Jertfa lui Hristos: o jertfă mai bună
Text: Evrei 10:1-39
Verset cheie: Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți. (Evrei 10:14)
Ideea centrală: Jertfa Domnului Isus Hristos este în mod evident superioară sistemului de jertfe al Vechiului Testament, lucru ușor de înțeles deoarece Hristos înlocuiește nu doar sistemul jertfelor, ci și rolul marelui preot și chiar al templului, în baza unui nou și ultim Legământ.
Scopul lecției: Să înțelegem că credința în unicitatea și superioritatea jertfei Domnului Isus Hristos are implicații nu doar la nivel teologic, ci și practic în modul în care un creștin își trăiește viața de credință.
Introducere
Epistolele au două secțiuni majore: 1) secțiunea doctrinară și 2) secțiunea practică. Capitolul 10 din Epistola către evrei surprinde trecerea de la partea doctrinar/teologică la partea practică a epistolei. Partea teologică a epistolei se încheie în 10:18, argumentând în favoarea efectului etern al jertfei lui Hristos. Începând cu 10:19 se face pasul spre secțiunea practică a epistolei, ce continuă cu îndemnuri și avertizări pentru cei credincioși. Aceste îndemnuri și avertizări se fundamentează pe secțiune teologică a epistolei, culminând cu superioritatea jertfei Domnului Isus Hristos. Implicațiile practice sunt deosebit de importante și trebuie să le îndeplinim așa cum ne învață Scriptura.
1. Efectul etern al jertfei lui Hristos (vv. 1-18)
Autorul epistolei ajunge în mod inevitabil la acest punct, care trebuie să concluzioneze întreaga argumentare teologică. Pentru cei ce încă îmbrățișează cu devotament Legea Vechiului Testament ar trebui să devină foarte clar că Legea are un rol limitat în planul lui Dumnezeu. Adică Legea nu poate face mai mult decât să indice spre lucrurile superioare viitoare. Legea este un fel de umbră a lucrurilor care sunt strâns legate de venirea lui Hristos în lume și de lucrarea Sa mântuitoare perfectă. (v. 1) Legea nu poate realiza o mântuire desăvârșită așa cum doar Hristos poate face. Repetabilitatea jertfelor prevăzute de Lege demonstrează eficiența temporară a acestor jertfe și faptul că Legea nu poate oferi nimic mai mult decât soluții temporare: iertarea și curățirea de păcate promise de Lege așteaptă împlinirea în jertfa desăvârșită a lui Hristos (v. 2). Foarte practic, prin Lege păcatele nu șterse odată pentru totdeauna, ci, dimpotrivă, în fiecare an ele sunt amintite la Ziua Ispășirii, când se făcea ispășirea înaintea lui Dumnezeu pentru tot poporul. Tocmai ritualul ispășirii prevăzut de Lege, acel ritual care ar trebui să rezolve problema păcatelor, este elementul care an de an amintește că păcatul este încă acolo (v. 3). Concluzia este inevitabilă: este imposibil ca sângele animalelor jertfite să rezolve definitiv problema păcatelor oamenilor (v. 4).
Dacă până acum argumentele referitoare la Lege și la eficacitatea limitată a jertfelor au fost logice, autorul recurge și la argumente scripturale-profetice. În 10:5-6 el citează Psalmul 40:6-8, dar din Septuaginta (LXX – traducerea în limba greacă a Vechiului Testament), unde textul epistolei spune „mi-ai pregătit un trup” ar fi trebuit să fie „mi-ai străpuns urechile.” evident, textul Septuagintei este o interpretare (sinecdotă) prin traducere, dar care se potrivește cu felul de argumentare al Epistolei către evrei. Ca urechile să poată fi străpunse era nevoie de un trup. Venirea Fiului lui Dumnezeu în lume (1:2) este începutul și baza mântuirii credincioșilor. Accentul pus pe trup și pe întrupare nu diminuează înțelesul inițial al psalmului. Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, urma să fie robul perfect (vezi Exodul 21:5-6 și Deuteronom 15:16-17), demonstrând o ascultare perfectă, de care niciun alt om sau rob nu ar fi fost capabil. De aceea o astfel de ascultare perfectă este de dorit în comparație cu jertfele (Psalmul 40:6).
Modul în care înțelege autorul epistolei porțiunea din Scriptură citată este tot în sensul expirării Legii și a jertfelor prevăzute de ea, acest lucru fiind logic și inevitabil odată cu venirea Fiului în lume (vv. 8-9). Aici intervine și aspectul unei relații personale și raționale cu Dumnezeu. Imaginea animalelor jertfite nu putea presupune o relație veridică, rațională, cu Dumnezeu. Însă Fiul, care va fi jertfit, are o relație personală și desăvârșită cu Dumnezeu. De aceea El poate spune: „vin să fac voia Ta.” Este explicată imediat această voie a lui Dumnezeu (v. 10), adică jertfirea trupului Domnului Isus Hristos. Aceasta este unica jertfă care are efecte eterne, fiind adusă: „o dată pentru totdeauna.” Doar prin jertfa aceasta credincioșii sunt sfințiți, rezultat pus în contrast cu incapacitatea Legii și a jertfelor prevăzute de ea de a-i face pe credincioși desăvârșiți (v. 1).
Versetele următoare din argumentul epistolei nu arată doar limitările sistemului de jertfe, ci și limitările slujirii preoțești. Slujirea preoțească aronică era o slujire repetitivă, cu eficiență limitată (v. 11). Oricât de multe jertfe ar fi aduse de către preoți, nici jertfele și nici preoții nu pot șterge păcatele. O speranță certă nu poate fi furnizată în baza unui astfel de sistem. Speranța o găsesc credincioșii în soluția dată de Hristos, care este în același timp și jertfă și Mare Preot, și Fiu, stând în permanență la dreapta lui Dumnezeu (v. 12). Faptul că stă la dreapta lui Dumnezeu confirmă calitatea Sa de Fiu, dar și faptul că jertfa Sa unică a fost acceptată pe o perioadă nelimitată, etern. În 10:13 apare un alt citat din Vechiul Testament, din Psalmul 110:1. Acest citat face trimitere la mesianitatea lui Isus și la calitatea Sa de Fiu. Contrastul dintre jertfele vremelnice ale Legii și jertfa lui Hristos este evidențiat din nou (v. 14). O singură jertfă a realizat ceea ce o mare mulțime de jertfe nu au putut și nu ar fi putut niciodată realiza, și anume, desăvârșirea și sfințirea credincioșilor.
Pentru a explica superioritatea jertfei lui Hristos autorul epistolei a adus argumente logice, scripturale-profetice, dar acum aduce un alt argument, puternic, deoarece este vorba de Duhul Sfânt (v. 15). Profeții Vechiului Testament au anunțat ce va presupune Noul Legământ al lui Dumnezeu (vezi Ieremia 31:31-34). Potrivit profeției lui Ieremia, citată în 10:16, Legea nu mai este ceva exterior credinciosului, ci este interiorizată prin prezența Duhului Sfânt. Credinciosul sfințit, desăvârșit, este conștientizat de Duhul Sfânt de ceea ce dorește Dumnezeu de la fiecare credincios, fără a mai fi necesară o raportare directă la Lege. Noul Legământ nu mai are nevoie de Lege așa cum avea Vechiul Legământ. Duhul Sfânt este mai mult decât un suplinitor al Legii, deoarece El a inspirat Legea și El o fixează în inimile și mințile credincioșilor. Duhul Sfânt produce această schimbare în raportarea credinciosului față de Lege, dar și în raportarea lui Dumnezeu față de credincioși, întrucât Dumnezeu nu își mai aduce aminte de păcatele credincioșilor (v. 17). Jertfa lui Hristos este perfectă, nu expiră, deci nici iertarea oferită nu expiră. Așadar, dacă jertfa lui Hristos este suficientă pentru iertarea păcatelor, atunci nu mai este nevoie vreodată de o altă jertfă pentru păcate (v. 18).
Aplicații:
– credincioșii trebuie să privească întotdeauna cu recunoștință jertfa Domnului Isus Hristos, fiind conștienți că ea oferă o speranță veșnică, pentru că are efecte eterne;
– credincioșii trebuie să înțeleagă faptul că Vechiul Legământ s-a încheiat, a expirat; astfel în Noul Legământ elementele Vechiului Testament nu mai sunt relevante, elemente precum: jertfele, preoția levitică, templul, și Legea;
– credincioșii trebuie să accepte că Duhul Sfânt a fost dăruit bisericii în baza Noului Legământ și că El asigură o înțelegere teologică și spirituală corectă a superiorității tuturor lucrurilor oferite de Domnul Isus Hristos.
2. Implicațiile superiorității (jertfei) lui Hristos (vv. 19-39)
Partea practică a epistolei conține îndemnuri și avertizări. După ce s-a arătat prin mai multe argumente și mijloace că jertfa lui Hristos este superioară oricărei jertfe, că Legământul cel nou este net superior celui vechi, autorul epistolei explică implicațiile acestui fapt.
Mai întâi el oferă un prim îndemn de apropiere și participare (vv. 19-31). Versetele pasajului ar trebui parcurse având în minte în mod constant situații, imagini, practici din Vechiul Testament. Credinciosul Noului Legământ se poate apropia de Dumnezeu fără temerile și opreliștile aferente Vechiului Legământ. Locul Preasfânt, care era inaccesibil, excepție făcând marele preot o singură dată pe an, le este deschis acum tuturor credincioșilor în baza eficacității sângelui jertfei lui Hristos (v. 19). Nu doar că jertfa lui Hristos este eficientă, dar intrarea în Locul Preasfânt este posibilă și datorită faptului că trupul lui Isus înlocuiește perdeaua despărțitoare din Templu (v. 20), dar și mai mult, este Marele Preot „pus peste casa lui Dumnezeu” (v. 21). Isus este mai mare decât Moise, care, și el, a fost „credincios în toată casa” lui Dumnezeu (Numeri 12:7 și Evrei 3:5). calea deschisă de Hristos spre Dumnezeu este o cale a vieții și nu a morții. În contextul Vechiului Legământ cei ce ar fi îndrăznit să se apropie de Dumnezeu fără mijlocirea ritualurilor, a jertfelor, a slujiri preoțești porneau negreșit pe o cale a morții, dar prin Domnul Isus Hristos aceasta devine o cale a vieții, asigurată de jertfa Lui perfectă, de mijlocirea Lui ca Mare Preot, de trecerea dincolo de perdeaua despărțitoare prin trupul Lui. Principiul apropierii de Dumnezeu nu s-a schimbat însă. Dumnezeu nu devine indulgent cu păcătoșii. Ei au parte o mai puternică mijlocire – sunt mai bine asigurați prin Hristos. Nevoia de curăție, de sfințire, de credință sinceră, de gândire transformată, de onestitate rămâne cât se poate de actuală (v. 22). Hristos vine în sprijinul credincioșilor ajutându-i să întâmpine această nevoie.
Se concretizează trei îndemnuri specifice. În ceea ce-L privește pe Dumnezeu, El a demonstrat că a fost, este și rămâne credincios. Problema este întotdeauna de partea oamenilor. Și ei trebuie să fie statornici și nu șovăielnici în credincioșia lor (v. 23). Statornicia credincioșilor, constanța lor în relația cu Dumnezeu, este răspunsul firesc la toate beneficiile pe care aceștia le au datorită lui Hristos. Ei trebuie să fie constanți inclusiv în exprimarea unei mărturii clare despre speranța pe care o au în Hristos. Următorul îndemn este un îndemn colectiv, care vizează relațiile din comunitatea de credință (v. 24). Credinciosul mântuit nu este de unul singur. El face parte din biserică, dintr-o comunitate a credincioșilor, în care există responsabilități. O responsabilitate clară este altruismul spiritual. Adică, credincioșii se gândesc unii la alții, se au în vedere unul pe celălalt, se sfătuiesc, cresc spiritual împreună, se îndeamnă la dragoste și la fapte bune. Nu este vorba de poliție spirituală sau religioasă, nu este vorba de o superioritate spirituală care alunecă în mândrie, ci este vorba de o grijă frățească autentică. Următorul îndemn are de-a face tocmai cu conștientizarea apartenenței la o biserică locală (v. 25). A părăsi biserica nu este un lucru bun, deși unii au acest obicei. Mai degrabă un bun obicei ar fi acela de a-i încuraja pe frați pe calea credinței („să ne îndemnăm unii pe alții”), știind că ziua revenirii Domnului, ziua judecății, se apropie tot mai mult, timpul pe care îl au credincioșii pentru părtășie și slujire împreună fiind limitat („cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se apropie”).
Apoi urmează o avertizare (vv. 26-31), anticipată deja de versetul 25. Avertizarea vizează necredința. Aceasta este o ofensă gravă la adresa lui Dumnezeu, iar răzbunarea pentru o astfel de ofensă este a Domnului. Din nou, porțiunea aceasta din pasaj trebuie citită prin prisma unor lucruri petrecute în timpul Vechiului Testament (vezi Deuteronom 32:19-27, 35-36). Textul nu este clar în privința păcatelor care se au în vedere când spune: „dacă păcătuim cu voia” (v. 26). Majoritatea păcatelor sunt făcute cu voia, dar probabil autorul are în vedere păcatul necredinței. Pentru un astfel de păcat nu mai rămâne nicio jertfă care să poată rezolva problema. Judecata și pedeapsa sunt consecințe sigure (v. 27). Versetele 28 și 29 pun din nou în contrast legămintele, cel vechi și cel nou, și două situații de răzvrătire. Dacă în cazul încălcării Vechiului Legământ pedeapsa era moartea, în cazul încălcării Noului Legământ lucrurile sunt mai grave. Noul Legământ implică elemente mult mai importante decât Legea lui Moise, fiind vorba de persoana Fiului lui Dumnezeu, de sângele jertfei Sale perfecte, de mijlocirea Duhului Sfânt care asigură manifestarea harului divin. Același Dumnezeu care a promis judecată și răzbunare pentru necredință, răzvrătire, apostazie în contextul Vechiului Legământ, va face același lucru în contextul celui Nou (v. 30), iar concluzia autorului epistolei este una dramatică, înfricoșătoare (v. 31).
Pasajul nostru se încheie cu un nou îndemn, o încurajare de a îndura persecuția (vv. 32-39). Aceste ultime versete sunt în legătură cu avertizarea precedentă. Ce motive ar avea un creștin credincios să cadă în apostazie, să ajungă la necredință după ce a fost capabil să lupte pentru credință și să îndure persecuția? Îndemnul de a rememora experiența convertirii este întotdeauna util (v. 32). Îndurarea persecuției în mod public este în sine o mărturie solidă a credinței, iar cine a experimentat așa ceva poate să empatizeze cu cei care trec prin situații similare (v. 33). Când lucrurile se complică și trebuie cântărite în sensul păstrării libertății sau a pierderii ei, creștinii trebuie să dea dovadă de verticalitate și curaj, chiar dacă asocierea cu cei deja persecutați poate să atragă și mai multă persecuție – în cazul acesta pierderea proprietății private (v. 34a). Pentru credincioși consolarea poate fi găsită chiar în pierderi, fiind conștienți că lucrurile care contează, posesiunile cu adevărat importante sunt păstrate în alt loc de Dumnezeu, în cer (v. 34b). Îndemnul concret vizează perseverența și este prezentat în versetul 35 prin asocierea încrederii cu răsplătirea. Dacă Hristos, împlinind voia lui Dumnezeu (și nu a fost lucru ușor), a dobândit beneficii eterne cuprinse în Noul Legământ, cei credincioși, împlinind la rândul lor voia lui Dumnezeu, vor dobândi cu siguranță ce le-a fost făgăduit de Dumnezeu, dar pentru a realiza acest lucru răbdarea este esențială (v. 36). Încurajarea este întărită prin citate (vv. 37-38) preluate din Septuaginta: Isaia 26:21 și Habacuc 2:3-4. Pentru cel neprihănit întotdeauna miza este credința, iar Dumnezeu îi apreciază pe cei care sunt statornici și nu dau înapoi (v. 38b). Concluzia exprimată în versetul 39 este că credincioșii, autorul identificându-se cu cei cărora le vorbește, sunt capabili să rămână statornici în credință.
Aplicații
– credincioșii ar trebui să fie capabili să se bucure în mod real de toate beneficiile superiorității jertfei lui Hristos;
– credincioșii ar trebui să se încurajeze constant unii pe alții în a rămâne statornici pe calea credinței;
– credincioșii ar trebui să empatizeze mai mult cu frații lor care sunt persecutați în diferite părți ale lumii și să profite mai mult de contextele de libertate în care trăiesc.
Întrebări pentru studiu
– Care sunt beneficiile jertfei lui Hristos potrivit argumentării pasajului?
– De ce este autorul Epistolei către evrei atât de vehement în argumentarea sa anti Lege?
– Putem identifica în prezent influențe din partea iudaizatorilor (pro Lege) în biserici?
– Ce îndemnuri oferă pasajul în privința relațiilor din biserica locală?
– Cum arată practic în zilele noastre statornicia pe calea credinței? Dar nestatornicia?
Pastor Dr. Teodor-Ioan Colda
Biserica Creștină Baptistă „Golgota” București
Prodecanul Institutului Teologic Baptist din București
