa pe cineva. Astfel că, în cazul în care Domnul Isus ar fi condamnat și s-ar fi unit în condamnarea la moarte a acestei femei, ei L-ar fi putut acuza de rebeliune împotriva autorităților romane.
Probabil că, încă de aici au început temerile care au prins contur în mintea mai marilor lui Israel, că Isus, prin entuziasmul pe care-l manifestau mulțimile și prin popularitatea Sa, ar putea declanșa o răzbunare rapidă și plină de mânie din partea autorităților romane. De aceea, ceva mai târziu, Caiafa „…care era mare preot în anul acela le-a zis: „Voi nu știți nimic; oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, și să nu piară tot neamul?” (Ioan 11:49-51). Însă nici măcar Caiafa nu realizează că rostește o profeție cu un sens mult mai profund decât își imagina.
III. ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU NU EXISTĂ PĂCAT PRIVAT
Femeia prinsă „…chiar când săvârșea…” păcatul, a fost adusă înaintea lui Isus ca fiind vinovată dincolo de orice îndoială. Domnul Isus dă o lecție și un răspuns, nu doar pentru contextul de atunci și acolo, ci și pentru diversele contexte în care ne putem afla și noi în vremurile de azi, în ce privește evanghelizarea celor cuprinși de diverse patimi. Sunt câteva întrebări importante pe care trebuie să ni le punem:
- Ce ar face Domnul Isus azi, dacă ar fi pus în fața unui păcat flagrant?
- Cum ar răspunde El oamenilor din lume, afundați în tot felul de patimi și păcate?
- Cum ar vrea El să răspundem noi și să facem evanghelizarea celor cuprinși de patimi?
- Ce am putea învăța noi, din răspunsul Domnului Isus într-o astfel de situație?
În timp ce ne gândim la aceste întrebări, citim că Domnul Isus „…S-a plecat în jos, și scria cu degetul pe pământ” (Ioan 8:6) și poate că această frază generează în mintea noastră întrebarea: „Oare, ce a scris Domnul Isus cu degetul în țărâna pământului?” Desigur, nu avem un răspuns biblic explicit dar am putea să ne gândim la câteva posibile răspunsuri:
- Isus, scriind în țărâna pământului, este imaginea lui Dumnezeu care a scris Legea pe tablele de piatră date lui Moise, sus pe munte. Este posibil, ca Domnul Isus să fi scris exact ceea ce spunea Legea cu privire la o astfel de situație și pe care fariseii și cărturarii au evocat-o în acuzație, dar pe care au folosit-o trunchiat, eronat.
- Se poate și să fi fost o împlinire a profeției din Ieremia, care spune: „Cei ce se abat de la Mine vor fi scriși pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, izvorul de apă vie” (Ieremia 17:13). Este posibil ca Domnul Isus să fi scris păcatele specifice ale celor care, probabil strigau și se arătau dornici să arunce cu pietre în femeie.
- Mai există totuși și o ultimă posibilitate, ca Domnul Isus să fi scris cu degetul în țărâna pământului exact cuvintele pe care mai apoi, le-a rostit cu voce tare. În dreptul penal roman exista o practică foarte bine cunoscută în care judecătorul care conducea actul de judecată, se apleca și scria sentința (pe ceva) după care se ridica și citea cu voce tare, în auzul celor prezenți documentul scris. Acțiunea Sa este ca și cum Isus ar zice: „Bine, vreți ca Eu să mă așez în locul judecătorului roman? O voi face, exact în maniera aprobată de dreptul penal roman.” Astfel, El se apleacă și scrie sentința pe care apoi se ridică și o rostește cu glas tare în auzul tuturor: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (Ioan 8:7). În felul acesta Domnul Isus îi învinge pe farisei și cărturari, aplicând în pronunțarea sentinței cel mai elevat stil al dreptului roman, dar într-o formulă în care să nu poată fi executată.
Acum, indiferent ce a scris Domnul Isus în țărâna pământului, efectul a fost cel așteptat. O împrospătare a memoriei celor mai dornici să arunce cu piatra în femeie, și care se pare că erau cei mai bătrâni, în spatele cărora se încolonau toți ceilalți.
Acest gest al Domnul Isus de a scrie în țărâna pământului, i-a ajutat aproape instantaneu, să-și amintească de propriile păcate și de cele mai jenante momente din viața proprie. Acea scriere, i-a determinat să se vadă expuși în fața scaunului de judecată a lui Dumnezeu și a mulțimii de privitori care-i înconjurau. Așa că, au plecat din prezența lui Isus, de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri.
Sensul a ceea ce a scris Domnul Isus cu degetul în țărâna pământului a fost o expunere a conștiinței în fața Legii lui Dumnezeu, a fiecărui om prezent acolo, și o confruntare reală a cugetului cu eșecul de a respecta pe deplin Legea lui Dumnezeu.
Nu este important să știm exact ce a scris Domnul Isus cu degetul în țărâna pământului, dar Pavel ne spune despre situația reală în care se afla fiecare israelit: „Știm că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine deplina cunoștință a păcatului” (Romani 3:19-20). Acuzatorii „…s-au simțit mustrați în cugetul lor, și au ieșit afară, unul câte unul, începând de la cel mai bătrân, până la cei din urmă…” (Ioan 8:9) toți au întors spatele și au plecat lăsându-L pe Isus singur în compania acestei femei păcătoase.
Cum ar fi fost dacă eram și noi prezenți acolo? Am fi fost printre acuzatori sau printre ucenici? Poate că, înainte de a ne erija în acuzatorii unora sau altora și a arunca cu piatra în cei stăpâniți de diferite patimi și păcat, ar trebui să ne analizăm privindu-ne în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu și am putea recunoaștem că ne bucurăm de har măcar că fiecare dintre noi am fost surprinși de Dumnezeu „…chiar în timp ce…” săvârșeam păcatul.
APLICAȚII
Ce am putea învăța noi de la Domnul Isus în ce privește evanghelizarea celor cuprinși de patimi?
1. Mai întâi, am putea învăța să nu fim atât de vehemenți în a condamna pe alții. De multe ori, nu suntem pregătiți să evanghelizăm pe cei stăpâniți de patimi pentru că îi considerăm iremediabil pierduți. De aceea, nu ne sfiim să-i condamnăm drastic, fără nici o milă și compasiune știind că păcatele acestor oameni sunt evidente și condamnate de toți cei din jur.
Surprinzător însă, Domnul Isus, deși a condamnat păcatul și a venit să moară la cruce pentru păcat, totuși nu a rostit nici un cuvânt de condamnare la adresa celor stăpâniți de păcate grele. Și, poate că aici avem una dintre cele mai uimitoare lecții pe care Domnul Isus ni le oferă în Evanghelie: echilibrul dintre dreptatea și mila Lui, un echilibru atât de fin, între dreptatea Lui de a nu accepta păcatul și mila Lui în iertarea păcătosului. Dar dreptatea și mila merg mână în mână. De exemplu:
a. În Vechiul Testament, ni se spune prin prorocul Habacuc că, atunci când a auzit planul lui Dumnezeu de a pedepsi pe Iuda și de a distruge Babilonul, Habacuc a strigat îngrozit: „…în mânia Ta, adu-Ți aminte de îndurările Tale…” (Habacuc 3:2) adică, în judecată adu-Ți aminte de milă, iar Iacov ne amintește și nouă că „…judecata este fără milă pentru cel ce nu are milă” (Iacov 2:13).
b. În Evanghelie, ne este prezentat Domnul Isus care, imediat după discuția cu Nicodim, spune: „Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca sa judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Textul acesta, ne arată clar de ce a venit Domnul Isus în lume: El nu a venit să judece lumea, adică să-i condamne pe cei căzuți în păcat și cuprinși de tot felul de vicii și patimi, ci a venit tocmai pentru ca ei să fie mântuiți.
Domnul Isus, nu o condamnă pe femeia aceasta, prinsă în flagrant „…chiar când săvârșea…” păcatul, pentru că ar fi subminat chiar motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a fost trimis pe pământ. „…El S-a arătat ca să ia păcatele; și în El nu este păcat” (1Ioan 3:5).
c. În Epistole Pavel ne atenționează de asemenea „…v-am scris în epistola mea să n-aveți nici o legătură cu curvarii. Însă n-am înțeles cu curvarii lumii acesteia, sau cu cei lacomi…, sau cu cei hrăpăreți…, sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieșiți din lume. Ci v-am scris să n-aveți nici un fel de legături cu vreunul care măcar că își zice „frate” totuși este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau bețiv, sau hrăpăreț, cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncați. Într-adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară?”.
Obiectivul fiecărui credincios trebuie să fie acel nivel de maturitate în care să fie în stare să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, fără să fie dur, mânios, plin de judecată și gata să condamne la iad etern pe cei necredincioși; nu la aceasta am fost chemați. Asta nu înseamnă să fim lipsiți de înțelepciune în discernerea lucrurilor. Apostolul Iuda ne spune: „Căutați să mântuiți pe unii, smulgându-i din foc, de alții iarăși fie-vă milă, cu frică…” (Iuda 1:23). Asta înseamnă că lucrarea de evanghelizare a celor cuprinși de patimi trebuie făcută dar, atenți și precauți la propria noastră mărturie.
2. Apoi, am putea învăța să vedem și de unde ne-a ridicat Domnul pe noi înșine. Domnul Isus a dorit să-i ajute pe fariseii și cărturarii care Îl înconjurau să vadă păcatul care se ascundea în propria lor inimă: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” (Ioan 8:7). Domnul Isus, în nici un caz nu face aici o declarație despre toleranță. „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce…” este o afirmație prin care Domnul Isus spune cine să arunce cu pietre în această femeie: „Cine este fără păcat…” Deodată, toată gloata care aștepta cu pietre în mâini verdictul lui Isus, se întoarce și pleacă, de la cel mai bătrân până la cel din urmă.
Este bine să observăm că Domnul Isus nu spune că femeia nu este vinovată, având martori care spun că au prins-o în flagrant, dar cine din mulțimea aceea era fără păcat? Era Unul singur fără păcat, era Unul singur care avea dreptul să ia o decizie în dreptul păcatului acestei femei și El era tocmai pe drumul care ducea la împlinirea acelei decizii. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pentru că noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați” (1Petru 2:24). Textul acesta ne arată ce a făcut Domnul Isus pentru noi la cruce. Acolo, Dumnezeu pe deplin și Om pe deplin, a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. El a luat asupra Lui mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre cu scopul ca noi să nu mai trăim pentru păcat ci pentru neprihănire. Adică, și noi eram odată la fel de vinovați ca și ceilalți, acei „ceilalți” care încă poartă povara păcatelor asupra lor.
Din situația descrisă în textul biblic trebuie să învățăm cum trebuie să ne purtăm atunci când ajungem în contextul evanghelizării unor persoane stăpânite de diverse patimi. Să nu începem prin ai privi cu dispreț, a emite judecăți, prin a judeca sufletul prin prisma a ceea ce ne văd ochii, pentru că dincolo de ceea ce percepem noi cu ochii se află un suflet, robit, terfeli, în întuneric, stăpânit de diavolul, de mare valoare înaintea lui Dumnezeu.
Cu certitudine Domnul Isus și-a înțeles misiunea primită de la Dumnezeu atunci când a venit în lume. De aceea când a plecat din lume a putut spune „N-am pierdut pe niciunul din aceea pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 18:9) Ce binecuvântare că Domnul Isus a văzut ce era în inima fariseilor și cărturarilor. De asemenea, El a văzut o femeie care avea nevoie de iubirea Lui, de mila Lui, de harul Lui, de iertarea Lui, de dragostea lui Dumnezeu plină de îndurare.
3. Desigur, nu în ultimul rând, am putea învăța să facem Evanghelia atractivă prin vorbire și trăire. Nu trebuie să ne separăm de oamenii din lumea în care trăim, ci dimpotrivă, să ne bucurăm de ei și să-i tratăm cu dragoste și milă. Desigur, asta nu înseamnă că noi nu trebuie să avem grijă să nu cădem.
Domnul Isus s-a implicat în viața multor păcătoși, a stat la masă cu ei, le-a vorbit despre împărăția lui Dumnezeu și ei îl ascultau cu plăcere, pentru că „El îi învăța ca unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor” (Matei 7:29). Adică, El le vorbea cu bunătate, El le arăta prin purtarea și învățătura Lui, că Dumnezeu este cu El. El le vorbea cu milă, fără să-i condamne dar le arăta calea pe care trebuie să meargă și, unii dintre ei, chiar au mers după El. Oare viața fiecăruia dintre noi, nu ar trebui să fie ca a Lui? „Ucenicul nu este mai presus de învățătorul lui; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul lui” (Luca 6:40).
Vasile Paul – pastor la Biserica Baptistă „Sfânta Treime” din Baia Mare
