Tema: Pocăința poporului lui Dumnezeu
Text biblic: Neemia 9:1–38
Verset cheie: Neemia 9:33
Ideea centrală: Pocăință este mereu necesară în viața poporului lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât se caută restaurarea relației cu Dumnezeu și înnoirea legământului încălcat de către partea umană. Pocăința înseamnă conștientizarea credincioșiei lui Dumnezeu și a necredincioșiei părții umane din legământ, părerea de rău, căutarea iertării și intenția activă a înnoirii. Doar astfel se poate spera din nou la favoarea lui Dumnezeu.
Scopul lecției: Să înțelegem că pocăința sinceră în relația cu Dumnezeu este necesară în fiecare generație, nu doar în vremuri dificile și în perioade de încercare. Adesea faptele, acțiunile, greșelile copiilor lui Dumnezeu au consecințe pe termen lung pentru urmașii lor în relația cu Dumnezeu. Cei care vin după noi nu ar trebui să tragă ponoasele spirituale de pe urma greșelilor și falimentelor noastre. De aceea pocăința nu trebuie amânată niciodată și trebuie privită cu cea mai mare seriozitate.
Explicații contextuale și exegetice
În capitolul 9 al cărții lui Neemia se ajunge la momentul deosebit de important al unei pocăințe generale. Sunt semnele unei treziri spirituale mult așteptate ce cei întorși din robie în Ierusalim. Această trezire spirituală marcată prin pocăință (națională) este rezultatul apropierii de Cuvântul lui Dumnezeu care a lucrat în inimile noii generații a celor repatriați.
1. Cum se manifestă pocăința (vv. 1–3)
Importanta Sărbătoare a Corturilor s-a încheiat în a 22-a zi a lunii. Va trece o zi, iar în a 24-a zi, poporul își va manifesta pocăința așa cum învățară de la părinții lor (v. 1), în saci și cu țărână (sau cenușă) pe cap.
Pocăința, ca trăire spirituală, este un sentiment nedorit și neplăcut de părere de rău, de remușcări, reproșuri, întristare profundă, sentimente de vinovăție față de Dumnezeu și față de semeni. În cultura biblică aceste trăiri interioare erau dublate de un disconfort fizic cauzat de purtarea unor obiecte de îmbrăcăminte din material aspru care aduceau pielii o senzație neplăcută oriunde pe trup – era vorba de un material confecționat din păr negru de capră și purtat în jurul mijlocului. La fel este și cu țărâna sau cenușa presărată pe cap. Aceste manifestări vizibile erau totodată asociate cu smerenia care este în mod direct asociată cu pocăința sinceră. Aici este menționat și postul. Postul poate fi și el un semn al smereniei și al pocăinței, asociat în cultura biblică mai ales cu jalea și plânsul. Unui om necăjit, întristat, apăsat îi este adesea greu să mănânce. Trăirile interioare îi opresc orice apetit. Pocăința, care ar trebui să se manifeste prin întristare și mâhnire, de asemenea ar trebui să influențeze apetitul omului. De aici asocierea pocăinței cu postul într-un mod foarte practic. Totodată postul reflectă interesul credincioșilor pocăiți pentru relația lor cu Dumnezeu, mai ales când acea relație a fost știrbită din cauza păcatelor. De asemenea postul este asociat cu o cerere specifică adresată lui Dumnezeu. Postul sugerează că cererea este atât de importantă din punct de vedere spiritual încât toate celelalte nevoi fizice trec în plan secundar. În situația lor, nevoia de iertare era în prim plan, semnalând lucrul acesta prin post.
În cazul acesta pocăința este însoțită și de o separare vizibilă. Israeliții se despart de străinii care erau în mijlocul lor (v. 2). Acesta este semnul alegerii inițiale a lui Israel din vechime, atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam. Poporul Israel a fost ales de Dumnezeu dintre toate națiunile pământului pentru a fi un popor sfânt. Separarea lor la acest moment, în contextul pocăinței și al postului, este o declarație de sfințenie. Ei doresc să urmărească sfințirea pe care părinții lor nu au fost capabili să o trăiască. De aceea sunt dispuși să-și mărturisească nu doar păcatele lor, ci și cele ale părinților lor. Momentul acesta profund este deosebit de trist. Generația aceasta realizează că se află în situația aceasta deosebit de dificilă din cauza fărădelegilor părinților lor. Ei acum suferă din cauza necredinței înaintașilor lor. Deosebit de important aici este de subliniat faptul că ei știu foarte bine de ce anume se făceau vinovați părinții lor. Mărturisind și păcatele părinților, această generație a celor întorși din robie devine generația care judecă acum generația celor de mai dinainte.
În contextul trezirii spirituale și a pocăinței, revenirea la Scriptură, la Legea Vechiului Testament care era asociată vechiului Legământ, era o nevoie fundamentală (v. 3). Ca și mai înainte, poporul, la îndemnul leviților (vv. 4–5), revine la Legea Domnului, ascultând și reflectând la mesajul Scripturii timp de 3 ore (adică a patra parte din zi, ziua fiind considerată de 12 ore). Apoi urmează un timp de mărturisire a păcatelor și de închinare pentru alte 3 ore. Dacă la început mărturisirea păcatelor părea mai degrabă personală, acum mărturisirea păcatelor este colectivă și se manifestă printr-un act de închinare față de Dumnezeu.
2. Pe ce anume se bazează pocăința? (vv. 4–31)
Pocăința are ca punct de plecare întâlnirea cu Scriptura (v. 3). Când au fost confruntați cu mesajul Legii Domnului, israeliții reîntorși în țara lor sunt mustrați și cercetați de Cuvântul Domnului, iar această experiență devine bază pentru pocăința lor. Dar textul nostru mai introduce un detaliu important. Sunt menționați mai mulți leviți care iau inițiativa și cheamă poporul să Îl laude pe Domnul (vv. 4–5). Uneori este nevoie de credincioși cu inițiativă care să-i îndemne pe ceilalți la pocăință, închinare și dedicare față de Domnul.
Acești leviți, conducând poporul în închinare, recapitulează într-o rugăciune istoria poporului Israel, așa cum au descoperit-o în Scriptură, scoțând în evidență evenimentele biblice majore: 1) Creația (v. 6); 2) chemarea lui Avraam (v. 7); 3) originea Legământului (v. 8); 4) robia din Egipt și trecerea Mării Roșii (v. 9); 5) semnele, minunile și slava Domnului manifestate față de Faraon și față de egipteni (v. 10); 6) trecerea mării ca pe uscat (v. 11); 7) călăuzirea primită prin stâlpul de nor și de foc (v. 12); 8) revelația primită la Sinai (v. 13); 9) legea Sabatului și celelalte legi primite prin Moise (v. 14); 10) pâine și apă în pustie (v. 15). Dar aici tonul se schimbă ușor pentru că urmează aducerea aminte a necredinței, încăpățânării și răzvrătirii poporului: 11) îngâmfarea și neascultarea generației pustiei (v. 16); și 12) neascultarea și dorința de a se întoarce în Egipt sub conducerea unui alt lider (v. 17). Tonul se schimbă din nou, de această dată subliniindu-se îndurarea Domnului și milostivirea Lui față de poporul Său necredincios, încăpățânat și răzvrătit: 13) Dumnezeu nu i-a părăsit nici măcar când și-au făcut un vițel de aur (v. 18) și 14) a continuat să îi călăuzească prin pustie (v. 19), iar 15) pe lângă mană și apă, Dumnezeu le-a dat Duhul Său „cel bun” ca să-i înțelepțească (v. 20). Concluzia până la acest punct este că: 16) Dumnezeu le-a purtat de grijă 40 de ani în pustie, dovada acestui fapt fiind că hainele și încălțămintea nu li s-au învechit (v. 21). Urmează perioada intrării în țara promisă și luarea ei în stăpânire: 17) israeliții au fost biruitori în luptele cu alte popoare și cu regii acestora (v. 22) și 18) Dumnezeu Și-a respectat promisiunea făcută lui Avraam (v. 23), 19) copiii lui Israel devenind cuceritorii și stăpânitorii țării Canaan (vv. 24–25).
Urmează o istorie în care poporul pare că a uitat tot binele pe care Domnul li l-a făcut: 20) au continuat să se răzvrătească, să încalce Legea, să-i omoare pe profeți (v. 26); astfel, 21) drept consecință, au ajuns sub presiunea vrăjmașilor (adică a vecinilor), dar Domnul tot S-a îndurat de ei (v. 27) – aceasta a fost perioada judecătorilor. Urmează perioada monarhiei: 22) cu aceeași atitudine de răzvrătire, ajungând iarăși să fie asupriți de dușmanii lor, totuși au rămas îngâmfați și neascultători chiar dacă Domnul i-a rugat să se pocăiască (vv. 28–29). Concluzia până aici: 23) deși Dumnezeu a avut multă răbdare cu poporul Său, în cele din urmă ajung sub opresiunea unor imperii străine, dar Domnul tot nu a renunțat la ei și nu au fost nimiciți cu desăvârșire (vv. 30–31).
Pocăința a fost necesară pe tot parcursul istoriei lui Israel. Potrivit Scripturii, au existat momente de pocăință și trezire spirituală, cum ar fi cele din timpul lui Ezechia sau Iosia, pe care leviții le omit aici. Probabil explicația cea mai simplă pentru acest fapt ar fi că în comparație cu lunga istorie de nepocăință a lui Israel, aceste momente au adus prea puțină pocăință cu consecințe mult prea efemere pentru binele spiritual al poporului lui Dumnezeu.
3. La ce să se aștepte copiii lui Dumnezeu în urma pocăinței (vv. 32–38)
După ce au recapitulat istoria poporului lor cu multele ei falimente, în același context, leviții care conduc poporul în mărturisirea păcatelor și în închinare înaintea Domnului ajung să facă referire la momentul prezent, spunându-I Domnului: „Și acum, Dumnezeul nostru, Dumnezeule mare, puternic și înfricoșat…” (v. 32). De remarcat este faptul că Domnul este Dumnezeul lor și nu doar Dumnezeul părinților lor. Ei se pot adresa astfel lui Dumnezeu pentru că El a fost credincios legământului Său. Drept dovadă este faptul că o rămășiță din poporul lui Dumnezeu a revenit în țară. Noua generație apelează la mila Domnului amintindu-I de toate suferințele prin care au trecut „din vremea împăraților Asiriei până în ziua de azi.” Ei apelează la mila Domnului, dar nu vor să pară prea îndrăzneți – de aceea recunosc că: „Tu ai fost drept în tot ce ni s-a întâmplat, căci Te-ai arătat credincios, iar noi am făcut rău” (v. 33). Ei sunt conștienți că răzvrătirea poporului a fost generalizată, cuprinzând monarhia, liderii administrativi, dar și liderii religioși (v. 34). Deși Domnul S-a ținut de cuvânt și le-a dat în stăpânire țara Canaanului, israeliții s-au depărtat de Domnul (v. 35). Cei mai mulți dintre cei care s-au întors în țară erau născuți în robie, departe de țara lui Israel și a lui Iuda. Ei nu au fost responsabili de nepocăința părinților lor, dar totuși trăgeau ponoasele și experimentau repercusiunile greșelilor trecutului. Dacă părinții lor au fost robi departe de casă, fiind duși înspre Răsărit într-o altă țară, cei reîntorși erau și ei robi, dar acasă, în țara părinților lor (vv. 36–37). Chiar dacă s-au întors în țara lor erau „într-o mare strâmtorare.” Astfel întreaga lor rugăciune (vv. 6–37) este un apel la mila și îndurarea lui Dumnezeu, la harul Său. Speranța în bunătatea lui Dumnezeu în baza credincioșiei Lui determină noua generație să încerce intrarea în legământ cu Domnul (v. 38).
Textul din capitolul 9, cât și textul din capitolul 10 respectă forma obișnuită a legămintelor folosite în acea zonă în antichitate: preambul (9:5b–6), prologul istoric (9:7–37), acceptarea legământului (9:38–10:29) și prevederile legământului (10:30–39). Primul care va pecetlui legământul va fi Neemia (10:1).
La ce anume să se aștepte copiii lui Dumnezeu în urma pocăinței? Pot spera la mila și bunătatea unui Dumnezeu credincios. Pot experimenta detașarea de trecut și restaurarea pe care Dumnezeu le-o asigură prin Scriptură. Pot intra în legământ cu Domnul, înțelegând că acest lucru este posibil ca rezultat al pocăinței și în baza iertării pe care Dumnezeu le-o oferă.
Aplicaţii:
- Practicarea pocăinței este importantă și benefică atât la nivel personal, la nivel de familie, dar și la nivel de comunitate de credincioși. Avem aici un exemplu de călăuzire în baza Scripturii înspre o pocăință colectivă. Pentru a realiza o astfel de pocăință este nevoie de lideri care să dea îndemnurile potrivite.
- Biblia este mereu punctul de plecare sau baza pentru pocăință. Biblia ne confruntă cu standardele lui Dumnezeu care sunt încălcate de oameni de foarte multe ori. Biblia amintește de credincioșia permanentă a lui Dumnezeu care este în mod vădit în contrast cu necredincioșia oamenilor, chiar și a copiilor lui Dumnezeu.
- Păcatele, rateurile, falimentele spirituale au consecințe pe termen lung, nu doar asupra unei generații. Adesea generațiile următoare pot avea de suferit de pe urma păcatelor celor de dinainte. Acest lucru nu este drept față de cei care vin după noi.
- Cunoașterea și asumarea trecutului nu asigură doar învățarea unei lecții, ci poate deschide calea spre pocăință și restaurarea relației cu Dumnezeu. Dacă dorim ca Dumnezeu să ierte și să uite păcatele noastre, ar trebui ca noi să nu ne grăbim să uităm și să ne iertăm propriile păcate prea ușor.
- Pentru Domnul legământul făcut cu copiii Săi este deosebit de important. De aceea și copiii Săi trebuie să dea importanță acestui legământ. Toate legămintele din trecut au expirat. Unul singur a rămas, cel al cărui garant este Domnul Isus Hristos. El este credincios legământului Său, iar aceasta este o încurajare să fim și noi credincioși acestui legământ al harului.
Întrebări pentru discuții
- Ce este pocăința? Cum ar putea fi explicată pocăința pe înțelesul tuturor?
- De ce au simțit israeliții întorși în țară nevoia să se pocăiască? Există oare nevoia să ne pocăim pentru trecutul celor de dinaintea noastră? Pentru ce anume?
- Care sunt legămintele menționate în Biblie? De ce este important legământul în relația cu Dumnezeu?
- Mai sunt în Scriptură exemple de astfel de rugăciuni de pocăință? Unde?
- Este pocăința sinceră suficientă în sine sau trebuie însoțită și de alte elemente?
autor: dr. Teodor-Ioan COLDA, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Golgota” București; prodecan, Institutul Teologic Baptist București; teocolda@yahoo.com
