Tema: Domnul sabatului și Domnul odihnei
Text biblic: Exodul 20:8–11; Matei 12:1–14
Verset cheie: Matei 11:28–29
Ideea centrală: Ziua de odihnă a fost poruncită, binecuvântată și sfințită de Dumnezeu, care a avut în vedere atât reabilitarea fizică a oamenilor și a creației, cât și oportunitatea de zidire și înviorare spirituală. Ea a fost creată pentru om și trebuie să întărească legea milei și a dragostei, așa cum a exemplificat Mântuitorul, care a făcut bine în ziua de sabat.
Scopul lecției: Să ne ajute să înțelegem corect originea și sensul vechitestamentar al legii sabatului și modul în care Mântuitorul a interpretat și aplicat legea în lumina principiului milei și al dragostei față de semeni.
Explicații contextuale și exegetice:
Legea sabatului este a patra poruncă din Decalog. Textul din Exodul 20:8 folosește expresia „adu-ți aminte”, un mod verbal care subliniază urgența și importanța zilei a șaptea. Versetul începe cu un verb cu sens de imperativ (adu-ți aminte) și se termină cu un verb cu sens de finalitate (ca să o sfințești). Cu alte cuvinte, urgența aducerii aminte ne obligă să tratăm ziua a șaptea ca pe o zi specială. Această urgență este accentuată și de poziția și sensul primelor două porunci: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” și „Să nu-ți faci chip cioplit.” După cum singurul Dumnezeu adevărat, atotputernic și veșnic nu poate fi asociat cu idolii imorali, surzi, orbi, muți, fără putere și vremelnici, tot așa nici ziua a șaptea nu poate fi tratată ca o altă zi. Ea trebuie „sfințită”, adică pusă deoparte.
Dacă în viziunea Noului Testament „întunerecul” nu poate sta împreună cu „lumina” (2 Corinteni 6:14), nici Dumnezeu cu Mamona (Matei 6:24), tot astfel există o zi de odihnă pe care Dumnezeu ne cere să nu o amestecăm cu alte zile. Incidentul dintre Domnul Isus și farisei din Matei 12 testează viziunea și aplicabilitatea legii din Exodul 20. Corelarea legii lui Moise din Exodul 20 cu Matei 12 (împreună cu 1 Samuel 21:6, Numeri 28:9, Osea 6:6, textele la care Domnul Isus a făcut apel ca să aplice corect legea sabatului) reprezintă un model important de validare cristologică a principiilor Vechiului Testament.
1. Dumnezeu este Domnul sabatului prin exemplul personal al odihnei, binecuvântării și sfințirii zilei a șaptea (19:1–5)
Versetul 8 are ca început imperativul de aducere aminte și ca finalitate scopul de sfințire a zilei a șaptea. În Vechiul Testament verbul „a sfinți” se aplica la situații care vizau persoane (a pune deoparte/consacra un preot), obiecte/haine (a păstra obiectele de cult separate de alte obiecte), zile (a desemna anumite zile ca fiind speciale), spații (a interzice accesul oamenilor într-un anumit spațiu) și instituții (a consacra Casa lui Dumnezeu). În providența lui Dumnezeu, El a „separat” anumiți oameni, anumite obiecte, zile, spații și instituții, ca prin ele să îi separe pe credincioși de lume și să-i apropie de Dumnezeu. A „sfinți” înseamnă a nu amesteca ceea ce nu trebuie să fie amestecat.
Motivația care întărește adevărul acestei porunci în Exodul 20 apare în versetul 11. Ziua a șaptea nu trebuie amestecată cu celelalte zile, pentru că Dumnezeu Însuși nu a amestecat-o cu celelalte zile. Dumnezeu a făcut tot ce trebuia făcut în primele șase zile, iar în ziua a șaptea El S-a odihnit. De aceea a binecuvântat-o și a sfințit-o în propria Lui lucrare, separând-o de celelalte zile.
În Scriptură, verbul „a binecuvânta” apare pentru prima dată în Geneza 1:22, unde Dumnezeu a „binecuvântat” toate viețuitoarele pământului, spunându-le: „creșteți, înmulțiți-vă și umpleți…” A „binecuvânta” înseamnă mai mult decât a „cuvânta de bine.” A binecuvânta înseamnă a întări prin cuvânt binele pe care Dumnezeu l-a pregătit, în cazul acesta, viețuitoarelor: înmulțirea și răspândirea lor. Când spunem cuiva „Mă rog să te binecuvânteze Dumnezeu,” în esență noi ar trebui să îi dorim acelei persoane sau ne rugăm ca Dumnezeu să împlinească în viața acelei persoane nici mai mult nici mai puțin decât „binele” pe care El l-a pregătit pentru acea persoană. A binecuvânta înseamnă a dori cuiva împlinirea scopului lui Dumnezeu, nu a scopului nostru.
Dumnezeu, care „nu dormitează, nici nu doarme,” a „încetat” lucrul în ziua a șasea ca să pună deoparte ziua a șaptea cu un scop unic: odihna. Versetul 10 precizează că principiul „odihnei” lui Dumnezeu se aplică la toți oamenii, indiferent de statut social (părinți și copii, stăpâni și robi), la animale și la pământ, care trebuie să se odihnească în anul al 7-lea (Exodul 23:11). În mijlocul unei societăți care nu respecta dreptul muncitorilor la odihnă (Exodul 5:5), Dumnezeu s-a dat pe Sine ca exemplu ca să întărească principiul odihnei.
Principiul odihnei a avut însă un scop mult mai important decât simpla refacere a puterilor fizice. În zilele de sabat speciale evreii trebuiau să țină o „adunare sfântă,” să aducă jertfe Domnului și să își „smerească sufletele” (Levitic 23:27). Dumnezeu nu a instituit sabatul doar pentru avantajele sale sociale și medicale. Prin sabat Dumnezeu a impus „odihna fizică” a trupului și pentru a da înviorare spirituală sufletului. Această concluzie ne conduce la partea a doua a studiului, pasajul despre Isus Hristos, Domnul sabatului (Matei 12:1–14).
2. Domnul Isus este Domn al sabatului prin autoritatea de a pune creatura Sa, omul, și principiul facerii de bine, mai presus de ziua sabatului (19:1–5).
Pasajul din Matei 12 descrie conflictul pe care Domnul Isus l-a avut cu fariseii pe tema sabatului. Conflictul dintre Isus și farisei nu a început și nu avea să se termine cu sabatul. Până la conflictul generat de ziua sabatului, Domnul îl vindecase pe slăbănog, și cărturarii (printre care erau și farisei) l-au acuzat de „hulă” (Matei 9:3). Tot fariseii le-au reproșat ucenicilor că Învățătorul lor a stat la masă cu vameșii și păcătoșii (Matei 9:11; 11:19). Iar vindecarea îndrăcitului i-a făcut pe farisei să-L acuze pe Isus că scoate dracii cu ajutorul „domnului dracilor” (Matei. 9:32).
Așadar, motivul pentru care fariseii au reacționat la încălcarea zilei de sabat de către ucenici și la vindecarea omului cu mâna uscată a avut o istorie lungă și un scop clar. După vindecarea omului cu mâna uscată, fariseii „au ieșit afară și s-au sfătuit cum să-L omoare pe Isus” (Matei 12:14). Așa cum Domnul le-a arătat (vs. 3–5), chiar David și preoții făcuseră excepții de la Lege și de la sabat, și în ochii fariseilor ei „totuși sunt nevinovați” (v. 5). Fariseii nu au fost motivați de adevăr, ci de propria lor agendă împotriva Mântuitorului. Domnul Isus a folosit însă conflictul din ziua de sabat pentru a lăsa o lecție atât ucenicilor, cât și credincioșilor din ziua de azi.
Primul caz prin care Domnul a reinterpretat sensul zilei sabatului a fost exemplul împăratului David, care a flămânzit și a intrat în Casa lui Dumnezeu mâncând pâinile pentru punerea înaintea Domnului (1 Samuel 21:6). Legea la care a făcut Domnul aluzie prevedea că pâinile puteau fi consumate doar de Marele Preot și fiii lui (Levitic 24:5–9). În fața fariseilor stă însă „Unul mai mare decât Templul.” Al doilea caz vine din Numeri 28:9, unde preoții trebuie să „lucreze” în ziua sabatului făcând focul și aducând jertfe pe altar. Acest scenariu demonstrează că Dumnezeu a rânduit ziua de sabat nu doar ca pe o ocazie de refacere fizică, ci și ca pe o oportunitate prin care oamenii pot face lucrări care să îi apropie de Dumnezeu (jertfele).
După ce în Predica de pe munte Domnul Se făcuse pe Sine mai mare decât Moise („Ați auzit că s-a zis…, dar Eu vă zic”), prin afirmațiile de aici El se face mai mare decât David, mai mare decât Marele Preot și mai mare decât Templul. Mântuitorul își demonstrează superioritatea apelând și la pasajul din Osea 6:6 – „Căci bunătate [milă] voiesc, nu jertfe, și cunoștință de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot!”
Așadar, dacă preoții cărora li s-a îngăduit să „lucreze” în ziua de sabat au fost „nevinovați,” și David, care a mâncat din pâinile pentru punerea înainte a beneficiat de îngăduință, înseamnă că și ucenicii lui Isus sunt nevinovați și trebuie să se bucure de milă (Matei 12:5). Nevinovăția lor însă nu este declarată de un simplu om, ci de Cel care este „mai mare decât sabatul” (v. 6), „Căci Fiul Omului este Domn și al sabatului” (v. 8). Fariseii au înțeles imediat aluzia la expresia „Fiul Omului.” Ea apare în Daniel 7:13 și prezintă o ființă „care a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile” și căreia i „S-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, și oamenii de toate limbile” (Daniel 7:14).
3. Domnul Isus are autoritate peste ziua sabatului prin puterea supranaturală
pe care a demonstrat-o în ziua de sabat (Matei 12:9-14)
Ultimul caz prin care Mântuitorul și-a demonstrat autoritatea peste ziua de sabat este vindecarea omului cu mâna uscată (Matei 12:9–14). Evenimentul are loc „în sinagogă” și, implicit, în aceeași zi de sabat. Aparent fariseii L-au urmat pe Isus de la lanurile de grâu la sinagogă, și au căutat pentru a doua oară să-l învinovățească: „Este îngăduit a vindeca în zilele de sabat?” (v. 10). Mântuitorul a răspuns provocării apelând din nou la Scriptură, care poruncește unui om să aducă înapoi boul sau oaia pe care acesta le găsește rătăcite, și care aparțin aproapelui său (Exodul 23:4–5; Deuteronom 22:4). Deși contextul pasajelor din Exod și Deuteronom nu descrie ziua de sabat, Domnul Isus aplică legea milei și a iubirii și la aceste cazuri.
În iudaismul rabinic nu existase vreodată un consens clar cu privire la încălcarea zilei de sabat pentru a face un bine aproapelui. Nu de puține ori în istorie, națiunea Israel a fost atacată de dușmani în ziua de sabat, pentru că păgânii știau că o parte dintre evrei refuzau și în acea zi să lupte și să își salveze propria viață. În cazul legii salvării animalului rătăcit, rabinii mai „îngăduitori” au permis excepția de la ziua de sabat, în timp aripa conservatoare a iudaismului a respins-o. Dar nici într-un caz, nici în celălalt, rabinii nu au pretins vreodată autoritatea de a-l contrazice pe Moise. Aici însă era unul mai mare decât Moise. Prin autoritatea dată de Domnul sabatului, legea „milei” întrece legea „jertfelor și a arderilor de tot,” și implicit a zilei de sabat, așa cum evanghelistul Marcu a redat în cuvintele Mântuitorului, „sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat” (Marcu 2:27).
Aplicații
- Dumnezeu s-a dat pe Sine ca exemplu în cazul zilei de sabat: dacă Creatorul, Cel care nu are nevoie de odihnă, S-a odihnit, și noi trebuie să ne respectăm trupul, să respectăm dreptul aproapelui nostru și chiar al creației cu privire la ziua de odihnă. Studiile medicale arată că lipsa de odihnă/somn are consecințe negative pentru trupul, mintea, relațiile și sufletul nostru.
- Ziua de odihnă trebuie să fie o zi nu doar de odihnă fizică, dar și de edificare și înviorare spirituală. De asemenea, în practica bisericii creștine apostolice, ziua de sabat (sâmbătă) a fost înlocuită cu „ziua dintâi a săptămânii” (duminică), ca o comemorare a învierii Domnului Isus Hristos („În ziua dintâi a săptămânii eram adunați laolaltă ca să frângem pâinea”, Faptele ap. 20:7).
- Ziua de odihnă trebuie să fie „sfințită,” adică separată și neamestecată cu celelalte zile. Cu toate acestea, Legea lui Moise nu încalcă legea dragostei și a facerii de bine (cazul lui David în Vechiul Testament, cazul vindecării omului cu mâna uscată în Noul Testament). Domnul Isus a demonstrat că Fiul Omului este Domn peste sabat, și că sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru sabat. De dragul aproapelui El s-a făcut vulnerabil și a atras mânia fariseilor, care au hotărât să Îl omoare, pentru că El a pus trupul și sufletului omului cu mâna uscată mai presus de tradițiile societății în care trăia.
Întrebări pentru discuții
- Cum putem să interpretăm corect adevărul că Dumnezeu, care este desăvârșit și nu doarme, s-a odihnit în ziua a șaptea? Care ar fi sensul biblic și aplicația practică pentru noi?
- Care ar fi câteva din situațiile practice prin care ziua de odihnă trebuie să fie „sfințită” în viața noastră?
- Există persoane care refuză să muncească și persoane care acceptă orice fel de muncă, la servici sau acasă, în Ziua Domnului. Există anumite excepții sau limitări, și care ar fi acelea, când vorbim de respectarea Zilei Domnului?
autor: Dan-Aurelian Botică, pastor, Biserica Creștină Baptistă Emanuel, Oradea;
e-mail: dan.botica@emanuel.ro
