Tema: Fii plin de mulțumire!
Text biblic: Exodul 20:17; Matei 6:19–34
Verset cheie: Matei 6:19–20
Ideea centrală: Porunca Decalogului „Să nu poftești!” vizează atitudini ale inimii stârnite de dorințe puternice. Calea poftelor este o cale care duce spre orbire spirituală și stări sufletești total opuse celor promise. Starea de mulțumire în Domnul este, pe de altă parte, binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toți cei care se încred în El și Îl caută mai mult decât orice.
Scopul lecției: S
tudiul se focalizează pe ultima poruncă din Decalog (Cele zece porunci), subliniind aspecte care țin de pofte și de dorințe pământești care ne distrag atenția de la lucrurile cu valoare veșnică. Învățătura Domnului Isus ne ajută să înțelegem că suprimarea poftelor trebuie să se regăsească în viața noastră, împreună cu o inimă care se încrede în El. Starea de mulțumire este o lucrare pe care Dumnezeu o realizează în noi prin puterea Duhului Sfânt, ca să experimentăm eliberarea de povara poftelor firii și să ne desfătăm pe deplin în Domnul nostru?
Porunca de pe munte
În studiul Decalogului de-a lungul timpului, cercetătorii biblici au propus mai multe criterii de structură:
- împărțirea în funcție de compoziție: numărul de cuvinte (așezarea efectivă pe tablele de piatră)
- împărțirea în funcție de relațiile avute în vedere: primele 4 porunci descriu relația cu Dumnezeu, iar următoarele 6 relația cu semenii
- împărțirea pe elemente de structură: emoții, acțiune sau gândire, vorbire, relații, viață etc.
- împărțirea în structură chiastică.
Fiecare structură scoate în evidență câte un element extrem de important și ne face să înțelegem complexitatea Cuvântului lui Dumnezeu. În ce privește ultima poruncă, putem observa faptul că ea are de-a face, ca și prima poruncă, cu aspecte de ordin spiritual. Dacă celelalte porunci au în vedere aspecte ce țin de exterior (modul în care vorbim, acționăm sau ne relaționăm), prima și ultima poruncă au în vedere aspecte ce țin de interiorul omului. A iubi și a pofti sunt realități sufletești. Acestea se manifestă inevitabil la un moment dat și în exterior, dar prin natura lor sunt axate pe dimensiunea spirituală a vieții.
Ultima poruncă este legată inerent de aspecte cuprinse în poruncile anterioare, care au în vedere lucruri precum crima, curvia, furtul etc. Aceste porunci au la rădăcină pofta manifestată în diverse forme. Omorul, furtul, imoralitatea sexuală au în spate o poftă necontrolată.
Această poruncă scoate în evidență faptul că inima omului nutrește mereu sentimentul de nemulțumire. Acest sentiment lăuntric nu are de-a face cu statutul social sau financiar al cuiva:
- o femeie poate pofti ceea ce altă femeie are (Rahela era invidioasă pe Lea pentru că ea are copii, Geneza 30:1)
- un împărat poate invidia un simplu cetățean (Ahab și via lui Nabot, 1 Împărați 21:1–2)
- un împărat poate pofti soția altcuiva (David și Batșeba, 2 Samuel, capitolul 11–12)
- un om bogat poate dori ceva ce aparține de drept altcuiva (Lot și Avraam, Geneza, capitolul 13)
- un om implicat în lucrarea lui Dumnezeu poate pofti tot felul de lucruri materiale (Ghehazi, 2 Împărați, capitolul 5).
Pofta este alimentată de invidie sau nemulțumire și funcționează ca un magnet al inimii față de obiectul avut în vedere. Înțeleptul Solomon a concluzionat faptul că munca și strădania omului își au fundamentul în invidia unuia asupra altuia (Eclesiastul 4:4). Pentru că trăim prin comparație, cădem foarte ușor pradă poftelor ce se nasc din ceea ce vedem în jurul nostru.
Dumnezeu a avertizat poporul să nu poftească nici măcar aurul și argintul de pe chipurile cioplite ale popoarelor idolatre (Deuteronom 7:25). Pofta este un lucru greșit, chiar dacă utilitatea aurului și a argintului ar fi deplin justificată.
Poftele firii noastre pământești nu sunt ceva de neglijat, nu sunt o problemă cu care putem coabita. Problema poftei este mult mai profundă și mai periculoasă. Pofta în cele din urmă ne poate costa totul, asemenea unui pește pe care momeala atrăgătoare îl va costa, în cele din urmă, viața.
Predica de pe munte: Decalogul vs. Legea lui Hristos
În Predica de pe munte, Domnul Isus ridică ștacheta tuturor poruncilor la un nivel și mai mare. Expresia „Ați auzit că s-a zis…, dar Eu vă spun” reflectă autoritatea și divinitatea lui Hristos. În cuvintele Lui identificăm aceeași autoritate divină pe care o regăsim în emiterea celor Zece porunci. Cel care afirmă cu autoritate „dar Eu vă spun” este Cel care împlinește Legea (Matei 5:17), Cel care o sfârșește (Romani 10:4), dar și Cel care emite una nouă – Legea lui Hristos (1 Corinteni 9:21; Galateni 6:2).
1. Pofta și lucrurile materiale (Matei 6:19–21)
Problema inimii care acumulează la nesfârșit comori pe pământ este faptul că nu ia în calcul efemeritatea vieții. Învățătura Domnului Isus de a nu ne strânge comori pe pământ, ci în cer, nu este o chemare la ascetism, ci o chemare la a înțelege că problema noastră cea mai mare e o problemă a inimii. O inimă cuprinsă de pofte pământești nu va fi niciodată o inimă care își strânge comori în cer. E important să formulăm aici următorul aspect: bogăția în sine nu este un păcat, iar sărăcia în sine nu este o virtute. Problema raportării greșite la lucrurile pământești ține de afecțiunea și atașamentul inimii față de ele. Deși în sine posesiunile materiale sunt amorale, ele pot deveni un idol și o capcană pentru inima cuprinsă de pofte.
Nevoia unei perspective corecte (vs. 22–23)
Exemplul pe care Domnul Isus îl oferă scoate în evidență nevoia de a avea o perspectivă corectă asupra vieții. Ochiul omului este lumina trupului, de aceea o „vedere bună” oferă o percepție corectă a lucrurilor spirituale, în timp ce un „ochi rău” oferă o percepere greșită a realității prin prisma realităților pământești. Legătura dublă în context între comoară/inimă (v. 21) și ochi/trup (vs. 22–23) ne face să înțelegem asocierea pe care Domnul Isus dorește să o facă:
- un ochi bun este necesar pentru ca trupul să funcționeze în lumină
- inima bună este necesară pentru ca sufletul să ființeze în termenii Împărăției cerurilor.
Nevoia unei relaționări exclusive (v. 24)
În versetul 24 Domnul Isus subliniază faptul că încercarea de a împleti dedicarea noastră și față de lumea spirituală, și față de cea materială este în esență imposibilă. Relația cu Dumnezeu cere exclusivitate față de orice altă entitate spirituală.
2. Îngrijorarea și lucrurile materiale (Matei 6:25–34)
Domnul Isus folosește mai departe două exemple din natură pentru a accentua modul în care Dumnezeu se îngrijește de ceea ce a creat pentru a-i îndemna pe ascultători să își pună toată încrederea în Domnul în viața de zi cu zi. Dacă Domnul poate hrăni păsările cerului și poate îmbrăca atât de frumos crinii de pe câmp, cu siguranță că poate purta de grijă și copiilor Lui. Provocarea de a ne pune încrederea în Dumnezeu în ce privește lucrurile materiale este dublată de imperativul de a căuta mai întâi lucrurile spirituale.
Noi suntem prinși deseori în capcana de a crede că cele două aspecte (spiritual/material) nu sunt inter-dependente. Realitatea atestă faptul că legătura dintre suflet și trup este manifestată prin conexiuni bidirecționale. De exemplu, bolile psihosomatice sunt acele boli care își au rădăcina în sufletul omului (ψυχή, psuchē, este termenul pentru suflet), iar efectele sunt resimțite la nivelul trupului (σῶμα, sōma este termenul pentru trup). Un suflet mereu îngrijorat va produce, încetul cu încetul, probleme la nivelul trupului. În ce privește influența în sens invers, situația este la fel de inter-conectată și când vorbim de aspectele fizice care influențează dimensiunea spirituală. Preocuparea și grija constantă pentru lucrurile materiale ne va ademeni sufletul, ne va distrage atenția de la lucrurile cu valoare veșnică și ne va distruge focalizarea de pe Împărăția lui Dumnezeu.
Poftind mereu diverse lucruri din sfera pământească, vom pierde starea de mulțumire a inimii și preocuparea pentru sfera duhovnicească.
„Să nu poftești!” în învățătura Noului Testament:
- Poftele pământești acționează cu putere asupra trupului nostru
Romani 6:12: Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui.
Efeseni 2:3: Între ei eram și noi toți odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii pământești și ale gândurilor noastre, și eram din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți. - Poftele pământești sunt o sursă de dezbinare
Iacov 4:1: De unde vin luptele și certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? - Poftele pământești sunt în antiteză cu învățătura autentică a Scripturii
2 Timotei 4:3: va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, și își vor da învățători după poftele lor. - Pofta poate fi învinsă doar prin capacitarea Duhului Sfânt
Galateni 5:16–17: Zic dar: umblați cârmuiți de Duhul, și nu împliniți poftele firii pământești. Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți.
Evanghelia: antidotul la poftă
De-a lungul timpului oamenii s-au raportat diferit la pofte. Epicurienii și stocii (Faptele ap. 17:18) sunt două grupări filosofice care priveau diferit raportarea la pofte în contextul căutării fericirii. Epicurienii considerau că poftele trebuie satisfăcute – plăcerea era scopul suprem în viață. Stoicii considerau că poftele sunt piedici în calea unei trăiri morale, de aceea autocontrolul era vital în procesul eliberării de pofte. Epicurienii se desfătau în plăceri, iar stoicii practicau disciplina. Cu toate acestea filosofiile lor de viață au condus la dileme fără răspuns. Plăcerea excesivă nu a produs împlinire omului, în timp ce suprimarea lor a produs o viață lipsită de bucurie.
Legea, pe de altă parte, nu a făcut decât să pună un gard între noi și poftă, fără să rezolve problema. Antidotul la poftele trupului este doar Evanghelia. Evanghelia face o lucrare mult mai măreață, ne oferă o inimă nouă care nu mai găsește plăcere în lume și în pofta ei (vezi 1 Ioan 2:17), ci în Hristos, în care regăsim toate binecuvântările duhovnicești în locurile cerești.
Antidotul la poftă nu este un studiu care propune „10 Pași pentru eliberare de pofte” sau „7 Secrete ale unei inimi recunoscătoare.” Antidotul la poftele care se războiesc cu sufletul este lucrarea specială a harului lui Dumnezeu în Hristos și capacitarea spirituală a Duhului Sfânt (un element al roadei Duhului este înfrânarea poftelor, Galateni 5:23).
În cartea Marea despărțire, C. S. Lewis își invită cititorii la o călătorie imaginară în „Valea umbrei vieții”, o călătorie cu autobuzul a sufletelor într-o vale în aproapiere de cetatea cerească. În capitolul 11, el prezintă o întâlnire cu un om care are pe umăr o „șopârlă roșie” (șopârla este întruchiparea poftei, o forță periculoasă, seducătoare, care poate distrage atenția ființelor umane de la Dumnezeu). Șopârla îi șoptește mereu sufletului tot felul de lucruri care îl țin în starea de prizonier. După mai multe discuții și ezitări, în cele din urmă omul înțelege că singura lui șansă nu este ca șopârla să fie luată cu binișorul, nici să fie doar redusă la tăcere, ci să fie omorâtă. După ce sufletul își dă acordul, șopârla este omorâtă, dar ulterior se transformă în cel mai frumos cal alb cu coama și coada aurii. Lewis vrea să comunice faptul că fiecare dintre noi are o șopârlă roșie pe umăr care simbolizează poftele noastre și întruchipează decăderea noastră. Pofta, ca și șopârla din carte, ne șoptește constant la ureche că nu putem deveni niciodată sfinți, că suntem prinși în capcana stricăciunilor noastre.
În realitate, poftele sunt distorsionări ale plăcerilor create de Dumnezeu. Diavolul nu a creat niciodată vreo plăcere, ci doar a distorsionat plăcerile create de Dumnezeu în pofte de tot felul.
Plăcerea de a mânca, plăcerea relației intime, bucuria oferită de binecuvântările materiale sunt distorsionate de diavolul în îmbuibare, imoralitate, lăcomia materialismului. Dumnezeu este cel care a creat în noi senzația de plăcere, dar diavolul este cel care caută să denatureze absolut orice plăcere legitimă într-o poftă nelegitimă.
O inimă mulțumitoare
O inimă înnoită, plină de mulțumire este alternativa la o inimă care este cuprinsă de tot felul de pofte. Inima noastră tinde să fie plină de ingratitudine. De la căderea omului în păcat, când omul a fost nemulțumit de limitele trasate de Dumnezeu, până în vremurile din urmă (2 Timotei 3:2) nemulțumirea va fi o formă fundamentală de manifestare a firii pământești în noi. Nemulțumirea e ca o a doua natură a umanității. Putem regăsi această realitate a inimii nemulțumite în discuțiile cotidiene pretutindeni în jurul nostru, dar și adânc în sufletul nostru.
Oamenii sunt izvor nesecat de nemulțumire și pofte neîmplinite. Inima mulțumită și inima mulțumitoare sunt posibile prin lucrarea de înnoire pe care doar Dumnezeu o poate realiza.
Întrebări și aplicații:
- Câte lucruri ne-am cumpărat în ultima vreme, nu pentru că am fi avut cu adevărat nevoie de ele, ci pentru că ni le-am dorit după ce le‑am văzut la alții din jur?
- Cât de mulțumitor sunt în Hristos pentru binecuvântările pe care le‑am primit?
- Una dintre problemele societății de astăzi este valorificarea și etalarea senzualității și sexualității pretutindeni în jur. Iuda ne avertizează cu privire la pericolul poftei după trupul altuia (Iuda 1:7–8). Care sunt pașii de protecție pe care mi-i iau pentru a mă feri de pofta trupului?
- Cum ar trebui să mă feresc de pofta lucrurilor materiale în contextul societății de consum în care trăim?
- Câtă prioritate ofer lucrurilor materiale în raport cu cele spirituale în activitatea mea săptămânală?
- Prezența tot mai mare a stărilor de anxietate, depresie, fobie și altele de genul acesta este strâns legată de starea sufletească. Putem identifica lucruri în viața noastră care alimentează aceste stări? Care sunt pașii concreți pe care ar trebui să îi facem pentru a nu mai alimenta poftele firii pământești și pentru a cultiva starea de mulțumire sufletească în Domnul?
autor: Ovidiu Hanc, pastor, Biserica Creștină Baptistă „Dragostea”, Arad;
e-mail: ovidiu.hanc@gmail.com
