Explicații studiu biblic 5 ianuarie

Tema: Isus Hristos, Dumnezeu şi om

Text biblic: Filipeni 2:5–11

Verset cheie: versetele 6–7

Ideea centrală: Deplina divinitate și uma­nitate a Domnului Isus Hristos unite într-o singură Persoană (unirea ipostatică) este una din cele mai importante afirmații ale cristologiei biblice. Adevărații credincioși au proclamat de la începuturile bisericii creștine acest măreț adevăr care transcende rațiunea și trebuie acceptat prin credință.

Scopul lecției: Să înțelegem relația dintre cele două naturi (divină și umană) unite perfect în Persoana unică a Domnului Isus pentru a stimula devoțiunea față de El și mărturia despre El înaintea oamenilor.


Explicații

Biserica creștină a fost angajată de la bun început într-o luptă continuă, nu doar în ce privește afirmarea Evangheliei, dar și în apărarea ei. De la Conciliul de la Ierusalim (Faptele apostolilor, capitolul 15), când s-a pus în discuție relația dintre neevrei și Legea lui Moise, au existat mereu controverse care au lovit în inima mesajului creștin, obligând pe cei credincioși să lupte pentru „credința dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3). În primele secole creștine controversele cele mai puternice au fost de natură cristologică: Cine a fost, de fapt, Isus Hristos? În ce relație este El cu Dumnezeu Tatăl? Dar cu umanitatea pe care a venit să o salveze? În ce relație sunt cele două naturi unite in persoana Sa? A avut El o singură voință sau două? Aceste întrebări vor crea mari dispute si vor conduce la organizarea unor concilii (sinoade) bisericești menite să rezolve aceste controverse. Conciliul de la Niceea (325 d.Hr.) va clarifica natura Sa divină, iar apoi, după o serie de alte controverse, la Calcedon (451 d.Hr.) se va clarifica relația dintre cele două naturi: cea divină și cea umană.

Deși lumea creștină de azi privește la acele controverse oarecum cu suspiciune, ca ceva de importanță secundară pentru care nu prea merită să lupți cu ardoare, ele sunt importante și astăzi. Să nu uităm de datoria pe care o avem față de generațiile trecute de creștini, care au definit doctrina curată pe care noi o afirmăm astăzi. Să nu uităm că și astăzi, în forme mai subtile, Satan încearcă sa introducă învățături care să distorsioneze adevărul despre Persoana și lucrarea lui Hristos și să îi abată pe mulți de la adevăr. Dar întrebarea crucială este: ce spune Scriptura despre Hristos, despre cele două naturi ale Sale unite in Persoana Sa unică și indivizibilă?

Context

Fragmentul din Filipeni 2:5–11 este unul dintre pasajele cristologice clasice ale Noului Testament, considerat de mulți a fi un imn creștin străvechi care a distilat în el toată esența cristologiei ortodoxe. Epistola către filipeni, „epistola bucuriei creștine”, a fost scrisă de Pavel în închisoare cu scopul de a le mulțumi filipenilor pentru contribuția lor la lucrarea lui misionară și de a-i motiva la mărturie și unitate. Există indicii cu privire la anumite tensiuni între membrii cu influență din biserică (vezi Filipeni 4:2, cu referire la Evodia și Sintichia). 

Capitolul 2 începe cu un îndemn elocvent la unitate: „faceți-mi bucuria deplină și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând” (Filipeni 2:2). Piedica cea mai mare în calea unității depline în biserică este mândria, de aceea Pavel își îndeamnă cititorii ca „în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de ei înșiși” (v. 3) și să se concentreze nu atât pe interesele personale, cât pe interesele altora (v. 4). Acesta este un deziderat greu de atins, mai ales într-o lume egoistă, formată din oameni care își promovează doar propriile interese!

De unde putem învăța lecția smereniei, necesară atât de mult în relațiile noastre? În v. 5 Pavel Îl introduce pe Domnul Isus ca modelul suprem de smerenie, Cel care a fost dispus să coboare de la cea mai înaltă poziție de mărire la cel mai jos nivel de slujire, pentru a ne salva de la moarte veșnică.

„Să aveți în voi gândul acesta care era în Hristos”, adică mentalitatea lui Hristos. Dar care este acest „gând care era în Hristos”? La ce a renunțat Hristos pentru noi?

1. Dumnezeul care S-a întrupat (2:5–7)

Mai întâi Pavel se concentrează asupra întrupării lui Hristos, privind la acest eveniment prin lentila cristologiei „de sus”, adică având ca punct de plecare divinitatea Sa. Aflăm că acel gând care era în Hristos Isus pe care credincioșii sunt îndemnați să Îl emuleze, a fost gândul smeririi voluntare incredibile, manifestată în renunțarea la prerogativele divine ale Domnului Isus Hristos întrupat (v. 6). 

Pavel accentuează egalitatea ontologică deplină cu Tatăl în ce privește natura Sa divină. Hristos posedă chipul lui Dumnezeu (cf. Evrei 1:3), tocmai pentru că din eternitate, El este Dumnezeu în natură, esență, atribute, privilegii la fel ca Tatăl și ca Duhul Sfânt (Ioan 1:1, 3; 14:9; Coloseni 1:15–17). Aceasta înseamnă că nu a existat niciun moment în care Fiul să nu împărtășească toate caracteristicele divine pe care le posedă Cel Atotputernic!

Totuși, în mod uluitor, în ciuda acestor caracteristici și avantaje unice, „nu a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (v. 6). Expresia „ca un lucru de apucat” indică un lucru de apucat cu forța (prin jaf, prădare) sau deținut cu forța – în sensul că nu a considerat egalitatea cu Dumnezeu ca ceva la care trebuia să țină cu orice preț și a fost dispus să Se golească de slava Sa. Versetul 7 ne introduce în misterul kenozei (kenosis– dezbrăcare de Sine) al Domnului Isus în întruparea Sa. Este important să definim corect în ce a constat această „dezbrăcare de Sine”, pentru a nu cădea în capcana unor erori teologice sau chiar a unor erezii. Putem sugera, pe baza Cuvântului, că Domnul Isus a renunțat la: 1) slava cerească – la gloria relației față în față cu Tatăl (cf. Ioan17:5), la 2) autoritatea independentă – fiind pe deplin supus voii Tatălui (Ioan 5:30), la 3) exercitarea unor prerogative divine – fiind umplut și condus de Duhul Sfânt în lucrarea Sa (Luca 4:1, 14, 18) și la 4) bogăția Sa – devenind sărac pentru noi (2 Corinteni 8:9). Nu a existat însă o renunțare ontologică la divinitatea Sa, ci doar îmbrăcarea cu ceva ce nu a avut în prealabil: umanitatea Sa.

Adevărul cristic nu este complet până nu Îl luăm în considerare pe…

2. …omul care era Dumnezeu (v. 8).

În versetul 8 Pavel privește la identitatea Domnului Isus Hristos din perspectiva umanității Sale depline: „La înfățișare a fost găsit ca un om…” (v.  8). El a fost om adevărat ca și noi, în toate privințele, însă fără de păcat. Atunci când Isaia ne spune că Mesia nu avea o înfățișare ieșită din comun, care să atragă privirile (Isia. 53:2), el scoate în evidență aspectul obișnuit al înfățișării Sale. Isus era un om dintre oameni, purtând trăsăturile fizice ale unui bărbat tânăr din Orientul Mijlociu al sec. I. (Deși iconografia creștină a încercat să ofere reprezentări ale aspectului fizic, există tot atâtea reprezentări câți artiști sunt, pur și simplu pentru că nu a rămas nici o reprezentare a fizicului Său la dispoziția noastră). Ceea ce însă știm cu certitudine legat de umanitatea Sa deplină sunt trăsăturile acestei umanități descrise în Evanghelii. El a avut trup (Luca 2:12, 52; Evrei 10:5), și suflet uman (Ioan 11:33; Luca 23:45–46). La fel ca toți oamenii, Isus Hristos a posedat carne și sânge (Evrei 2:14). A avut o copilărie normală, aceea a unui copil obișnuit care se dezvoltă progresiv în toate dimensiunile existenței umane: fizică, mentală, spirituală și socială (Luca 5:52). În umanitatea Lui a fost limitat în cunoaștere – în legătură cu „ceasul” revenirii Sale (Matei 24:36). 

Domnul Isus a experimentat toate limitările fizice umane obișnuite. A cunoscut foamea (Matei 4:2), setea (Ioan 19:28), oboseala (Ioan 4:6). A experimentat întreaga gamă de ispite, dar a rămas fără păcat (Evrei. 2:17, 18). A experimentat întreaga gamă de emoții umane: S-a mâniat (Marcu 3:5), a plâns (Ioan 11:35), S-a tulburat (Ioan 12:27), a trecut prin stări de anxietate și chin emoțional deosebit (Luca 22:44). Iar cea mai clară dovadă a umanității Sale a fost faptul că a suferit și a murit (Ioan19:30; Luca 22:44), împărtășind experiența universală a oamenilor.

Încă de la început au existat erezii care au încercat să submineze umanitatea lui Hristos: de la docetismul cu tentă gnostică, pentru care umanitatea Sa era doar o iluzie optică (dokeo, a apărea), până la ereziile cristologice din perioada patristică care anulau, practic, umanitatea și o subsumau naturii Sale divine – aceste provocări au forțat biserica creștină să afirme la fel de categoric și umanitatea Sa, la fel ca natura Sa divină.

De ce este imperativ și pentru noi să afirmăm umanitatea deplină a lui Hristos? Răspunsul este clar: nu ar fi existat nicio lucrare mântuitoare fără ca Cel ce era Dumnezeu din Dumnezeu adevărat să nu fie om deplin ca și noi; profeția care anticipa venirea Celui născut din femeie care va zdrobi capul șarpelui nu ar fi fost împlinită (Geneza 3:15) iar noi nu am fi avut azi un Mare Preot milos și vrednic de încredere, care poate empatiza cu noi atunci când suntem ispitiți (Evrei 2:18).

Pavel accentuează componenta soteriologică a umanității Sale atunci când spune că „S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce (v. 8b). Smerirea deplină manifestată în întrupare a fost constanta întregii Sale vieți. Hristos ne invită să învățăm de la El, Cel blând și smerit cu inima (Matei 11:29). Smerenia Sa, care L-a făcut să se apropie de cei mai de jos, să-i atingă pe leproși și să restaureze demnitatea celor umili, este legată de ascultarea deplină de Tatăl. Fiul ascultător renunță la prerogativele voinței autonome și Se spune pe deplin voii Tatălui. „Mâncarea” Lui devine împlinirea voii Tatălui, însăși rațiunea de a fi a Domnului Isus: „M-am pogorât… să fac voia Celui care M-a trimis”. (Ioan 6:38) 

Ce a însemnat acceptarea voii Tatălui? Nimic altceva decât sacrificiul suprem, moartea Sa substitutivă pentru cei păcătoși, prin care ei pot fi reconciliați cu Tatăl (cf. Coloseni 1:20). Deși moartea Sa a fost în întregime voluntară (Ioan 10:18), totuși, ea a implicat acceptarea „paharului” suferinței de către Fiul ascultător până la moarte. Nicăieri nu se poate vedea această acceptare mai clar decât în grădina Ghetsimani, unde agonia sufletească produsă de perspectiva separării de Tatăl a condus la apariția unor broboane de sânge care s-au format pe fața lui Isus. „Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu” (Matei 26:39), a fost strigătul suprem al acceptării suferinței și chiar al morții. Iar Pavel ne spune că această moarte era „moarte de cruce”- cea mai josnică și crudă formă de execuție administrată de romani. Inventată de persani și „rafinată” de romani, crucificarea era rezervată celor mai periculoase elemente care tulburau ordinea socială a Imperiului – o formă de execuție brutală, care implica dezonoare, epuizare totală, moarte prin asfixiere. Toate acestea, Domnul Isus le-a îndurat pentru noi în umanitatea Sa deplină.

A fost însă acesta „finalul povestirii” așa cum s-ar fi așteptat dușmanii Săi? Care a fost răspunsul Tatălui la această umilire și ascultare supremă?

Ultimele versete ne vorbesc despre acest aspect când Îl prezintă pe Cel care este…

3. …Dumnezeul-om înălțat mai presus de orice nume (vs. 9–11). 

„De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult”… Ultimul cuvânt în ce privește moartea pe cruce nu l-au avut nici romanii, nici liderii iudeilor, ci Dumnezeu. El L-a onorat pe Fiul Său, înviindu-L din morți și, apoi, înălțându-L la dreapta Sa (Faptele ap. 2:32–36). Numele pe care L-a primit Fiul (Domn și Hristos- Faptele ap. 2:26) este numele suprem în care cineva trebuie să fie salvat (Fapele ap. 4:12). Invocarea cu credință din inimă a Numelui Domnului Isus aduce mântuire (Romani 10:9). Dar acest Nume este și singurul pe care orice ființă creată din cer, de pe pământ și de sub pământ (din iad) îl va declara spre slava lui Dumnezeu Tatăl (vs. 10–11). Versetele acestea vorbesc despre o recunoaște universală a supremației și domniei lui Isus Hristos de întreaga ordine creată. Va exista o îngenunchiere universală – o recunoaștere de facto, a domniei Sale. Unii o fac, de bună voie acum când, prin revelația Duhului Sfânt, acceptă adevărul cu privire la Hristos; alții o vor face mai târziu, de nevoie –, dar tot o vor face. Este voia Tatălui ca toți să-L cinstească pe Fiul, așa cum Îl cinstesc pe Tatăl (Ioan 5:23). Cinstind-L pe Fiul, ei dau slavă Tatălui, iar refuzul de a-L cinsti pe Fiul echivalează cu necinstirea Lui. 

Concluzie: 

Adevărul celor două naturi unite într-o singură persoană nu este doar un articol de credință, ci un adevăr care ne obligă ca și credincioși să ne închinăm cu evlavie înaintea Lui și să îl mărturisim și altora. Declarația că „Isus Hristos este Domnul” este un adevăr uimitor pe care credincioșii Îl proclamă cu convingere și tărie în orice context politic și social se află. Ei știu că la finalul istoriei fiecare ființă (umană, angelică, demonică) va recunoaște acest lucru. De aceea, misiunea creștină are ca miez al kerigmei ei acest adevăr (Faptele ap. 2:26; 4:12). Deși nu îl putem înțelege pe deplin cu rațiunea, îl acceptăm prin credință și îl proclamăm cu credincioșie în mărturia personală și colectivă a Bisericii lui Hristos până la venirea Sa!

Aplicații:

  1. Existența a două naturi (divină și umană) unite într-o singură Persoană, precum și relația dintre ele, continuă să rămână și astăzi crucială pentru credința noastră biblică.
  2. Unitatea Bisericii lui Hristos se bazează pe smerenie, iar această virtute ca roadă a Duhului Sfânt poate fi cultivată doar urmând exemplul hristic.
  3. Dezbrăcarea de Sine a lui Hristos nu trebuie înțeleasă ca o abandonare a divinității, ci ca o asumare a umanității Sale depline.
  4. Umanitatea deplină L-a calificat pe Domnul Isus să fie Salvatorul și Marele nostru Preot.
  5. Înălțarea lui Hristos este o realitate doxologică și kerigmatică esențială până la venirea Sa. Suntem chemați să ne închinăm Lui și să-I proclamăm domnia la orice persoană.

Întrebări pentru discuții:

  1. De ce nu trebuie să fim indiferenți la controversele cristologice din vechime, ci să le considerăm importante pentru formularea teologică cât mai corectă a adevărului despre Isus Hristos?
  2. Ce înseamnă că Hristos nu a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu?
  3. Ce înseamnă că „la înfățișare a fost găsit ca un om”?
  4. Ce înseamnă „moarte de cruce”?
  5. Ce înseamnă „din ceruri, de pe pământ, de sub pământ”?
  6. Ce înseamnă „spre slava lui Dumnezeu Tatăl”? Tu I te închini cu toată inima și cu toată ființa ta?

autor: Marius Birgean, păstor, Biserica Creștină Baptistă Emanuel Timișoara,
e-mail:marius.birgean@gmail.com


Revista Crestinul Azi