Tema: Isus Hristos, Fiul veșnic al lui Dumnezeu
Text biblic: Marcu 14:53–65
Verset cheie: Marcu 14:61–62
Ideea centrală: Înțelegerea identității lui Isus Hristos și a relației dintre Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Tatăl sunt fundamentale pentru creștinism nu doar din perspectivă dogmatică, ci și din perspectivă aplicativă pentru viața creștină.
Scopul lecției: Scopul acestei lecții este ca, pe măsură ce crește înțelegerea biblică cu privire la cine este Isus Hristos și care este relația Lui cu Tatăl, să dezvoltăm o perspectivă mai clară în viața de credință: învățătură și practică.
Pentru a defini cadrul relației din dumnezeire, în contextul nostru specific, facem apel la Mărturisirea de credință a Cultului Creștin Baptist din România. Aceasta abordează relația din Trinitate și spune că Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt cu desăvârșire una și nedespărțiți în ființa Lor. Facem apel încă din introducere la acest aspect pentru că subiectul prezent este unul extrem de important și cu implicații teologice profunde.
Este extrem de important să înțelegem cadrul teologic, mai ales în contextul în care expresia „Fiul veșnic” a fost foarte de dezbătută în istorie. Este Hristos definit ca Fiul lui Dumnezeu datorită întrupării, din momentul întrupării, datorită terminologiei antropologice sau are această calitate indiferent de chestiunile legate de întrupare? Chiar teologi mari ai istoriei au avut probleme cu definirea relației din dumnezeire prin prisma/sau datorită limbajului antropologic (Tată–Fiu). Care sunt câteva dintre problemele implicate?
1. Expresia Tată–Fiu poate induce ideea că Fiul este mai prejos decât Tatăl, subordonat Tatălui, inferior acestuia, deci, s-ar putea trage concluzia eronată că persoanele trinității nu sunt egale în natură sau esență, respectiv atribute și caracteristici.
2. Expresia Tată–Fiu, în sens antropologic, poate induce ideea unui început al Fiului, deci s-ar putea trage concluzia greșită că nu este veșnic, independent și autosuficient pentru a exista. Aici intervin mai adânc în dezbatere derapajele cum că Fiul a devenit dumnezeu la naștere, la botez sau, în alte variante, la momentul învierii. Realitatea este că limbajul întrupării este unul antropologic, dar nu este un motiv suficient pentru a susține derapajele heterodoxe.
3. Expresia Tată–Fiu, datorită forțărilor de interpretare rațională, poate duce la derapajele modaliste, care afirmă că exprimarea dumnezeirii în diferite perioade sau momente nu evidențiază persoane diferite, deși una în esență, ci aceeași persoană care se manifestă în moduri diferite, în funcție de context, ca Tată, ca Fiu sau ca Duh Sfânt. De aseemenea, cineva ar putea accepta și interpretarea greșită că sunt trei dumnezei, și atunci vorbim despre politeism. Aici intervine una dintre marile dificultăți în exprimare: „Dumnezeul Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt” sau „Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt”? Sau ambele variante, cu explicația că prima nu este modalism, iar a doua nu este politeism?
Din perspectiva evanghelistului Marcu, cunoașterea lui Isus Hristos ca Fiul veșnic al lui Dumnezeu este capitală. Pe tot parcursul evangheliei, Marcu are scopul de a revela dumnezeirea lui Hristos și calitatea Lui de Fiu veșnic al lui Dumnezeu: Marcu 1:1, 1:12, 5:7, 8:29, 14:61, 15:39. O caracteristică aparte a Evangheliei după Marcu este că, în anumite contexte, nu apare explicit expresia „Fiul lui Dumnezeu”, dar acțiunile pe care le face Hristos sunt acțiuni pe care doar Dumnezeu ar putea să le facă. Marcu suprapune astfel acțiunile lui Hristos identității Sale și tocmai de aceea pornește chiar din primul verset al evangheliei sale cu formularea: „începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.”
Apogeul revelației este chiar în momentul în care Sinedriul nu reușește să dovedească niciuna din acuzațiile cu care să-L dea la moarte pe Hristos și marele preot îl înfruntă direct: „Ești Tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”, iar Hristos răspunde: „Da, sunt.” (14:61–62). Acest „Ego eimi” („Eu sunt”) folosit de Hristos nu aduce în atenție doar atribuirea identității ca Fiu, ci și atribuirea esenței ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, una cu Tatăl. Expresia vechitestamentară „Eu sunt cel ce sunt!” nu putea fi interpretată în alt sens de către Sinedriu, ceea ce a și dus la acuzația de hulă și la condamnarea la moarte. Marea problemă a evreilor, la fel ca a multor altora de‑a lungul istoriei, este legată de imposibilitatea rațiunii de a pune împreună monoteismul (un singur Dumnezeu) cu adevărul că Isus Hristos este Fiul veșnic al lui Dumnezeu (adevăr care conține potențiala interpretare de politeism).
Observații dogmatice și teologice importante
1. Scriptura prezintă relația dintre Isus Hristos ca Fiu și Dumnezeu Tatăl ca o relație ordonată (taxis). Fiul ascultă de Tatăl, fără ca acest lucru să contravină unității de esență din dumnezeire. Ca exemplu avem 1 Corinteni 11:3 (Capul lui Hristos este Dumnezeu, cu referire la Tatăl). Relațiile intratrinitariene sunt desăvârșite din veșnicie în veșnicie și se referă la modul în care ființează persoanele Sfintei Treimi, diferite ca persoane, dar una în esență. Faptul că această taină a dumnezeirii este revelată în contextul creației omului și al dezvoltării relațiilor umane dezvăluie una dintre tainele creației: „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”
Veșnicia acestei relații dintre Fiul și Tatăl este dezvăluită în următoarele moduri:
- Hristos este supus Tatălui de bună voie dinainte de întrupare: Ioan 3:16–17, 6:38, Filipeni 2:7, Evrei 2:14–16, 10:5–9, 1 Petru 1:18–21.
- Hristos este supus Tatălui de bună voie pe întreg parcursul vieții pământești: Ioan 4:34, 8:28–29, 14:28, Evrei 4:15.
- Hristos este supus Tatălui de bună voie după înviere și înălțare: 1 Corinteni 15:24–28.
2. Scriptura prezintă relația dintre Isus Hristos ca Fiu și Dumnezeu Tatăl ca o relație de dragoste. Expresia Tată-Fiu evidențiază profunzimea dragostei manifestată în dumnezeire. Supunerea Fiului față de Tatăl nu poate fi tratată și discutată în mod separat de dragostea Fiului față de Tatăl: Ioan 14:31, Ioan 15:9–10.
3. Scriptura oferă suficiente argumente să înțelegem că relația dintre Isus Hristos, ca Fiu, și Dumnezeu Tatăl este una veșnică, de dinainte de întemeierea lumii; Ioan 1:1–3, Ioan 17, Efeseni 1, Coloseni 1 sunt doar câteva pasaje care întăresc acest adevăr.
Aplicații
- Supunerea reprezintă esența ordinii pe care Dumnezeu a imprimat-o în întreaga creație. Fie că vorbim de relația dintre soț și soție, relația dintre părinți și copii, relația dintre angajator și angajat, relația dintre slujitorii bisericilor și membri acestora, relația dintre bătrâni și tineri sau chiar relația dintre autorități ale statului și cetățeni, ordinea nu poate fi fundamentată pe altceva decât pe supunere.
Aceasta nu înseamnă neapărat o diferență de esență (toți suntem oameni) sau o diferență de valoare, ci mijlocul prin care fiecare își asumă locul, poziția și responsabilitatea în raport cu ceilalți pentru împlinirea planului lui Dumnezeu. Este modelul pe care Hristos îl fundamentează prin supunerea Sa voluntară față de Tatăl, din veșnicia trecută până în veșnicia viitoare (vorbim aici din perspectiva timpului și spațiului, așa cum le percepem noi acum). Capitolele 5 și 6 din Efeseni sunt fundamentale pentru această înțelegere. - Supunerea nu este tratată separat față de dragoste, ci în strânsă legătură cu dragostea. Efeseni, capitolul 5, cu accent pe relația de familie, aduce în atenție una dintre cele mai frumoase imagini ale modului în care se îmbină supunerea cu dragostea, după modelul relației dintre Hristos și Biserică. Supunerea fără dragoste duce la tiranie, în timp ce dragostea fără supunere duce la anarhie. Supunerea desăvârșită, așa cum este ea reliefată în relația dintre Isus Hristos ca Fiul veșnic al Tatălui și Dumnezeu Tatăl, se regăsesc în relațiile umane în măsura în care supunerea și dragostea modelului divin sunt realizate de Duhul Sfânt în ființa umană răscumpărată. Controversele actuale legate de patriarhat, matriarhat, feminism, parenting modern, libertinism și alte curente de gen „ism” scot la iveală tocmai depărtarea de modelul dezvăluit de Hristos și încercările firești de a inventa o altă ordine a relațiilor, diferită de cea deja funcțională și consacrată în interiorul dumnezeirii.
- Dragostea nu este un simplu sentiment, ci este o roadă a Duhului Sfânt care se manifestă atât în gândire cât ți în comportament. După cum Fiul își manifestă dragostea prin împlinirea poruncilor Tatălui, sau prin lucrări care să Îl onoreze și să Îl proslăvească, dragostea noastră pentru Dumnezeu sau unii pentru alții trebuie să fie una concretizată în acțiune. Cuvintele și sentimentalismul subiectiv sunt laitmotivul unei dragoste firești, superficiale și fără o ancorare în modelul hristic. Dragostea creștină este acțiune, sacrificiu, devotament, responsabilitate, altruism, muncă, sudoare etc. (1 Corinteni 13).
- Supunerea, dragostea și relaționarea noastră față de Dumnezeu nu sunt conjuncturale. Dacă Fiul S-a supus și Și-a manifestat dragostea față de Tatăl din veșnicie în veșnicie, inclusiv în perioada dificilă a lucrării pământești, și noi suntem chemați la o supunere și o dragoste constantă față de Tatăl, indiferent de circumstanțele vieții. Circumstanțele nu schimbă statutul, nu ne schimbă identitatea și nici nu ne influențează relația cu Tatăl, ci sunt un mijloc prin care putem dovedi mai clar cine suntem, ai cui suntem și cât de statornici suntem. (Ioan 13:1).
Întrebări pentru discuție
- Care sunt cele mai dificile momente în care se testează supunerea noastră față de Dumnezeu Tatăl? Cum a depășit Fiul veșnic al lui Dumnezeu momentele dificile pentru a rămâne supus Tatălui? Ce învățăm noi din modelul Lui?
- În ce mod afectează nesupunerea (în contrast cu modelul divin) ordinea din creație: relațiile de familie, relațiile sociale, relațiile cu autoritățile etc.? Ce se poate face pentru a readuce în prim plan esența supunerii ca element cheie al ordinii relaționale?
- De ce supunerea este văzută uneori ca un inamic al dragostei? Sau de ce este interpretată dragostea ca fiind incompatibilă cu supunerea? În ce măsură secularismul a deformat termenii „dragoste” și „supunere” făcând să pară diametrali opuși?
- Ce fel de acțiuni concrete scot în evidență clar și fără echivoc dragostea copiilor lui Dumnezeu față de Tatăl? Dar față de ceilalți copii ai lui Dumnezeu? Sau față de cei ce nu Îl cunosc încă pe Dumnezeu ca Tată?
- Care aspect din viața Domnului Isus v-a impresionat cel mai mult și v-a încurajat chiar să vă reconsiderați relația cu Dumnezeu Tatăl? Ce acțiuni concrete au urmat?
autor: Florin Iosub, pastor, Biserica Creștină Baptistă Providența, Timișoara; e-mail: florin75tm@gmail.com
