Slujindu-l pe Dumnezeu prin credință
Text: Evrei 11
Versetul cheie: Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută. (Evrei 11:6)
Ideea centrală: Acest capitol din cartea Evrei este cunoscut ca și „Capitolul credinței” și subliniază importanța și puterea credinței autentice. Evreii – și nu doar ei – sunt încurajați să trăiască prin credință, chiar și în fața dificultăților, arătând că această trăire este esențială pentru a-i fi plăcuți lui Dumnezeu.
Scopul lecției: Să ne învețe cum să-L slujim pe Dumnezeu prin credință.
EXPLICAȚII
Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:26) și, prin urmare, este chemat să reflecte caracteristici asemănătoare cu ale Creatorului său. Principala caracteristică a lui Dumnezeu este că El este Duh, după cum afirmă însuși Mântuitorul: „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4:24).
Omul își exprimă această asemănare spirituală prin slujirile generale valabile pentru toți credincioșii, și prin slujiri speciale în baza chemării divine și a confirmării ecleziale (pastor, învățător, diacon). Aceste slujiri reflectă chipul lui Dumnezeu și, prin ele, omul se apropie de bunăvoința divină. Faptul că Dumnezeu acceptă aceste forme de slujire dovedește că relaționarea noastră cu El nu este o iluzie, ci o confirmare a imaginii divine pe care o purtăm în noi.
În întreaga slujire pe care omul o aduce lui Dumnezeu, este nevoie de un mijloc prin care să comunice, să dovedească și să-și confirme legătura cu lumea spirituală a divinității. Acest mijloc este credința. Credința face posibil ca realitățile de dincolo de lumea materială – care nu se bazează pe evidențe palpabile, așa cum se face în lumea vizibilă – să fie recunoscute ca având valoare și sens, atât în plan spiritual, cât și în cel material.
După ce credința este definită în Evrei 11:1, ca „o încredințare asupra lucrurilor nădăjduite și o dovadă a celor nevăzute”, urmează o listă cu zece figuri emblematice ale credinței. Aceasta este continuată de o altă listă cu șapte nume ale unor eroi din istoria poporului Israel. Capitolul se încheie cu o prezentare a eroismului celor care s-au distins prin credință, oferind exemple puternice de statornicie și dedicare în umblarea cu Dumnezeu.
Prima listă începe cu afirmația că aceia din vechime care au avut credință „au căpătat o bună mărturie” (Evrei 12:2). Această listă a celor zece poate fi pusă în paralel cu genealogia celor zece patriarhi din Geneza 5, urmași ai lui Set. Dintre aceștia, doar Enoh și Noe sunt menționați explicit în Evrei 11 pentru credința lor. Astfel, se face legătura între mărturia vechilor patriarhi și evidențierea lor în „galeria credinței”.
Credința nu este doar o ancoră pentru trecut, ci și un mijloc pentru noi, cei din prezent, care ne ajută să înțelegem că „lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd”. Așadar, realitățile vizibile au la bază realități spirituale invizibile, care aparțin Împărăției lui Dumnezeu. Mai toate lucrurile materiale sunt, într-un sens, imagini palide ale celor cerești, pentru că Dumnezeu, ca un Tată Bun, a creat un mediu de viață care reflectă bunătatea și intențiile Sale. De exemplu, lumina creată în prima zi (Geneza 1:3) este o imagine a vieții duhovnicești, așa cum ne sugerează și prologul Evangheliei după Ioan: „În El era viața, și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). Împărăția cerurilor se caracterizează prin viața veșnică, astfel că lumina care întreține viața pe pământ are un corespondent în viața spirituală. Această viață veșnică nu este percepută prin evidențe fizice, dar, prin credință, o acceptăm ca fiind reală și oferită prin Isus în Împărăția lui Dumnezeu.
Prima slujbă duhovnicească ce necesită credință și care reflectă imaginea lui Dumnezeu este cea de preot. Cain a fost primul care a dorit să-și ia rolul de preot, dar a falimentat. Abel, însă, a fost cel care, în mod concret, a adus o jertfă lui Dumnezeu. Jertfa lui a fost mai plăcută decât a lui Cain și, prin credință, a fost socotit drept (neprihănit), deoarece Dumnezeu i-a primit jertfa. Deși a fost omorât de fratele său, glasul său încă vorbește – o dovadă a puterii credinței. O altă perspectivă oferită în acest capitol este că noi înșine trebuie să credem că Abel și ceilalți eroi ai credinței enumerați de către autor au fost apreciați de Dumnezeu pentru credința lor. Deși Scriptura nu oferă detalii extinse despre trăirea lor interioară, prin credință acceptăm că acesta este motivul aprecierii divine. Privind astfel la exemplul lor, suntem inspirați să dezvoltăm și noi aceeași credință care i-a caracterizat.
Enoh a experimentat viața veșnică, fiind mutat de Dumnezeu direct în Împărăția cerurilor, pentru că a primit mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. Totuși, această mutare are ca temelie credința pe care Enoh o avea în Dumnezeu. Credința l-a făcut plăcut lui Dumnezeu și tot ea ne face și pe noi plăcuți (v. 6). Mai mult decât atât, credința ne ajută să acceptăm învățătura teologică potrivit căreia părtășia cu Dumnezeu se realizează prin credință și că El îi răsplătește pe cel ce-L caută (v. 6).
Noe a avut credință că lucrurile vestite profetic despre potop erau adevărate și, cu teamă sfântă, (considerată începutul înțelepciunii, conform cărții Proverbelor) a construit o corabie pentru salvarea casei sale (v.7). Ultimul patriarh dinainte de potop, ajunge, prin credință, din izbăvit, un izbăvitor pentru omenire și lumea animală. Prin credința sa, în contrast cu necredința celor din vremea lui, a osândit lumea și a devenit moștenitor al neprihănirii care vine prin credință. Totuși și el a avut slăbiciuni, cum arată episodul de după potop când a sădit o vie și s-a îmbătat determinând consecințe negative pentru unul dintre fiii săi.
Avraam, ascultând chemarea, a locuit în țara promisă, dar a trăit cu o viziune profetică, prin credință locuind în Canaan ca străin și trăind în corturi, pentru că aștepta cetatea cerească – Ierusalimul ceresc – care era mai de dorit decât țara Canaan și în particular cetatea iebusită Salem (Geneza 14:18-19).
Sara este prima femeie din această listă; ea a avut credință pentru nașterea lui Isaac. Nașterea lui Isaac a dus la formarea unei națiuni numeroase, asemenea stelelor cerului și nisipului de pe malul mării, care nu se poate număra (v.12). După prezentarea acestor cinci personaje, urmează o concluzie care subliniază că unii membri ai familiei lui Avraam – adică Avraam, Sara, Isaac și Iacov – au murit cu credința nu în patria pământească, ci în cea cerească. De aceea, Dumnezeu nu Se rușinează să Se numească Dumnezeul lor, pentru că, în mod real, acesta este adevărul – că le-a pregătit o cetate veșnică – Ierusalimul ceresc.
Avraam mai are o manifestare a credinței, demnă de evidențiat aici, prin încercarea de a-l aduce jertfă pe fiul său Isaac, crezând că Dumnezeu îl va învia din morți (eveniment ce apare descris în Geneza 22:1-19). Acest episod este folosit de Iacov în epistola sa pentru a evidenția o credință practică, vie, care este cerută de Dumnezeu și nu doar una teoretică (Iacov 2:21-24).
A doua parte a listei îl are în atenție pe Isaac în momentul binecuvântării lui Iacov și Esau. Isaac a arătat credință în lucrurile viitoare, împlinindu-și slujba profetică, chiar dacă nu a recunoscut pe cine binecuvânta (Geneza 27:27-29; 39-40). La fel, Iacov, înainte de moarte, i-a binecuvântat pe fiecare din fiii săi, având credință în slujirea profetică și în viitorul pe care Duhul Sfânt îl descoperea. Iosif a manifestat credință când a profețit că fiii lui Israel vor ieși din Egipt și a cerut ca oasele lui să fie duse în Canaan, cerere împlinită la Sihem (Iosua 24:32).
Părinții lui Moise, deși nenumiți în această listă, sunt remarcați pentru că, prin credință, l-au ascuns timp de trei luni de Faraon, văzând ceva special în el (v.12). Cu ei, lista ajunge la 12 persoane apreciate de Dumnezeu pentru credința lor.
Moise are mai multe momente de manifestare a credinței:
- când a refuzat, la maturitate, să fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegând suferința alături de poporul lui Dumnezeu în locul plăcerilor din Egipt;
- când a fugit din Egipt (v.27);
- când au sărbătorit Paștele și a făcut stropirea sângelui mielului pe ușiorii ușii înainte de moartea întâilor născuți;
- și când, împreună cu poporul, a trecut Marea Roșie (Exod 14:15-22).
O altă manifestare de credință, menționată, este a întregului popor, care a înconjurat cetatea Ierihon timp de șapte zile, iar zidurile s-au prăbușit. Ultima din această serie de nume este tot o femeie – Rahav. Deși era o prostituată, ea a arătat credință când a găzduit cele două iscoade, singura din tot Ierihonul care a făcut această faptă prin credință. Decizia ei de a-i ascunde a fost una plină de înțelepciune atât față de urmăritorii lor cât și față de viitorul ei și al familiei ei. Credința ei este menționată și în raportul iscoadelor (Iosua 2:9-11), unde se arată convingerea ei că Israel va cuceri Ierihonul și dorința ca ea și familia ei să fie salvate. Mai mult, Iacov o include ca exemplu al unei credințe vii, recunoscute de Dumnezeu (Iacov 2:25). Lista credinței continuă cu alte șase – Ghedeon, Barac, Samson, Ieftaie, David, Samuel, după care urmează lista profeților fără nume.
În încheierea capitolului, sunt prezentate faptele de eroism ale multor eroi ai credinței, eroi fără nume. În această listă sunt incluși acei eroi care au trecut prin mari încercări și care au fost lăudați pentru credința lor.
Odată cu venirea lui Isus Hristos, s-a înfăptuit desăvârșirea credinței (vv.39-40). Din această perspectivă ne uităm cu admirație la eroii credinței, dar ne ațintim privirile la Căpetenia și desăvârșirea credinței noastre și alergăm pe urmele pașilor Lui.
APLICAȚII
1. Lucrările pe care le fac prin credință în Domnul Hristos, în această lume, îmi oferă o voce înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor – o voce care nu poate fi redusă la tăcere nici măcar de către moarte.
2. Credința în Isus Hristos ne ajută să fim socotiți neprihăniți, în ciuda limitărilor și neputinței noastre omenești.
3. Sublinierea credinței marilor personaje din Vechiul Testament are ca scop întărirea credinței noastre și chemarea la o trăire într-o viață de credință vie.
ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:
1. Ce alte personaje biblice pot fi identificate pe baza faptelor de vitejie prezentate în versetele 33-39 ?
2. Ce alte personaje din Noul Testament pot fi considerate martori ai credinței în Domnul Hristos?
3. Ce personalități din istoria bisericii pot fi integrate în galeria martorilor credinței?
4. Ce persoane din vremea de acum cunoști care se ridică la nivelul credinței prezentate în acest capitol?
