Slujindu-L pe Dumnezeu până la capăt
Text: Evrei 12:1-17
Verstul cheie: Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. (Evrei 12:2)
Ideea centrală: Viața creștină este întemeiată pe perseverență, după modelul suprem pe care credincioșii îl au în Hristos, fiind atenți la permanenta îndrumare și corectare care vine din partea lui Dumnezeu.
Scopul lecției: De a ne motiva la o trăire consecventă în ascultarea noastră și de a rămâne ascultători până la capăt în slujba Domnului.
INTRODUCERE
Cititorii Epistolei către Evrei erau confruntați cu multe provocări, toate având ca scop revenirea lor la starea anterioară celei în care L-au cunoscut și slujit pe Hristos. În timp ce conaționalii lor care nu credeau în Hristos îi ispiteau și le aduceau argumente ca să-i întoarcă la iudaism, autorul Epistolei către Evrei le aduce argumente pentru a rămâne lângă Hristos. În această secțiune a Epistolei către Evrei suntem în partea practică, de încurajare și motivare a celor care au crezut în Hristos. Ei sunt chemați să persevereze în trăirea practică a credinței lor, slujindu-L pe Dumnezeu cu dăruire, până la final.
EXPLICAȚII
În pasajul nostru avem mai întâi o metaforă prin care ne este prezentată și explicată viața de slujire a creștinului (12:1), urmată de prezența explicită a modelului suprem, Domnul Isus Hris-tos (12:2-3). Cea mai mare parte a pasajului o formează îndemnul de a accepta corecția atunci când vine din partea lui Dumnezeu (12:4-14). Nici un om nu este desăvârșit, așadar avem nevo-ie de această corecție. În finalul pasajului avem un avertisment general, adresat tuturora (12:15) și un avertisment bazat pe experiența unui personaj biblic din trecut, Esau (12:16-17).
I. CONȚINUTUL VIEȚII DE SLUJIRE
Viața creștină este uneori prezentată în Scriptură prin intermediul metaforelor. Așa avem de exemplu imaginea unui copil care crește, a unui fermier, a unui pelerin sau a unui soldat. În pasajul nostru viața creștină este reprezentată prin metafora alergătorului. Alte pasaje biblice în care întâlnim această imagine sunt: 1 Cor. 9:24-27 și Filip. 3:12-15. Un element foarte sugestiv al acestei metafore este cel al „spectatorilor” care formează „galeria eroilor credinței” (pe care tocmai am observat-o în capitolul 11). Ne vom concentra însă în ceea ce urmează asupra implicațiilor practice ale acestei imagini, implicații care ne sunt de mare ajutor în înțelegerea cerințelor care trebuie împlinite pentru ca viața noastă de sluji-re să ajungă la un final binecuvântat.
Îndepărtarea obstacolelor
Un alergător într-o cursă de viteză trebuie să aibă o pistă clară. Așadar, obstacolele trebuie îndepărtate. Obstacolul poate consta în propria îmbrăcăminte a alergătorului, care trebuie să fie adecvată scopului, sau în modul de viață care aduce o condiție fizică improprie alergării. Despre armata lui Alexandru cel Mare se spune că într-o anumită împrejurare a devenit evident că înaintează foarte greu. S-a constatat că soldații erau împovărați cu bunuri luate din precedenta luptă, așa că Alexandru a dat ordin ca toate bunurile respective să fie adunate în mijlocul taberei, unde li s-a dat foc. Eliberați de greutăți, soldații au mers ușor mai departe. Pentru evreii care au devenit creștini, nerenunțarea la tradițiile lor, la preocuparea cu rânduielile Vechiului Legământ putea deveni o problemă. Pentru noi, nerenunțarea la acțiunile și scopurile mari consumatoare de timp și energie poate deveni o piedică în calea înaintării noastre. Așadar acestea trebuie îndepărtate.
Perseverență și voință
Alergătorii trebuie să înainteze „cu stăruință”. Aceasta înseamnă perseverență și efort. Viața creștină nu este una fără efort și avem nevoie de multă auto-disciplină. Dacă în Evrei 11 am observat o lungă listă de eroi care și-au încheiat cu bine alergarea, acum este rândul nostru să înaintăm prin credință. Premiile se vor da doar la capătul alergării și nu la mijloc sau pe parcurs. Pe măsură ce suntem tot mai aproape de premiu, oboseala poate crește. De aceea e nevoie de perseverență.
Claritate și concentrare
Noi nu putem să ne irosim energia în toate direcțiile sau în orice efort. De aceea suntem chemați să ne concentrăm în „alergarea care ne stă înainte”. Poți să fii un foarte bun alergător, dar dacă nu alergi la locul potrivit este zadarnic. Poți depăși recordul mondial la viteză, dar dacă nu este direcția bună alergi degeaba. Așadar ne punem întrebarea: sunt sigur că efortul meu este pentru Domnul? Sunt sigur că direcția este bună?
II. MODELUL SUPREM AL SLUJIRII
Dacă în capitolul 11 am avut acea lungă listă de eroi vrednici, nici unul nu este totuși desăvârșit. Există însă un model desăvârșit, acesta fiind prezentat în versetele 12:3-4. Este modelul suprem, al Domnului Isus Hristos. Și dacă putem spune că El este modelul suprem în toate lucrurile, în pasajul nostru suntem chemați să urmăm modelul lui Hristos în câteva domenii specifice ale vieții creștine.
În credință
Credința este o temă cheie în Epistola către Evrei (vezi 11:1 și întregul capitol 11). În ceea ce privește manifestarea și experimentarea credinței, sunt amintite două trăsături ale lui Hristos. El este „căpetenia” iar cuvântul grecesc este arhegos, având semnificația de predecesor, autor sau pionier în ceea ce înseamnă trăirea credinței. El merge înaintea noastră pe acest drum și ne cheamă să îl urmăm. De asemenea El este și „desăvârșirea” sau finalitatea credinței. El este „alfa și omega” chiar și în acest domeniu al trăirii prin credință, oferindu-ne nouă modelul.
În suferință
Suferința lui Hristos a fost unică, întrucât El „a suferit crucea” renunțând nu doar la poziția Sa ci renunțând la Sine însuși, acceptând durerea crucificării. Motivul? „Bucuria care îi era pusă înainte”, adică răscumpărarea noastră și includerea în poporul lui Dumnezeu prin lucrarea Sa. Întemeierea și formarea Bisericii a devenit posibilă datorită suferinței Sale, o suferință cu scop. Hristos ne este model și în această privință, nu în sensul că suferința noastră ar putea fi similară cu suferința Lui, ci în sensul că suferim cu un scop, iar în final vom avea parte de răsplata unei mari bucurii.
În împotrivire
Din partea cui a venit împotrivirea față de Hristos? Din partea păcătoșilor (12:3). Să nu ne așteptăm ca să fim tratați altfel decât Hristos, în special din partea păcătoșilor. Aceștia trebuie câștigați cu toate că prin propria lor natură sunt împotrivitori. Hristos este modelul nostru în mijlocul împotrivirilor. Acestea au fost nelipsite în situația evreilor creștini care au primit această epistolă. Împotrivirile care trebuiau îndurate de ei erau mari. Însă dacă noi suntem diferiți de lume, împotrivirile sunt firesc prezente și în cazul nostru, pentru că lumea nu iubește decât ceea ce este al ei, iar noi nu suntem din lume. Dar nu trebuie nicidecum să ajungem descurajați, curând se va sfârși alergarea și va veni și răsplata!
III. PREZENȚA CORECȚIEI ÎN VIAȚA DE SLUJIRE
Suferințele și împotrivirile care tocmai au fost amintite până aici au deschis ușa pentru analiza unui gen special de suferință pe care Dumnezeu o aduce uneori în viața credincioșilor: suferința corectivă. Aceasta este diferită ca scop de suferința retributivă, care vine ca o consecință a păcatului (vezi 2 Sam. 12:10). Este diferită și de suferința preventivă (vezi 2 Cor. 12:7), care avertizează și formează piedici în calea unei acțiuni greșite. Suferința corectivă este cea prin care Dumnezeu lucrează spre îndreptarea trăirii noastre. Poate fi o mustrare în cuget, o cercetare prin adevărul cuvântului, dar poate fi și o situație dureroasă pe care Dumnezeu o poate îngădui spre corectarea unui aspect greșit al trăirii noastre. Dacă am fi gata să acceptăm modul delicat și personal al corecției, adică cercetarea noastră sinceră (1 Cor. 11:28-32), am fi scutiți de mustrarea mai severă a Domnului. Ce ne spune acest pasaj despre îndreptarea trăirii noastre creștine prin intervenția lui Dumnezeu în viața noastră?
1. Corecția făcută de Dumnezeu este o evidență a mântuirii.
Copii celui rău nu sunt disciplinați în sensul în care sunt mustrați și corectați cei credincioși. Un aspect esențial al relației dintre părinte și fiu este prezența corecției. Aceasta este chiar dovada iubirii părintești, iar absența corecției pune sub semnul întrebării însăși calitatea legitimă de fiu. Așadar, ar trebui să considerăm corecția lui Dumnezeu ca o dovadă a iubirii Sale și ca o evidență a relației noastre cu El – ne iubește prea mult încât să nu ne mustre și să nu ne corecteze.
2. Există reacții greșite și reacții corecte în fața disciplinării făcute de Dumnezeu.
Sunt amintite două reacții greșite în acest proces. Prima este cinismul sau împietrirea: „nu disprețui pedeapsa Domnului” (12:5). Aceasta constă în atitudinea de respingere sau refuz în fața corecției pe care o face Dumnezeu. Rezultatul este nul, orice folos fiind pierdut și îndrumarea în direcția bună nu mai are loc. O altă reacție greșită este descurajarea: „nu-ți pierde inima” (12:5). Aceasta este extrema opusă atitudinii de împietrire, care duce de asemenea la pierderea ocaziei de a învăța lecția care vine din partea lui Dumnezeu. Descurajare aduce prăbușire sub povară, cedare fără rezultat în fața corecției lui Dumnezeu. Răspunsul pozitiv și util: „suferiți pedeapsa” (12:7). Asta înseamnă reconfigurarea traseului în direcția bună, revenirea la modul de viață creștină, rânduit de Dumnezeu pentru noi.
3. Dumnezeu corectează cu scop clar.
Corecția nu este un scop în sine ci este o unealtă în mâna Domnului. Iar dacă un părinte pământesc poate fi subiectiv în corecția pe care o face, fiind totuși respectat, cu atât mai mult ar trebui să Îl onorăm și să fim supuși Părintelui nostru desăvârșit, care nu greșește. Corecția este spre binele nostru (12:10), fiind destinată restaurării și întăririi noastre. De asemenea, pe această cale a îndreptării, în viața noastră își face loc sfințenia și neprihănirea (12:10-11).
4. Este necesar un răspuns eficient și pozitiv din partea credinciosului.
Așadar cum ar trebui să răspundă credinciosul în acest proces? Mai întâi, el ar trebui să răspundă încurajat (12:12-13, așa cum rezultă din Prov. 4:26). Apoi, el trebuie să urmărească prezența păcii (12:14) în relațiile cu ceilalți. Nici o tensiune personală nu trebuie să se răsfrângă în relațiile cu frații și cu oamenii în general. Iar în relația cu Dumnezeu trebuie să urmărească sfințirea (12:14), care este de fapt o condiție esențială pentru ca noi să ne putem prezenta înaintea Domnului.
APLICAȚII
Să luăm decizia îndepărtării oricărui obstacol din calea trăirii noastre creștine.
Să răspundem provocării de a-L urma pe Hristos ca model suprem în privința credinței.
Să nu ne descurajăm în fața împotrivirilor și a suferințelor.
Să dezvoltăm sensibilitatea noastră spirituală față de formele ușoare de corecție, cum ar fi cercetarea cugetului sau mustrarea și îndrumarea pe care o primim „între patru ochi” din partea unei persoane mature spiritual în care avem încredere.
Să evităm indiferența sau descurajarea în procesul de corecție, căutând răspunsul cel mai bun al îndreptării noastre în direcția dorită de Dumnezeu.
ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII
1. Ce piedici există în viața noastră, care stau în calea înaintării pe drumul credinței? Cum le putem înlătura?
2. Oare toate problemele și suferințele noastre sunt pedepse sau corecții din partea lui Dumnezeu? Există mai multe feluri de suferințe?
3. Care sunt modalitățile concrete prin care putem urmării pacea cu frații noștri?
Pastor dr. Gelu Păcurar
email: gelupacurar@gmail.com
