Explicații studiu biblic 22 iunie

Tema: Trăiește în adevăr!

Text biblic: Exodul 20:16; Matei 26:59–75

Verset cheie: Matei 24:24

Ideea centrală: Standardul adevărului care a fost enunțat în Legea din Vechiul Testament este încălcat în istorisirea din Noul Testament, dar este înălțat de mărturia impecabilă a lui Hristos, Cel care este Adevărul. 

Scopul lecției: Să ne conștientizeze asupra standardului adevărului lui Dumnezeu, pentru ca să ne recunoaștem falimentul în a spune adevărul și, astfel, să privim spre Hristos, martorul credincios.


Introducere

Negându‑L pe Dumnezeul adevărului, societatea actuală îl înalță pe om la rangul de standard al adevărului. Astăzi omul determină și hotărăște ce este adevărul. Însă Scriptura, revelația de Sine a lui Dumnezeu, este adevărul. Studiul pe care-l parcurgem se intitulează „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!” Cuvântul lui Dumnezeu exprimă caracterul lui Dumnezeu, de aceea, atunci când Dumnezeu vorbește, El rostește adevărul. Psalmul exclamă: „Tu ești aproape, Doamne, și toate poruncile Tale sunt adevărul” (Psalmul 119:151), iar Hristos se roagă Tatălui astfel: „Sfințește-i [pe credincioși] prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). 

Contextualizare

În Scriptură, ideea de adevăr sau de veridicitate a lui Dumnezeu este strâns legată de credincioșia Sa. Întrucât Dumnezeu este adevărat, El este demn de încredere. Faptul că Dumnezeu este adevărul are patru implicații (Stephen Wellum): (i) Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu. Aceasta Îl pune în contrast cu idolii. El nu deține adevărul, ci El este adevărul; (ii) Dumnezeu este standardul adevărului. Cuvântul Său este etalonul final în funcție de care evaluăm orice se pretinde a fi adevărat; (iii) Dumnezeu este adevărat într-un sens etic. Cu alte cuvinte, există o corespondență perfectă între ființa Sa și acțiunile Sale; (iv) Ca purtători ai chipului lui Dumnezeu, noi trebuie să-L imităm pe Dumnezeu în a fi oameni ai adevărului. Trebuie să ne caracterizeze pasiunea pentru adevăr în toate sferele vieții. 

Lecția de față include două fragmente biblice. Primul, Exodul 20:16, este parte din Cele zece porunci, enunțând porunca a noua. Al doilea pasaj, Matei 26:59–75, este parte din secțiunea care relatează procesul iudaic al lui Isus. Am putea spune că în textul din Vechiul Testament este enunțat standardul adevărului, iar în cel din Noul Testament este încălcat, tocmai față de Hristos, Cel care este Adevărul. 

În privința poruncii a noua, s-a indicat că aria de cuprindere a sintagmei „mărturie falsă” este amplă. Nu se are în vedere doar o mărturie formală sau judiciară, ci chiar și o mărturie obișnuită într-o conversație privată. Se are în vedere protejarea reputației aproapelui nostru. Mărturia falsă distruge bunul nume al omului. Potrivit unui comentator, „Căci dacă un nume bun este mai de preț decât o bogăție mare, un om prădat de bunul său nume este la fel de vătămat ca și atunci când ar fi deposedat chiar de bunurile sale. Uneori, mărturia falsă nu este cu nimic mai puțin vătămătoare decât jaful comis cu mâna.”

Detaliere

Având în minte această interdicție din Decalog, vom survola întâmplarea din Matei, capitolul 26. Pasajul cuprinde două scene. Prima scenă (vs. 59–68) prezintă cele petrecute între Hristos și Sinedriu în interiorul casei. Se pare că ar fi fost vorba despre o construcție de formă pătrată, care avea o curte centrală, deschisă. Este posibil ca Ana să fi locuit în încăperile dintr-o aripă a clădirii, iar Sinedriul să se fi reunit într-o altă aripă. A doua scenă (vs. 69–75) prezintă cele petrecute, în același timp, în exterior, în curtea centrală, focalizarea fiind asupra lui Petru. Pentru a înțelege lucrurile, vom urmări patru etape care au de-a face cu adevărul și falsitatea.

1. Adevărul este dezonorat

Suntem uimiți că standardul adevărului este încălcat de oameni aflați în poziții privilegiate. 

În primul pasaj (Matei 26:59–68) sunt menționați liderii Sinedriului. În primul secol după Hristos, preoții aveau un rol esențial în cadrul acestui organism de conducere iudaic. Membrii aristocrației preoțești, dintre care se alegeau marii preoți precum și foștii mari preoți, aveau un rol important. Între cei 70+1 de membri, erau trei grupuri: preoții de seamă, învățătorii Legii și bătrânii. Marele preot era întotdeauna conducătorul consiliului. Prin excelență, un preot (cu atât mai mult un mare preot) trebuia să păzească și să vestească Legea Domnului (vezi Maleahi 2:6–7). Oamenii îi respectau pe acești lideri spirituali, dar este uimitor că ei nu erau preocupați cu autenticitatea afirmațiilor făcute, cu încurajarea unor mărturii adevărate și cu corectitudinea procesului lui Hristos. Poziția de autoritate a cuiva nu echivalează automat cu o mărturie autentică. Cel înălțat într-o poziție să nu se îngâmfe crezându-se infailibil în tot ce spune sau cere de la alții. Busola lui spirituală poate fi afectată de falsitate, fără să-și dea seama. Totodată, cei care doresc să-și urmeze conducătorii spirituali să nu îi urmeze orbește, ci să filtreze totul prin lentila adevărului din Scripturi.

În tabloul celălalt apare un alt om privilegiat în sensul raportării la adevăr: liderul ucenicilor. Petru umblase aproape trei ani cu Hristos. El și ucenicii știau că întreaga persoană și lucrare a lui Hristos exprimă adevărul. Spre exemplu, Evanghelia după Ioan abundă în astfel de precizări. Ucenicii L-au auzit spunându-le fariseilor că „mărturia Mea este adevărată” (Ioan 8:14). Ei au fost martori când Hristos le-a spus iudeilor care veneau să creadă în El: „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi” (8:32). Liderilor religioși ostili le-a dezvăluit intențiile criminale: voi „căutați să Mă omorâți pe Mine, un Om care v-am spus adevărul” (8:40). În ultimele ore înainte de arestarea Sa, Mântuitorul li S-a prezentat ucenicilor ca fiind „calea, adevărul și viața” (14:6). Le-a promis că le va trimite „Duhul adevărului” (Ioan 14:17), indicându-le că Acesta îi călăuzește pe ucenicii Săi „în tot adevărul” (16:13). Dacă ai mers mulți ani după Hristos, nu înseamnă că onorezi adevărul în toate afirmațiile și practicile. Rugăciunea noastră constantă trebuie să fie aceasta: „Aleg calea adevărului, pun legile Tale sub ochii mei!” (Psalmul 119:30). De asemenea, să îmi compar mereu căile mele cu căile adevărului lui Dumnezeu: „Mă gândesc la căile mele și îmi îndrept picioarele spre învățăturile Tale!” (Psalmul 119:59). 

Trecând la următoarea etapă, înțelegem că falimentul cuiva în a onora adevărul lui Dumnezeu și în a trăi în adevăr îi dezvăluie starea sufletului.

2. Interiorul este revelat

Mărturia mincinoasă face ca interiorul păcătos să fie revelat. 

În cazul preoților, era vorba de ura nutrită față de Hristos. Ura lor i-a făcut să caute să-L dea la moarte (v. 59). De aceea, au ajuns să Îl considere vinovat de hulă și, astfel, vrednic de moarte (v. 66). Grupul preoților a căutat o mărturie falsă și a reușit să obțină una împotriva lui Hristos. În mintea lor, din cauza urii, Hristos era deja vinovat. Acum mai trebuiau să găsească pretextul și temeiul. Nu e nevoie de mult timp și mulți martori ca să găsească ce căutau. La urma urmei, ce cauți, aceea vei găsi! Când îi urâm pe oameni, îi vom vorbi de rău și vom rosti falsități despre ei. Ura face casă bună cu mărturia falsă. Și reversul este valabil: dacă îi iubim pe oameni, vor rosti adevărul către ei și despre ei. Căci dragostea stă în compania adevărului (scopul poruncilor este dragostea, 1 Timotei 1:5; dragostea se bucură de adevăr, 1 Corinteni 13:6; a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi adevărul, 1 Ioan 5:3). 

În cazul lui Petru, mărturiile lui false dezvăluiau o inimă plină de frică. Este uimitor cât de instabil este Petru și cât de ușor trece de la o îndrăzneală nebună la o frică totală. Cu puțin timp înainte pretinde că el nu se va lepăda de Hristos, spre deosebire de ceilalți. Iar aici este singurul dintre ucenici care se leapădă nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori de Învățător. Este posibil ca frica lui Petru în situația de aici să fi fost teama de moarte, teama de a suferi. Ba chiar este posibil să fi fost vorba și despre teama de a fi făcut de rușine. Remarca făcută de slujnică despre „Isus Galileeanul” (v. 69) poate fi interpretată ca o exprimare a disprețului. Un locuitor al Ierusalimului era convins de superioritatea sa geografică și culturală (Nu era din provincie, ci din capitală! Nu era de la țară, ci de la oraș!). Petru avea toate motivele să se simtă înjosit, mai ales că erau mai mulți de față care ascultau („s-a lepădat înaintea tuturor”, v. 70). 

Rușinea te poate face să minți, să pretinzi că ești altcineva decât ești, să vorbești altfel despre alții decât ai fi vorbit în liniștea locuinței tale. Falsitatea își găsește o companie bună într-o inimă fricoasă. În schimb, adevărul se odihnește într-o minte încrezătoare în suveranitatea și stăpânirea lui Dumnezeu peste istorie și destinele oamenilor. 

Dar, pe lângă revelarea interiorului omului, oare are vreo consecință falsitatea? Răspunsul dat de a treia etapă este afirmativ în mod categoric. 

3. Făptuitorul este ruinat

Ce se întâmplă cu cei care dau mărturii false și promovează mărturii false în acest text? 

În cazul liderilor religioși, ei își afectează percepția. Inima lor stricată îi face să aibă o vedere distorsionată. Astfel, văd lucrurile răsturnat: ei au impresia că sunt de partea adevărului și că Isus Hristos vestește o minciună. De fapt, ei trăiau în minciună și Hristos mărturisea adevărul. Păcatul răstoarnă imaginea corectă și te face să vezi realitatea răsturnată. 

Pe de altă parte, păcatul influențează și destinul. Liderii religioși își atrag o osândă gravă. Ei dovedesc necredință față de Fiul lui Dumnezeu, acuzându-L de hulă când Își afirmă identitatea mesianică. Iar necredința este aspru pedepsită: „Cine nu crede în Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36). Cuvintele pe care Hristos i le spune lui Iuda li se pot aplica și liderilor religioși: „Negreșit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (Matei 26:24). Ulterior, liderii religioși își asumă cu toată rea credința omorârea lui Hristos. În Matei 27:25 ei spun: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.” Așa cum arată apostolii ulterior, ei și-au atras vinovăția omorârii lui Hristos (Faptele ap. 2:23; 3:14–15; 5:30).

Falsitatea ruinează sufletul omului, căci păcatul acesta (ca orice alt păcat) nu rămâne niciodată singur. Falsitatea se însoțește cu necredința și chiar cu crima! De aceea, „oricine iubește minciuna și trăiește în minciună” este alungat veșnic din prezența lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:15). 

În al doilea tablou, în cazul lui Petru, deși desfășurarea este sumbră, deznodământul este strălucitor. Inițial, Petru rostește cu bună știință o falsitate, perseverează pe calea falsității, ba chiar își atrage cu bună știință judecata lui Dumnezeu („a început să se blesteme și să se jure”, v. 74). Ca cineva să se blesteme în vremea aceea nu însemna să rostească vorbe vulgare. Mai degrabă, făcea apel și invoca ceva sacru (de pildă, Numele lui Dumnezeu) ca o garanție că spunea adevărul. De bunăvoie, Petru se așază pe sine sub asprimea mâniei divine.

Însă, câteva note muzicale schimbă situația. În lumea mediteraneeană a Antichității, cântatul unui cocoș anunța venirea zorilor. Cocoșul îi aduce aminte lui Petru de adevărul rostit de Hristos, ceea ce îl face să își dea seama de falsitatea în care trăise. Nu doar că vin zorii zilei, ci și Petru iese din întunericul falsității la lumina adevărului: „a ieșit afară și a plâns cu amar.” Falsitatea nu trebuie să fie ultima stare a omului, ci pocăința poate să îi succeadă. Chiar și omul care a perseverat în minciună și întuneric poate fi adus de Hristos la adevăr și lumină. Pocăința va fi veritabilă atunci când starea de falsitate va fi recunoscută sincer. Însă, dincolo de toți martorii înșelători și de toate mărturiile false, aici strălucește frumusețea lui Hristos.

4. Mântuitorul este înălțat

Textul ne detaliază înțelepciunea lui Hristos în raportarea la adevăr. În anumite momente, Hristos a tăcut liniștit (v. 63), iar în altele, a vorbit hotărât (v. 64). Alăturarea celor două stări nu dovedește nesiguranță, ci înțelepciune. Vedem aici, deopotrivă, tăcerea Mielului și răcnetul Leului.

Tăcerea Mielului împlinește profeția lui Isaia: „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura deloc” (Isaia 53:7). În multe rânduri, Hristos le-a dat acuzatorilor Săi replici care i-au redus la tăcere. Cel ce este Cuvântul ar fi putut să rostească în ceasul acela cele mai abile cuvinte. Dar a preferat să nu se apere pe Sine, nici să se disculpe. Gloria Lui s-a văzut în tăcerea Lui, în puterea de a nu răspunde acuzațiilor false. Creștinul este de multe ori vorbit de rău, acuzat pe nedrept. Vorbele îi sunt scoase din context, răstălmăcite, interpretate malițios. Intrarea în defensivă nu va face decât să agraveze situația. Așa cum Pavel s-a rugat pentru tesaloniceni, să ne rugăm și noi ca Dumnezeu să ne îndrepte inimile spre „răbdarea lui Hristos”! Răbdarea generează tăcere (2 Tesaloniceni 3:5). 

Totodată, a venit și momentul când Hristos a vorbit. Și, oh, cum a vorbit! Acuzatorii Săi falși au putut auzi răcnetul Leului. Hristos vorbește cu îndrăzneală atunci când este întrebat despre identitatea Sa: „Da, sunt” (v. 64). Mai mult, El Se prezintă pe Sine citând două texte vechi-testamentare: Psalmul 110:1 și Daniel 7:13. Este momentul de apogeu al revelării Sale înaintea autorităților. Răspunsul Său combină revelarea cu amenințarea: este Rege și va veni pe norii cerului ca Judecător. Aici este paradoxul Evangheliei: din perspectivă umană, Hristos era legat și neputincios în fața oamenilor. Dar, din perspectivă divină, El are autoritatea supremă chiar și peste acuzatorii Săi.

Hristos este Cel care împlinește desăvârșit standardul din porunca a noua. El este Adevărul. Ba mai mult, El moare pentru toți oamenii, căci toți se nasc în împărăția tatălui minciunii și practică la un moment dat falsitatea. Printre acuzațiile care I-au fost aduse Domnului a fost că va strica Templul și îl va rezidi în trei zile (Matei 26:61). Nu era vorba despre desacralizarea și ruinarea celui mai sfânt loc din Israel. Ci era vorba despre moartea și învierea Sa a treia zi (vezi Ioan 2:19–22). El avea să moară pentru cei care, ca și Petru, deși au trăit în falsitate, au plâns plânsetul pocăinței. Restaurarea în adevăr, ca și trăirea în adevăr, sunt posibile numai prin Hristos, Cel ce este Adevărul!


autor: Daniel Suciu, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Harul” Tinăud, jud. Bihor;
e-mail: danisuciusb@gmail.com


Revista Crestinul Azi