Tema: Isus Hristos, Căpetenia desăvârșirii noastre
Text biblic: Evrei 12:1–14
Verset cheie: Evrei 12:2
Ideea centrală: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, îi ajută pe credincioși să înainteze în credință deoarece, în calitate de Căpetenie, El a trecut prin suferință și a deschis o Cale spre cer pentru toți cei care perseverează până la final.
Scopul lecției: Încurajarea creștinilor pentru a persevera pe calea credinței, în ciuda suferințelor și dificultăților prin care trec, știind că Isus Hristos, Căpetenia lor, a îndurat și El multe suferințe și este gata să le vină în ajutor.
Explicații
Pasajul studiat se focalizează asupra Persoanei lui Isus Hristos și se încadrează în tema generală a epistolei – superioritatea lui Hristos. Autorul epistolei argumentează că Isus Hristos este mai mare decât îngerii (cap. 1), decât Moise (cap. 3), decât Iosua (cap. 4), decât Aaron și preoția vechitestamentară (cap. 5), decât sistemul jertfelor din vechiul legământ (cap. 8 și 9) etc. La rândul său, capitolul 12 ne revelează că Isus Hristos este modelul creștinilor în ce privește umblarea în credință. Doar El se califică să fie „Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre” (Evrei 12:2).
Umblarea pe calea credinței este dificilă și, adeseori, implică multă suferință. Cu toate acestea, adevărații credincioși perseverează, nefiind „din aceia care dau înapoi ca să se piardă” (Evrei 10:39). Mai degrabă, ei știu că îi așteaptă „o mare răsplătire” (Evrei 10:35) și, în plus, sunt înconjurați cu un „nor mare de martori” (12:1), adică un număr impresionant de „eroi ai credinței” care au fost gata de sacrificiul propriilor vieți, dar nu au renunțat la credință (Evrei 11). Nu ar trebui însă să pierdem din vedere că toți acești „eroi” au rămas credincioși, fiindcă au privit la adevăratul Erou, la Isus Hristos. Și din acest punct de vedere Hristos le este superior tuturor martirilor, El fiind „Căpetenia” (archēgon, lb. gr.) credinței/credincioșilor. El este Modelul suprem de perseverență în credință, astfel că cei care vor să persevereze pe cale trebuie să privească la exemplul Mântuitorului. Doar El, „Desăvârșirea” (teleiōtēn) credinței noastre, ne poate ajuta să ajungem la liman, numai prin Hristos credința își va atinge țelul. Să descoperim ce ne revelează textul studiat în privința celor amintite mai sus.
1. Desăvârșirea credinței implică suferință
Unii iudei convertiți la creștinism au ales calea revenirii la iudaism, din cauza suferințelor prin care au trecut. A fi ucenicul lui Hristos presupune asumarea suferinței, fiindcă Mântuitorul însuși a suferit: „Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitați-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima și să cădeți de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului.” (Evrei 12:2–4).
A-L sluji pe Hristos înseamnă o urmare în suferință, iar apoi în glorie. Este important de reținut că Isus Hristos poate fi numit, pe drept, o Căpetenie a suferinței. El nu le cere altora ceea ce nu a făcut El însuși! Autorul Epistolei către evrei argumentează acest lucru: „Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulți fii la slavă să desăvârșească, prin suferințe, pe Căpetenia mântuirii lor.” (Evrei 2:10). „Desăvârșirea” adusă în discuție aici nu este nicidecum una de natură morală, întrucât Mântuitorul a fost fără păcat. El a trecut prin valea suferințelor – ca nimeni altul – tocmai pentru a le veni în ajutorul urmașilor Săi, fiindu-le o Căpetenie a suferinței. Isus Hristos a fost făcut desăvârșit în sensul că nu-I lipsește nimic din identificarea Sa cu ființele umane – nici măcar suferința!
Iudeii convertiți la creștinism sunt îndemnați, așadar, să privească la Isus, Cel care „a suferit o împotrivire mare”, urmând modelul Său în privința raportării la suferință. Desăvârșirea credinței implică un cost al uceniciei!
2. Suferința atestă calitatea de fii ai lui Dumnezeu
Mai mult, deși suferința în sine este rea, autorul încearcă să indice și câteva valențe pozitive ale suferințelor: „Și ați uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: «Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima când ești mustrat de El. Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește.» Suferiți pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?”(Evrei 12:5–7). Altfel spus, suferințele/încercările prin care trec cei credincioși nu sunt o dovadă de nepăsare din partea lui Dumnezeu, dimpotrivă ele arată iubirea divină. Drumul credinței este presărat cu multe lupte și încercări, iar disciplinarea divină îi ajută pe credincioși să nu se abată de la calea dreaptă. Faptul că nu suntem lăsați „în voia minții noastre” demonstrează că suntem fii legitimi ai lui Dumnezeu.
Din nou, Isus Hristos este marele exemplu și în această privință. El este Primul dintre fii (Evrei 1:5; 5:5), iar prin suferințele Sale „îi duce pe mulți fii la slavă” (Evrei 2:10). Moartea și învierea Mântuitorului Îi dau dreptul să fie „moștenitor al tuturor lucrurilor” (Evrei 1:2), iar „frații lui Hristos” sunt și ei moștenitori alături de El.
3. Alergarea pe calea credinței se face alături de frații de credință
În plus, înaintarea pe calea credinței implică o dimensiune comunitară. Nu alergăm de unii singuri! Mântuirea este personală, dar Dumnezeu a rânduit ca cei credincioși să se sprijine unii pe alții în ce privește perseverarea pe cale: „Întăriți-vă dar mâinile obosite și genunchii slăbănogiți; croiți cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce șchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecatUrmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:12–14)
Credincioșii sunt chemați să urmărească împreună (cu toții) pacea și sfințirea, iar cei maturi trebuie să-i ajute pe cei ce șchiopătează, „croindu-le cărări drepte”. Acest lucru presupune încurajare, rugăciune, dar și îndepărtarea unor temeri sau obiecții pe care credincioșii mai slabi le pot avea. În plus, dedicarea personală față de Hristos – cu tot ce implică acest lucru – este ea însăși un mod prin care se poate croi un drum drept. De fapt, vorbim despre o „cultură eclezială a perseverenței” în credință. În loc să „părăsească adunarea cum au unii obicei” (Evrei 10:25), revenind la iudaism, credincioșii sunt îndemnați să rămână în adunare, netezind cărări drepte pentru cei mai slabi în credință.
Chiar și în privința aceasta, Mântuitorul este Căpetenia și Exemplul suprem. El însuși a netezit o cărare dreaptă spre cer: „Astfel dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt pe calea cea nouă și vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, și fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credință deplină, cu inimile stropite și curățite de un cuget rău și cu trupul spălat cu o apă curată.” (Evrei 10:19–22) Credincioșii umblă pe această cale deschisă de Hristos și-i ajută în alergarea spre desăvârșire pe cei ce șchioapătă.
În concluzie, autorul Epistolei către evrei le îndreaptă ochii cititorilor spre Hristos, demonstrând că El este cu adevărat Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre. El îi poate ajuta pe credincioși să facă față presiunilor și să rămână statornici, fiindcă El însuși a trecut prin suferințe mari, iar suferințele atestă calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Totodată, prin moartea Sa, a deschis o cale spre cer pe care suntem invitați să umblăm, sprijinindu-ne reciproc atunci când este greu.
Aplicații
- În fiecare suferință și încercare prin care treci, Isus Hristos este alături de tine. El însuși a trecut prin valea suferințelor.
- Dacă ești copilul lui Dumnezeu, vei fi disciplinat în anumite împrejurări. Câteodată suntem disciplinați preventiv, pentru a nu ajunge să păcătuim. Ne amintim de exemplul lui Pavel: „Şi, ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un țepuș în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: «Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.” (2 Corinteni 12:7–9). Alteori, disciplinarea divină este corectivă.
- Nu te îndoi niciodată de iubirea lui Dumnezeu. Chiar și atunci când trecem prin încercări grele, iubirea Lui rămâne neschimbată.
- Dacă Hristos a suferit, și noi vom suferi. Nu fi surprins de faptul că trebuie să plătești prețul uceniciei.
- Conduita personală este un model pentru alții. Prin trăirea noastră îi putem ajuta pe frați să înainteze pe calea credinței sau, dimpotrivă, putem fi o pricină de poticnire pentru ei.
- Fii gata să-i ajuți pe frații de credință să înainteze pe cale atunci când le este greu și fii dispus să primești ajutorul lor atunci când ți se oferă. Mântuirea este personală, dar alergarea pe calea credinței se face alături de ceilalți credincioși.
Întrebări pentru discuții:
- Care credeți că sunt principalele motive pentru care creștinii din vremea noastră sunt ispitiți să renunțe la credință?
- Cum credeți că îi putem ajuta pe cei descurajați din punct de vedere spiritual?
- Cum putem face deosebirea între suferința din pricina credinței și cea cauzată de păcat/decizii greșite?
- Credeți că orice suferință este o disciplinare divină?
- În ce mod ne poate ajuta exemplul lui Isus Hristos să perseverăm pe calea credinței? Dați exemple concrete.
autor: Costel Ghioancă, pastor, Biserica Baptistă „Adonai” București / Institutul Teologic Baptist București
