Tema: Isus Hristos, Mirele Bisericii
Text biblic: Apocalipsa 19:1–9
Verset cheie: Apocalipsa 19:7
Ideea centrală: Printre ultimele evenimente care marchează sfârșitul domniei celui rău și desăvârșirea Împărăției lui Dumnezeu sunt înfrângerea Babilonului cel Mare (o metaforă pentru împărăția întunericului), Împărăția deplină a lui Dumnezeu și fericirea sfinților care iau parte la Nunta Mielului. Ideea centrală este că fiecare din aceste trei adevăruri ne insuflă o atitudine de laudă la adresa lui Dumnezeu, chiar dacă noi – cei care încă așteptăm împlinirea lor – ne bucurăm și Îl lăudăm pe Dumnezeu prin credință.
Scopul lecției: Să fim întăriți în încredințarea că Dumnezeu va birui răul pentru totdeauna și că sfinții Lui vor avea parte de bucuria relației veșnice cu Mirele Ceresc. Iar acest adevăr să ne insufle o atitudine de laudă înaintea lui Dumnezeu, ale Cărui cuvinte sunt adevărate și vrednice de a fi crezute.
Explicații contextuale și exegetice:
Capitolul 19 din cartea Apocalipsa vine după capitolul 18, în care este descrisă căderea Babilonului cel Mare. Ultimele versete ale capitolului 18 redau două reacții la prăbușirea cetății Babilon. Pe de o parte, supușii ei își pun țărână în cap și se jelesc (vs. 16–19). Pe de altă parte, credincioșii care au fost persecutați de Babilon – sfinții, apostolii și prorocii – se bucură pentru că Dumnezeu le-a făcut dreptate (v. 20). După o perioadă de domnie care părea că nu se mai sfârșește – o perioadă în care Babilonul cel Mare a vărsat sângele sfinților și și-a atras împărățiile pământului cu vrăjitorii, putere militară și prosperitate economică – Dumnezeu a făcut dreptate. Cei care în trecut se bucurau de suferințele sfinților acum se tânguie, și cei evlavioși, care gemeau sub poverile suferinței, acum se bucură.
Capitolul 19 începe cu laudele unei mulțimi de oameni care strigă: „Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru este mântuirea, slava, cinstea și puterea!” Cuvântul „Aleluia” este un imperativ ebraic care tradus înseamnă „Lăudați-L pe Adonai.” El apare în forma sa ebraică în Psalmul 104:35, în același context ca al capitolului 10 din Apocalipsa: păcătoșii și cei răi să piară de pe pământ, și ca răspuns sufletul celui evlavios să „Îl laude pe Domnul.” Așadar, primul verset din Apocalipsa 19 introduce tematica întregului capitol, care poate fi structurat astfel.
1. Dumnezeu merită să fie lăudat pentru biruința asupra răului și dreptatea pentru cei credincioși (19:1–5)
Expresia „Aleluia” transmite un sentiment de bucurie. În Vechiul Testament ea apare de peste cincizeci de ori în forme diferite, în contexte care conțin îndemnuri la închinare pentru poporul Israel. Chiar și în situații care descriu experiențe negative – cum ar fi persecuția și suferința – îndemnul de a-L lăuda pe Domnul creează o stare de bucurie. Pentru credinciosul nou-testamentar apare însă întrebarea: dacă în vechime oamenii se bucurau de pedepsirea celor răi, este normal ca și noi să ne bucurăm de suferințele celor care ne-au făcut rău? Este o persoană căreia i se poruncește să se roage pentru prigonitorii ei îndreptățită să Îl laude pe Dumnezeu, când aceștia sunt pedepsiți cu suferință veșnică în iad?
Apocalipsa 19:1–2 clarifică această latură a „bucuriei” prin faptul că definește „suferința” celor răi ca fiind o consecință a judecății drepte a lui Dumnezeu. Aici nu este în joc doar legitimitatea bucuriei pentru suferința altora. Aici se ridică și întrebarea: cine este cel care îi face pe oameni să sufere și cine este cel care pare să sufere? Dacă este important să probăm justețea bucuriei pentru suferința altora, nu mai puțin important este să examinăm caracterul celui care produce suferința, pe de o parte, și faptele celor care suferă, pe de altă parte.
Ca răspuns, primele două versete din capitolul 19 îi atribuie lui Dumnezeu următoarele fapte și trăsături: mântuire, slavă, cinste, putere și judecată dreaptă (v. 1). Tot ca răspuns, textul îl caracterizează pe Babilonul cel Mare ca fiind „curva cea mare care strica pământul cu curvia ei” (v. 2), iar în capitolul anterior ca fiind persecutorul care i-a înjunghiat pe sfinți și le-a vărsat sângele (18:24). Acum înțelegem mai bine de ce un credincios este îndreptățit să-L laude pe Dumnezeu pentru suferința Babilonului cel Mare. Credincioșii trebuie să se lase insuflați de tot ce este vrednic de cinste și „tot ce este drept” (1 Corinteni 4:8). Textul Îl descrie aici pe Dumnezeu ca fiind nu doar atotputernic, slăvit, plin de cinste și putere, dar și Cel care judecă „adevărat” și „drept.” Pasajul conține și expresia „El a răzbunat sângele” (v. 2). Punând în lumină toate atributele și faptele lui Dumnezeu înțelegem că atunci când „se răzbună” Dumnezeu judecă adevărat și drept. În Dumnezeu răzbunarea nu este o izbucnire incontrolabilă de emoții, ci un act drept.
Expresia „Aleluia” apare de patru ori în aceste capitol. Primele cinci versete dezvăluie existența unei atmosfere de închinare. Caracterul și faptele lui Dumnezeu trezesc în poporului Lui sentimente de reverență și de bucurie. Pedepsirea răului prin adevăr, judecată și dreptate trebuie să insufle laudele noastre față de El la fel de mult ca dragostea, îndurarea și răbdarea Lui față de noi.
2. Domnul Dumnezeu merită să fie lăudat pentru că El domnește (19:6)
Aceleași voci care în primele cinci versete L-au lăudat pe Dumnezeu pentru judecată și dreptate strigă „Aleluia” și în a doua parte a capitolului 19. Acum motivul este că Domnul Dumnezeul cel Atotputernic nu doar a pedepsit Babilonul cel Mare, ci a început să și împărățească (v. 6).
Prin faptul că traducerea Cornilescu adaugă expresia „a început” înaintea verbului „să domnească” se poate crea impresia că lumea și-a schimbat împăratul doar după înfrângerea Babilonului cel Mare (vezi și Apocalipsa 11:15). Într-un anume sens, este adevărat că de la căderea lui Lucifer pe pământ lumea a fost stăpânită de cel rău. Mântuitorul însuși îl numește „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30). Tot Scriptura însă Îl descrie pe Dumnezeu ca fiind „singurul Stăpânitor, Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor” (1 Timotei 6:15). Deseori Dumnezeu este descris ca Împărat sau împărățind „în veci de veci” (Psalmii 10:16, 29:10, 146:10). El „dăinuiește veșnic, împărăția Lui nu se va nimic niciodată și stăpânirea Lui nu va avea sfârșit” (Daniel 6:26).
Textul din Apocalipsa 19:6 ne învață că va veni o vreme când stăpânirea lumii demonice, pe care Împăratul Împăraților a îngăduit-o pentru o vreme, va lua sfârșit o dată pentru totdeauna. Așadar, avem aici al doilea motiv de laudă la adresa lui Dumnezeu. Va veni o vreme când Dumnezeu va nimici împărăția întunericului și va domni veșnic. La fel cum nașterea Domnului Isus a strălucit ca o lumină în împărăția întunericului (Isaia 9:1), a doua Lui venire va însemna înfrângerea definitivă a întunericului. El „va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire, orice putere” (1 Corinteni 15:24).
3. Domnul Dumnezeu merită să fie lăudat și sfinții merită să se bucure și să se veselească pentru că vor participa la nunta Mielului (19:7–9)
În lumea antică nunțile erau o ocazie prelungită de bucurie. Atât ca însemnătate cât și ca manifestare prin belșugul și durata lor, nunțile marcau viețile oamenilor într-un mod unic. Aceleași sentimente de veselie și bucurie predomină și în cazul nunții Mielului.
Metafora poporului Israel ca Mireasă apare încă din Vechiul Testament într-o descriere simbolică în Isaia 62:4. Ca și în Apocalipsa 19, evenimentul nunții din Isaia 62 are loc în contextul încetării suferinței în lume. Țara nu va mai fi numită „părăsită”, nici pământul nu va mai fi pustiu. Domnul Își va găsi din nou plăcerea în copiii Săi și țara Lui „se va mărita iarăși” (Isaia 62:4). Tot metafora „miresei” este una din ultimele imagini cu care se încheie cartea Apocalipsa. Cetatea sfântă, „noul Ierusalim,” coboară din cer ca o mireasă „împodobită pentru bărbatul ei,” iar Dumnezeu va „locui” cu „poporul Lui” (Apocalipsa 21:2–3).
Textul din Apocalipsa 19 asociază „soția” Mielului cu „sfinții,” cărora acum li se dau haine de „in subțire, strălucitor și curat” (v. 8). În antichitate imnul subțire era o stofă scumpă care se obținea cu ajutorul unei tehnologii la care nu aveau acces decât oamenii foarte înstăriți. Faptul că inul subțire este și „curat” adaugă un plus de însemnătate acestui eveniment. Când apostolul Pavel a vorbit despre „taina” mare care este Hristos și Biserica în contextul uniunii între soț și soție, el a folosit o metaforă asemănătoare cu cea din Apocalipsa 19. Dacă în Apocalipsa „curăția” miresei echivalează cu „faptele neprihănite” ale sfinților, în Efeseni 6:25–27 curăția bisericii se datorează jertfei lui Hristos. Biserica este înfățișată înaintea Tatălui „fără pată, fără zbârcitură, slăvită… sfântă și fără prihană” prin jertfa lui Hristos, care S-a dat pe Sine Însuși pentru ea. Dumnezeu a pregătit mai dinainte faptele bune ale sfinților ca ei, zidiți în Hristos, să „umble în ele” (Efeseni 2:10).
Motivul de bucurie care a început cu înfrângerea răului și a continuat cu domnia lui Dumnezeu este acum desăvârșit de chemarea la nunta Mielului. Vrăjmașul a fost învins, Împăratul a preluat Împărăția. Nunta Mielului este un motiv de fericire pentru sfinți (v. 9). Ceea ce garantează certitudinea nunții Mielului în ochii sfinților este Cuvântul lui Dumnezeu. Așa se încheie pasajul lecției biblice de astăzi: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu”.
Aplicații
- Primul motiv de laudă este certitudinea că Dumnezeu va pedepsi definitiv răul. Dumnezeu nu se răzbună așa cum se răzbună omul. Când se răzbună, Dumnezeu pedepsește cu dreptate și adevăr. Credincioșii Îi pot da laudă lui Dumnezeu și atunci când El pedepsește răul în lume și când oamenii răi suferă pedeapsa păcatului. Nu doar dragostea, iertarea și harul lui Dumnezeu trebuie să ne insufle o atitudine de laudă, ci și dreptatea și judecata Lui.
- Al doilea motiv de laudă este certitudinea că Dumnezeu va împărăți în veci de veci. Chiar dacă răul încă domnește în lume, credincioșii Îl pot lăuda pe Dumnezeu acum pentru faptul că într-o zi El va învinge definitiv lumea demonică și va împărăți în veci de veci.
- Al treilea motiv de laudă este că, după înfrângerea celui rău și inaugurarea Împărăției lui Dumnezeu, sfinții vor lua parte la Nunta Mielului. Bucuria este sporită și de certitudinea că Biserica va fi înfățișată sfântă și neprihănită înaintea lui Dumnezeu și că ea va umbla în faptele bune pe care Hristos le-a câștigat pentru noi prin jertfa Lui la Calvar.
Întrebări pentru discuții
- Cum înțelege lumea conceptul de răzbunare și cum putem explica adevărul că Îl putem lăuda pe Dumnezeu atunci când El pedepsește răul?
- Cum putem justifica adevărul că Dumnezeu rămâne suveran în timp ce El permite împărăției întunericului să domnească în lume? Cum contribuie adevărul că El va domni veșnic la bucuria credincioșilor?
- De ce alege Scriptura să descrie relația dintre Dumnezeu și copiii Lui folosind metafora unei nunți? Cum trebuie înțelese limitele acestei metafore și cum poate contribui imaginea nunții Mielului la bucuria credincioșilor care încă așteaptă răscumpărarea?
autor: Dan-Aurelian Botică, pastor, Biserica Creștină Baptistă „Emanuel”, Oradea;
e-mail: dan.botica@emanuel.ro
