Tema: Slujind cu maturitate ca și Hristos
Text: Evrei 6:1-20
Verset cheie: Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, voi, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți. (Evrei 6:10)
Ideea centrală: Maturitatea spirituală este așteptată de Dumnezeu de la fiecare credincios. Stagnarea sau devierea de la calea trasată de Cristos este periculoasă. Dumnezeu ne oferă cea mai eficientă cale pentru creștere spirituală
Scopul lecției: Să ne avertizeze de pericolele imaturității și a lenevirii spirituale dar și să ne încurajeze la o viață de maturizare, cu credință, răbdare și râvnă, puternic ancorați în lucrarea Domnului Isus.
INTRODUCERE
Capitolul 6 din Cartea Evrei ne obligă să privim spre capitolul anterior. Ideea începe din Evrei 5:11, în care autorul se simte obligat să se oprească din argumentație pentru că destinatarii lui nu aveau maturitatea necesară pentru a înțelege mesajul. În Evrei 5:10 tocmai a afirmat că Domnul Isus a fost numit Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. În acest moment autorul a realizat că trebuie să lase argumentația în suspans și să se ocupe de starea spirituală și de procesul de maturizare ale credincioșilor. Acest demers îi ia întregul capitol 6, la al cărui final este preluată ideea prezentării Domnului Isus ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.
EXPLICAȚII
De ce nu reușeau destinatarii inițiali să înțeleagă un adevăr care nu pare complicat?
Chemați să fie oameni mari, nu prunci.
Autorul le pune un diagnostic clar: Asupra celor de mai sus, avem multe de zis și lucruri grele de tâlcuit, fiindcă v-ați făcut greoi la pricepere. (Evrei 5:11) Acestă expresie implică faptul că „a deveni greoi la pricepere” este un proces, de care fiecare credincios este răspunzător.
Așteptarea lui Dumnezeu era ca ei să fie învățători, de mult timp. Adică să cunoască adevărul în mod profund și să fie în stare să învețe și pe alții! Realitatea însă era că aveau nevoie de cineva să îi învețe lucrurile elementare ale credinței, fiind mai degrabă niște prunci spirituali. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele și răul. (Evrei 5:14) Iată că în câteva versete le dă și o soluție pentru maturizare: dezvoltarea discernământului prin folosire.
Chemați la adevăruri desăvârșite, nu începătoare.
Capitolul șase din Evrei începe cu un exemplu de învățături începătoare care trebuie depășite. Primele două sunt numite „Temelia pocăinței de faptele moarte și a credinței în Dumnezeu”. Ele sunt la baza edificiului noii vieți de credință și îi asigură stabilitatea. Pocăința reprezintă întoarcerea dinspre păcatele și „faptele moarte” iar credința înseamnă întoarcerea înspre Dumnezeu. Acestea trebuie așezate foarte bine, dar nu te poți opri la ele. Clădirea trebuie să continue.
Apoi autorul prezintă o listă de învățături care pot fi subiecte interminabile de discuții: „învățătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morților și despre judecata veșnică.” (Evrei 6:1-2) Lista nu este neapărat completă, dar este folosită pentru a trage un semnal de alarmă serios: poți avea discuții repetate, despre subiecte spirituale și cu toate astea să nu crești spiritual. Aceste învățături nu sunt rele, dar concentrarea asupra lor nu produce creșterea necesară.
Dacă observăm atent, vedem că persoana Domnului Isus, lucrarea Lui sau misiunea lăsată de El nu sunt cuprinse în această listă. De fapt credincioșii dintre evrei nu se concentrau asupra Marelui Preot, ci preferau, așa cum am văzut în capitolele anterioare, să se concentreze pe îngeri sau pe anumite personaje din Vechiul Testament, cum ar fi Moise sau Iosua.
Mesaj de avertizare.
Versetele 4-6 alcătuiesc una dintre cele mai serioase avertizări din întreaga carte Evrei. Menirea ei este să trezească la realitate pe cei care se opresc la un stadiu inițial al vieții de credință și nu continuă cu maturizarea. Sau chiar mai rău, pentru cei care, deviază încet de la credința și loialitatea față de Domnul Isus.
Știu că aceste versete sunt folosite în prima linie a luptelor teologice legate de pierderea/nepierderea mântuirii. Îmi doresc ca textul să fie lăsat să ne vorbească personal și comunitar și să ne învețe, să ne mustre, să ne îndrepte și să ne dea înțelepciune în neprihănire ca să fim maturi și echipați pentru orice lucrare bună.
Iată ce ne spune textul:
Căci cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc și s-au făcut părtași Duhului Sfânt și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit. (Evrei 6:4-6)
Găsim aici profilul destinatarilor epistolei: credincioși (dintre evrei), care s-au pocăit de faptele moarte și au avut experiențele minunate descrise mai sus. Aceștia au fost înnoiți, mântuiți (v.9) ba chiar le-a fost încercată credința prin multe necazuri, inclusiv prin confiscarea proprietăților.
Ce înseamnă că un credincios „a căzut”? Este oare vorba despre o greșeală sau păcat pe care l-a săvârșit? Este din neatenție?
Termenul folosit de autor este un verb compus din para (παρά), care înseamnă „alături” sau „alăturat” și pipto (πίπτω), care înseamnă „a cădea”. „Verbul „parapiptó” este folosit pentru a descrie actul de a se îndepărta sau de a devia de la o cale, în special într-un sens spiritual sau moral. Implică o întoarcere deliberată sau conștientă de la o poziție sau credință deținută anterior. În Noul Testament, este adesea asociat cu apostazia sau cu o abatere semnificativă de la credință.”[1]
Aceste versete nu dau un verdict asupra cuiva anume, ci îi avertizează pe credincioși în mod solemn, că este posibilă o distanțare sau o deviere periculoasă. Ca să fie imaginea cât mai clară autorul oferă imaginea a două terenuri:
Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el și rodește o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. Dar, dacă aduce spini și mărăcini, este lepădat și aproape să fie blestemat și sfârșește prin a i se pune foc. (Evrei 6:7-8)
Observați, ambele terenuri sunt udate de Dumnezeu cu ploaia necesară rodirii, dar răspunsul lor diferă. Unul rodește și este binecuvântat, celălalt nu rodește, nu este lucrat, se umple de mărăcini și perspectiva finală este să i se pună foc.
Stăpânul nu se grăbește să pună foc la apariția primului spin. El lasă un timp, nedeterminat, în care continuă să dea ploaia lui binefăcătoare. Finalul, însă este focul. Această perspectivă nu sună încurajator pentru nimeni, și nici nu a fost menită să ne încurajeze, ci să ne avertizeze. De obicei, dacă cineva se întreabă dacă a ajuns în punctul în care să i se pună foc, răspunsul este: NU! Focul e la final, dar ASTĂZI este momentul cel mai bun pentru a face o schimbare. Astfel autorul se grăbește să treacă la următoarele idei: așteptarea lui Dumnezeu de la credincioși și îmbărbătarea puternică oferită împreună cu mântuirea.
Ce așteaptă Dumnezeu?
Măcar că vorbim astfel, preaiubiților, totuși de la voi așteptăm lucruri mai bune și care însoțesc mântuirea. Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, voi, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți. Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeași râvnă, ca să păstreze până la sfârșit o deplină nădejde, așa încât să nu vă leneviți, ci să călcați pe urmele celor ce, prin credință și răbdare, moștenesc făgăduințele. (Evrei 6:9-12)
Dumnezeu așteaptă, de la credincioși, nu numai să fie mântuiți, ci să aibă „lucruri mai bune care însoțesc mântuirea”. Mântuirea este un miracol, dar Dumnezeu gândește nu doar la obținerea unui fel de bilet pentru cer, ci la dobândirea unui mod de viață schimbat din slavă în slavă.
Viața de maturizare a credinciosului este strâns legată de pasiunea lui pentru Dumnezeu, așa cum a fost în momentul mântuirii. Nădejdea și perseverența trebuie să susțină focul pasiunii pentru misiune ca să nu ne lenevim pe cale. Iar credința în promisiunile lui Dumnezeu trebuie să fie acompaniată de răbdarea care, zilnic te ține pe cale.
Așteptările sunt legitime, dar sunt mari! Vom putea noi oare să ne ridicăm la înălțimea lor? Răspunsul este DA!
Asigurare divină.
Începând cu versetul 13, autorul trece la cea mai puternică asigurare pe care o putem avea. Plecând de la exemplul legământului lui Dumnezeu cu Avraam, ne prezintă trei concepte care să constituie o „puternică îmbărbătare” pentru noi.
- Mai întâi este decizia lui Dumnezeu care, nu doar că nu minte, ci este cu neputință să mintă.
- Apoi este făgăduința sau promisiunea. Prin aceasta este făcută publică decizia Lui, astfel încât să poată fi urmărită împlinirea ei.
- În final este jurământul lui Dumnezeu. Jurământul este un „angajament solemn pecetluit cu jurământ.” Dar, Dumnezeu nu are pe nimeni mare decât El, de aceea a jurat pe Sine însuși! În cuvintele Lui stă toată autoritatea posibilă din întregul univers.
Pe bună dreptate autorul ne spune că noi suntem cel mai sigur ancorați! Ancora noastră nu ne ține de pământ, nu este înfiptă în nisipurile discuțiilor teologice infantile sau în practicile legaliste bazate pe personalități imperfecte din Biblie. Ancora noastră este „o ancoră a sufletului; o nădejde tare și neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut „Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”. (Evrei 6:19-20)
Ancora sufletului nostru este fixată în Sfânta Sfintelor din ceruri, în lucrarea de Mare Preot și Jertfă a Domnului Isus, în sângele Mielului, care vorbește mai bine decât sângele lui Abel. Această lucrare a Domnului Isus este finalizată, este sigură, și are menirea să ne motiveze în maturizarea și în misiunea noastră!
Cu această lecție învățată, cu inimile înflăcărate și puternic îmbărbătate, putem să ne lucrăm terenul inimii noastre, să nu ne lenevim intelectual și să ne punem mintea la lucru ca să înțelegem tot mai mult cine este Isus Hristos, Împărat și Mare Preot, după rânduiala lui Melhisedec.
APLICAȚII
Să ne concentrăm pe persoana Domnului Isus și cu El să ne exersăm judecata spirituală!
Să nu ne temem de „pierderea mântuirii” ci să ne avântăm cu râvnă pe calea pe care au mers înaintașii credinței.
Să ne „lucrăm pământul” peste care Dumnezeu dăruiește generos binecuvântări.
Să ne ancorăm puternic în promisiunile lui Dumnezeu și în nădejdea sigură care ne așteaptă.
Completează următoarea frază: „Dumnezeu așteaptă de la mine……”
ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII
Care crezi că ar fi ritmul de creștere spirituală a credincioșilor?
De ce preferă credincioșii să petreacă timp discutând subiecte secundare?
De ce este nevoie de răbdare în viața de credință?
Cum se poate înflăcăra râvna pe calea Domnului?
pastor Timotei Rusu, lector la Institutul Teologic Baptist din București timoteicorinar@gmail.com
[1] https://biblehub.com/greek/3895.htm (accesat 31.03.2025)
