Tema: Celebrarea lucrării lui Dumnezeu
Text biblic: Neemia 12:27–47
Verset cheie: Neemia 12:43
Ideea centrală: După finalizarea zidului Ierusalimului, Neemia a organizat o sărbătoare pentru a-L onora pe Domnul și pentru sfințirea zidurilor, marcând astfel încheierea lucrărilor de construcție.
Scopul lecției: Prin această relatare despre sărbătoarea organizată pentru sfințirea zidurilor și celebrarea lucrării lui Dumnezeu care i-a ajutat să finalizeze construcția, suntem învățați cum să încheiem orice lucrare făcută pentru Domnul. Aceasta se aplică atât în casa Domnului, cât și în afara ei, pentru a dedica lucrarea Domnului, a-L lăuda și a ne asuma ceea ce am realizat.
Introducere
În urma prezentării genealogiei leviților și preoților, care se concentrează pe numele capilor de familie mai degrabă decât pe indivizi (Neemia 12:1–26), narațiunea se întoarce la memoriile lui Neemia, anterior menționate în Neemia 7:5. Data exactă a sărbătorii de dedicare nu este specificată, dar este posibil să fi avut loc la o lună sau două după finalizarea zidului Ierusalimului (Neemia 6:15–19). Secțiunea din Neemia 12:27–43 descrie activitățile de celebrare ale comunității reîntoarse din exil, incluzând cântări, mulțumiri, manifestări de bucurie, utilizarea instrumentelor muzicale și aducerea de jertfe la Templu. În final, Neemia relatează că, în aceeași zi, au fost desemnați responsabilii pentru magaziile din Templu, locul unde erau depozitate ofrandele, cele dintâi roade și zeciuielile (12:44–47).
Explicații
Prima secțiune a descrierii din Neemia 12:27–43 detaliază toate activitățile asociate cu celebrarea finalizării construcției zidului Ierusalimului.
Versetul 27. Dedicarea zidurilor a fost un efort colectiv al leviților, atât din Ierusalim, cât și din împrejurimi. Neemia a mers mai departe decât precedentul stabilit de David, care a folosit oameni aleși de el pentru a aduce chivotul la Ierusalim (2 Samuel 6:1–9), folosind exclusiv leviții care serveau regulat în diverse funcții la Templu. Mai mult, el a inclus leviții din afara Ierusalimului, care erau de asemenea implicați în slujbele de închinare la Templu. Zona Ierusalimului aleasă de David drept centru regal și loc pentru centralizarea închinării față de Domnul Dumnezeul lui Israel, nu era atribuită niciunei seminții, fiind plasată între teritoriile lui Iuda și Beniamin. Leviții, simbolizând toți întâii născuți din Israel și dedicându-se în exclusivitate serviciului divin, nu au primit o moștenire teritorială în Canaan, așa cum a fost profețit lui Iacov în Geneza 49:7 și stabilit de Dumnezeu în Numeri 18:22, ci doar câteva cetăți în teritoriile diferitelor seminții ale lui Israel. După întoarcerea din exilul babilonian, leviții nu au mai respectat cu exactitate locurile stabilite pentru ei, dând naștere la noi așezări. Ei s-au adunat, la invitația lui Neemia, pentru a celebra sfințirea cu un program elaborat de cântări, folosind cântări corale și o varietate de instrumente, inclusiv chimvale și harpe, care nu se găsesc în unele biserici contemporane. Deși cartea lui Neemia nu prezintă porunci directe de la Dumnezeu pentru acțiunile protagoniștilor, aceștia acționează conform voii divine, reflectând practicile stabilite anterior de poruncile Domnului. Astfel, Neemia a considerat adecvat să stabilească o zi de sărbătoare pentru a marca finalizarea construcției zidului Ierusalimului, inspirându-se din tradițiile strămoșilor care, la porunca Domnului, au instituit sărbători precum Paștele după ieșirea din Egipt. Un exemplu relevant de sărbătoare divină poruncită, care a servit ca model pentru sărbătoarea inițiată de Neemia, este Sabatul. Dumnezeu a creat universul în șase zile și s-a odihnit în a șaptea zi, conferind creației un sens teologic adânc, legat de suveranitatea Sa asupra cerului și pământului. Geneza 1 și 2 ne învață că tot ceea ce un credincios realizează în numele lui Dumnezeu trebuie să fie în cele din urmă închinat Împăratului divin. Astfel, Ierusalimul din timpul lui Neemia, văzut ca o replică a Ierusalimului ceresc, trebuia dedicat Împăratului divin. Zidurile Ierusalimului, deși sunt construcții umane ca multe alte edificii pe pământ, inclusiv cele șapte minuni ale lumii antice, prin dedicarea lor, devin parte din lucrările care reflectă credința în Împărăția lui Dumnezeu și celebrează pe Dumnezeu, sursa acestei credințe.
Versetele 28–29. Cântăreți erau nu doar cei consacrați în slujba levitică, ci și descendenții lor. Versetul din Neemia 12:35 ne informează că fiii preoților, care erau trâmbițași și cântăreți cu instrumentelor inventate de David, au format adevărate orchestre. Acestea erau poziționate atât în sudul Ierusalimului identificat astăzi cu Kirbet Bedd Faluh, la 14 km distanță, cât și în nord, în Geba și Azmavet, așezări din teritoriul tribului lui Beniamin, la 10 km de Ierusalim. Din cauza amenințărilor dușmanilor din nord și sud, leviții au creat, prin așezarea lor, un cerc de apărare în jurul cetății. Tinerii au fost invitați să participe la cântări în cadrul acestei ocazii, demonstrând astfel că Neemia era deschis către noua generație și că nu exista o prăpastie între generații. Aprecierea lor pozitivă față de Neemia este evidentă prin participarea la sărbătoare. Apostolul Ioan, de asemenea, încurajează toate segmentele de vârstă – părinți, tineri și copii așa cum se vede în 1 Ioan 2:13.
Versetul 30. Curățarea preoților și a leviților, dar și a poporului, includea ritualuri de purificare alcătuite din spălări, punerea de haine curate, post, abținerea de la intimitate cu soțiile și oferirea de sacrificii (Exodul 19:10, 14–15; Levitic 11–15; Numeri 8:5–8). Probabil că era încă auzit ecoul afirmațiilor Domnului prin gura prorocilor Săi, Isaia 1:13–14 și Amos 5:21, că Domnul urăște sărbătorile și adunările de sărbătoare care sunt făcute în nedreptate și necurăție, iar aceasta putea fi o altă sărbătoare în sensul acesta. Domnul Isus, în Predica de pe Munte, ne arată cum trebuie să fie procesul curățirii noastre, astfel încât să nu fie văzut de oameni, ci de Tatăl Ceresc (Matei 6:1–18). În Împărăția lui Dumnezeu, omul trebuie să fie sfințit în duh, suflet și trup, proces care se realizează prin nașterea din nou și prin sfințirea de zi cu zi. Edificiile de pe pământ au valoare culturală, dar nu duhovnicească, întrucât Duhul locuiește în om, nu în zidiri materiale. Atunci, pe vremea lui Neemia, au sfințit porțile și zidul, pentru că erau prototipuri ale lucrurilor cerești; dar după ce Domnul Isus a venit și ne-a adeverit că există în ceruri un locaș duhovnicesc, aceste edificii materiale au dobândit o valoare cel mult simbolică. Ceea ce a rămas înscris în cronicile Împărăției cerurilor despre această lucrare legată de zidurile Ierusalimului este credința în Dumnezeu că ceea ce au făcut israeliții era după voia Lui, în ciuda piedicilor prin care au trecut. Această credință este o virtute duhovnicească, după cum ne spune apostolul Pavel în 1 Corinteni 13.
Lauda adusă de iudei după zilele de muncă și batjocuri demonstrează că biruința lor a fost rezultatul lucrării Domnului. De asemenea, lauda aduce prezența Domnului în mijlocul adunării și susține speranța continuării planului Împărăției Sale. Nu toți iudeii care au contribuit la construcție prin donații au putut fi prezenți, dar cei prezenți au devenit polul de laudă către Dumnezeu, astfel încât și ceilalți să beneficieze de rezultate. Cu mult înaintea Ierusalimului, Babel a fost o cetate răzvrătită împotriva Domnului, care nu a cunoscut un moment de laudă la finalizarea lucrărilor, ci doar dezbinarea care a urmat când locuitorii nu s-au mai putut înțelege și nimic nu a fost finalizat. În schimb, la Ierusalim a avut loc finalizarea construcției. O ruină a Babelului nu merită laudă, dar finalizarea Ierusalimului este demnă de laudă. Lauda îți aduce revelație. În cer, unde este Ierusalimul ceresc, intră cel ce prețuiește lauda.
Versetele 31–43. Neemia a împărțit căpeteniile lui Iuda, leviții și adunarea în două cete, formând două coruri care s-au urcat pe zidurile Ierusalimului. Cântând, lăudând din toată inima pe Domnul, au înconjurat cetatea mergând pe zidurile întregului Ierusalim. Primul grup, condus de cărturarul Ezra, a pornit probabil dinspre colțul vestic al zidurilor înspre sud, trecând prin ruinele cetății lui David, apoi până la Poarta Apelor, aproape de scăldătoarea Siloamului, situată în colțul sud-estic al esplanadei Templului. Neemia, cu al doilea cor, a mers din colțul vestic spre nord și au ajuns până la Poarta Temniței, orientată spre est, iar ambele coruri s-au întâlnit pe esplanada Templului. Această inovație a lui Neemia de a urca pe ziduri a fost o afirmare a încrederii iudeilor în lucrul lor, sfidând astfel batjocura lui Tobia înregistrată în Neemia 4:3: „Dacă se va sui o vulpe le va dărâma zidul lor de piatră.” La fel de semnificativă este și luarea în stăpânire a zidurilor Ierusalimului, după o zicere mozaică conform căreia orice loc călcat de talpa piciorului poporului lui Dumnezeu îi este dat de către Dumnezeu acestuia în stăpânire (Deuteronom 11:24; Iosua 1:3). Inovația lui Neemia de a înconjura, cu poporul său pe ziduri, Ierusalimul, cântând cântări de laudă, face și o aluzie la cetatea Ierihon, ale cărei ziduri au căzut tot ca urmare a încercuirii făcute de Israel și a strigătelor lor, dar de data aceasta, cântările de laudă și prezența lor pe ziduri au dus la întărirea lucrului făcut după voia lui Dumnezeu. Bucuria era mare, pentru că exista un motiv real dat de Dumnezeu (Neemia 12:43) – acela că acum cetatea Ierusalimului era una definită prin zidurile sale. Ierusalimul nu mai era în nenorocire și ocară (Neemia 1:3), ci în fericire și binecuvântare. S-au adus jertfe în Templu, iar toată suflarea – bărbați, femei și copii – se bucurau, iar larma produsă de bucuria lor ajungea până departe, către acele locuri unde dușmanii iudeilor locuiau și plănuiau tot felul de atacuri surpriză care să zădărnicească lucrarea de reconstruire a zidurilor Ierusalimului.
Versetele 44–47. În ziua consacrării zidurilor Ierusalimului, au fost instituite și alte funcții la Templu, ca răspuns la generozitatea poporului care a oferit numeroase daruri. Printre acestea se numără funcțiile de supraveghere a cămărilor Templului, unde urmau să fie depozitate darurile de mâncare, cele dintâi roade și zeciuielile. Astfel, toate slujirile Templului au fost susținute prin darurile aduse de popor. Prin selecția și organizarea oficială a celor responsabili cu magaziile Templului, poporul a beneficiat de oportunitatea de a se închina Domnului și prin oferirea de daruri materiale, având speranța că viața lor va fi binecuvântată prin contribuția slujitorilor Templului și, mai presus de toate, de către Domnul Însuși (Maleahi 3:10).
Aplicații
- Astăzi nu avem un Ierusalim pământesc către care să ne îndreptăm eforturile, ci avem unul ceresc, unde suntem chemați să adunăm slujiri duhovnicești. Printre aceste slujiri se numără sfătuire, zidire sufletească prin educarea în principiile Scripturii, ajutorarea celor în nevoi și mărturisirea credinței evangheliei.
- Orice obiectiv atins de o congregație trebuie să fie însoțit de laudă adusă lui Dumnezeu, de preluarea în stăpânire a acelui obiectiv și de binecuvântarea lui Dumnezeu prin Domnul Hristos și Duhul Sfânt în celebrarea acestor realizări.
- Eforturile trebuie concentrate pentru a uni lauda generației precedente cu cea a generației tinere, celebrând astfel biruințele obținute în domeniul spiritual.
- În zilele noastre, biserica nu se limitează la zidurile ei fizice, ci, asemenea sunetului bucuriei care a depășit zidurile Ierusalimului când Dumnezeu a adus izbânda, mărturia bucuriei membrilor bisericii trebuie să răsune nu doar în adunare, ci și în școli, cartiere, locuri de muncă și în societate în general.
- Celebrarea noastră dincolo de zidurile bisericii trebuie să fie caracterizată de amabilitate și să fie susținută de o inventivitate constantă care să depășească obstacolele exprimării realităților spirituale evanghelice.
- Generozitatea în aducerea darurilor la casa Domnului pentru a celebra reușitele este sursa unor binecuvântări continue în viața noastră. O inimă mulțumitoare se bucură de un ospăț neîntrerupt (Proverbe 15:15).
- Orice celebrare trebuie să se desfășoare în spiritul smereniei lui Christos, nu într-o atitudine de îngâmfare, ca și când obiectivele nu ar fi fost obținute prin ajutorul lui Dumnezeu. Curățarea de astfel de atitudini, care provin din firea pământească, în timpul celebrării reușitelor duhovnicești, ne va proteja de judecata pe care Israelul a primit-o de la Domnul pentru sărbătorile marcate de nelegiuire.
- La nivel personal, întărirea zidurilor gândurilor noastre împotriva păcatelor și tentațiilor lumii nu ar trebui să fie percepută ca o imagine sumbră, ci ar trebui să reflecte mereu bucuria cerului.
- Colaborarea în celebrarea obținerii obiectivelor majore la nivel evanghelic, implicând toate grupurile bisericii sau alte congregații, este mai benefică decât acțiunea individuală „profesionistă”.
- Celebrarea însăși și modul în care este realizează ar trebui să fie și un răspuns la batjocurile împărăției întunericului, astfel încât Domnul să fie glorificat în toate, cu toată blândețea față de adversari. Pentru aceasta, să ne dezvoltăm inventivitatea creativă prin puterea Duhului Sfânt, care aduce rușine celor ce se opun Lui.
Întrebări pentru discuții
- Ce obstacole pot apărea în calea unei celebrări duhovnicești?
- Cum putem să-L celebrăm pe Hristos în comunitatea noastră, la școală, la locul de muncă și în societate pentru anumite realizări?
- Cum putem să-L celebrăm pe Hristos în mod activ și vizibil în țara noastră pentru realizări spirituale?
- Cum ne putem menține inima plină de bucuria celebrării lui Hristos?
- Ce realizări ale creștinilor ar putea fi celebrate de către Biserica Domnului prin sărbători asemănătoare?
autor: dr. Daniel Gherman, lector, Institutul Teologic Baptist din București
