Tema: Când ni se pare că ceea ce ne cere Dumnezeu este inacceptabil
Text biblic: Ioan 6:41–71
Verset cheie: Ioan 6:68
Ideea centrală: Credința acceptă inacceptabilul atunci când vine de la Isus. Orice scuză care te face să respingi ce îți cere Dumnezeu trădează, de fapt, necredința din inima ta împietrită.
Scopul lecției: Să ne ajute să depășim orice situație din viața de credință în care ni se pare că ce ne cere Dumnezeu este inacceptabil. Să ne învețe că punctul critic poate fi depășit încrezându-ne în identitatea divină a Celui care ne face o cerință ce pare inacceptabilă și în Cuvintele Lui care sunt cuvintele vieții veșnice.
Explicații
1. Contextul
Ori de câte ori studiem un text din evanghelii trebuie să avem în vedere atât contextul Mântuitorului, în care se petrece acțiunea relatată, cât și contextul evanghelistului, care scrie la câteva decenii distanță după petrecerea evenimentelor relatate.
În ce privește contextul istoric al lui Isus, acțiunea are loc după înmulțirea pâinilor, după ce ucenicii plecaseră cu corabia, iar Isus rămăsese singur pe munte să se roage, pentru că oamenii voiau să vină și să-L pună rege împotriva voinței Lui (6:15). Dimineața, după ce potolise furtuna de pe mare și din inima ucenicilor Lui, Isus este căutat de mulțimile care se săturaseră cu pâinile înmulțite, și după ce începe dezbaterea despre „pâinea din cer”, încet-încet se îndreaptă și ajung în sinagoga din Capernaum (6:59).
În ce privește contextul lui Ioan și al evangheliei sale, trebuie să ținem cont că, spre deosebire de evangheliile sinoptice (Matei, Marcu și Luca), Evanghelia după Ioan se concentrează mult mai mult pe discursurile Mântuitorului, decât pe miracolele Lui. Evanghelia după Matei, de pildă, relatează aproximativ 25 de miracole și doar două mari discursuri (Predica de pe munte din capitolele 5–7 și Discursul eshatologic de pe muntele Măslinilor în capitolele 24–25). În schimb, Ioan relatează doar șapte miracole, dar mult mai multe discursuri. Nu ar trebui să ne mire această abordare, pentru că încă de la începutul evangheliei sale, Ioan Îl prezintă pe Mântuitorul ca fiind Cuvântul care era cu Dumnezeu, care era Dumnezeu și care S-a făcut trup și a locuit printre noi (Ioan 1:1, 14). Astfel, cuvintele Cuvântului întrupat au o importanță extraordinară pentru Ioan și susțin scopul evangheliei sale: lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viața în Numele Lui. (Ioan 20:31) Cuvintele Mântuitorului au aceeași autoritate divină ca și cuvintele revelate lui Moise și celorlalți profeți; pentru că Isus este Dumnezeu, cuvintele Lui sunt Cuvintele lui Dumnezeu. De aceea, atunci când ni se pare că ceea ce spune El este inacceptabil, trebuie să ne amintim că El este Cuvântul întrupat, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, iar cuvintele Lui sunt „duh și viață”, oricât de stranii ar părea.
Pe lângă discursurile unice pe care le găsim doar în Evanghelia după Ioan (cum ar fi, de exemplu, Ioan 14–16 și Rugăciunea de Mare Preot din Ioan 17), regăsim doar în această a patra evanghelie cele șapte expresii „EU SUNT”: Eu sunt Pâinea vieții (6:35–48), Eu sunt Lumina lumii (8:12; 9:5), Eu sunt Ușa (10:7), Eu sunt Păstorul cel bun (10:11–14), Eu sunt Învierea și Viața (11:25), Eu sunt Calea, Adevărul și Viața (14:6) și Eu sunt adevărata Viță (15:1–5). Toate aceste șapte declarații Eu sunt proclamă divinitatea Mântuitorului Isus și egalitatea Sa cu Yahve, care S-a revelat pe Sine lui Moise spunând: Eu sunt Cel ce este…
Pasajul biblic din lecția de astăzi trebuie studiat, înțeles și aplicat în contextul acesta mai larg al Evangheliei lui Ioan și în contextul mai specific al primei declarații „Eu sunt“: Eu sunt Pâinea vieții.
Toți evangheliștii relatează minunea înmulțirii pâinilor, dar doar Ioan consemnează faptul că în urma acestui miracol oamenii au vrut să-L ia cu sila ca să-L facă împărat (6:14–15) și că Isus i-a confruntat cu necredința lor în adevărata Lui identitate (6:26–30). Tot Ioan este singurul dintre cei patru evangheliști care consemnează dezbaterea dintre Isus și cei săturați de pâinile înmulțite despre „adevărata pâine din cer” (6:31–34). Faptul că Isus pretinde că nu Moise le-a dat adevărata pâine din cer, ci El este Pâinea vieții care se coboară din cer, îi aduce pe oponenții Săi în punctul de a-L contesta vehement, vociferând împotriva Lui pentru că zisese: Eu sunt Pâinea care s-a pogorât din cer (6:41).
2. Contestarea
a. O identitate inacceptabilă: Eu sunt Pâinea care s-a pogorât din cer (Ioan 6:41–51).
Discuția ajunge într-un prim punct critic, în timp ce Mântuitorul Isus declară: Eu sunt Pâinea care s-a pogorât din cer, iar contestatarii Lui Îi pun la îndoială identitatea spunând: „Oare nu este acesta fiul lui Iosif?” Era inacceptabil pentru ei să audă că acest Isus, care crescuse cu ei în Capernaum, care lucrase în atelierul tatălui său pământesc, Iosif, zice acum: „Eu M-am pogorât din cer” (6:42).
Isus folosește și acest prilej ca să le vorbească despre adevăratul Lui Tată din cer care L-a trimis pe pământ, ca să-L facă de cunoscut pe Dumnezeu, pe care nimeni nu-L poate vedea și să dea lumii viață veșnică. Cine crede în Mine are viața veșnică. Eu sunt Pâinea vieții (6:47–48).
Identitatea evreilor era strâns legată de Moise și ieșirea din Egipt, de Lege și de experiențele călătoriei spre Țara promisă. Mana pe care o mâncaseră părinții lor în pustiu era dovada Providenței divine, un miracol pe care părinții lor l-au trăit zilnic timp de aproape 40 de ani. Și totuși, Isus le spune adevărul pe care ei nu-l vedeau: Părinții voștri au mâncat mană în pustiu și au murit (6:49).
Mana, la fel ca pâinile și peștii pe care tocmai le mâncaseră ei, era „mâncare pieritoare” pentru viața aceasta trecătoare. Isus îi îndeamnă să lucreze pentru mâncarea nepieritoare, care rămâne pentru viața veșnică (6:28). Iar lucrarea pe care o cere Dumnezeu, le spune Mântuitorul, este să credeți în Acela pe care L-a trimis El (6:29).
Isus le cerea ceva inacceptabil după tiparul lor de gândire: să creadă că El, fiul tâmplarului din Nazaret, este de-o Ființă cu Yahve, Eu sunt, Unicul Dumnezeu adevărat… să creadă în adevărata Lui identitate, că El este Mesia cel promis. Identitatea aceasta pretinsă de Isus era atât de scandaloasă în sine, dar și prin implicațiile ei, pentru că dacă ar fi crezut-o, asta le-ar fi schimbat propria lor identitate. Relația lor cu Dumnezeu nu ar mai fi fost condiționată de apartenența biologică la poporul lui Israel, ci de credința în Isus ca Mesia.
b. O cerință inacceptabilă: Dacă nu mâncați trupul Fiului… n-aveți viața (Ioan 6:52–59).
Disputa din Capernaum atinge un al doilea punct critic după contestarea identității divine pe care o pretinde Isus, atunci când Mântuitorul continuă ideea cu pâinea venită din cer spunând: Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta va trăi în veac, și pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii (6:51).
Sunt pur și simplu inacceptabile aceste cuvinte pentru urechile celor ce umpleau sinagoga din Capernaum. Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm? (6:52). Poate că și noi dacă am fi fost acolo, în vremea aceea, cu educația lor religioasă, am fi gândit la fel. Inacceptabil.
Isus însă parcă vrea să ațâțe și mai mult spiritele și toarnă gaz pe foc prin niște cerințe de-a dreptul canibale, cel puțin la prima vedere superficială: Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viața în voi înșivă (6:53–56). (Nu-i de mirare că, de-a lungul secolelor, creștinii au fost acuzați pe nedrept de canibalism!) Dacă până atunci știau cerințele Legii ca să trăiască, să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și să umbli în căile Lui și să păzești poruncile Lui… ca să trăiești… (Deuteronom 30:16), acum Isus din Nazaret pretinde că cerințele s-au schimbat pentru a dobândi viața: cine Mă mănâncă pe Mine va trăi și el prin Mine (6:57). Cerințele acestea păreau inacceptabile și duc tensiunea la al treilea punct critic.
c. O vorbire inacceptabilă: Vorbirea aceasta este prea de tot… (Ioan 6:60–66).
Când s-a încheiat predica și dezbaterea din sinagogă, concluzia celor mai mulți a fost că Isus chiar a exagerat de data aceasta prin cuvintele Lui: Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere? (6:60). Cuvintele Cuvântului întrupat sunt respinse de cei care se considerau „poporul Cărții”. Isus le spune că ar putea să-i uimească cu lucruri și mai extraordinare, arătându-le slava pe care o avea înainte de întrupare, însă îi provoacă încă o dată să primească cuvintele Lui care „sunt duh și viață” (6:63). Adevărata problemă, spune Isus, nu este vorbirea Mea inacceptabilă, ci inima voastră împietrită, care nu crede în Mine.
Isus știa de la început cine erau cei ce nu cred, de aceea nu este surprins când mulți din ucenicii Lui s-au întors înapoi și nu mai umblau cu El (6:66). Isus nu se victimizează, nu face presiuni asupra lor să rămână, nu îi șantajează emoțional sau spiritual, pentru că Isus știa că adevărații ucenicii acceptă identitatea Lui, acceptă cerința Lui și acceptă cuvintele Lui, oricât de inacceptabile ar părea la nivel superficial.
3. Confirmarea
După demascarea falșilor ucenici, Isus îi testează și îi confirmă pe adevărații ucenici (Ioan 6:67–71). În loc să-i implore cu lacrimi și cu argumente „spirituale” să nu cumva să plece și ei, Isus îi întreabă direct: Voi nu vreți să vă duceți? (6:67).
Răspunsul inspirat de Duhul Sfânt pe care îl dă Petru confirmă că ucenicii adevărați acceptă identitatea lui Isus: Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu (6:69), acceptă vorbirea lui Isus: Tu ai cuvintele vieții veșnice (6:68) și acceptă cerința lui Isus, oricare ar fi ea: La cine să ne ducem? Noi am crezut și am ajuns la cunoștința… (6:68–69).
Credința este confirmarea adevăraților ucenici. Credința acceptă inacceptabilul atunci când vine de la Isus. Orice scuză care te face să respingi ce îți cere Dumnezeu trădează de fapt necredința din inima ta împietrită: Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este să credeți în Acela, pe care L-a trimis El (6:29).
Aplicații
- Caută să-L cunoști cât mai profund pe Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt –, așa cum S-a revelat în Scriptură.
- Cu cât Îl cunoști mai mult, cu atât te vei încrede mai mult în El în momentele critice.
- Caracterul Lui este garanția că cerințele și cuvintele Lui sunt acceptabile, oricât de inacceptabile ar părea.
- Citește, studiază, înțelege și aplică Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-ai înțeles deja. Nu te împiedica în ce nu înțelegi. Revelația este progresivă și la nivel subiectiv, personal.
- În sfera spirituală, credința precedă înțelegerea, după cum mărturisește Petru și nu doar el: „noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești…”.
- Când vine ispita să Îl părăsești pe Isus și să te lepezi de credința în El, roagă-L să ți Se descopere și mai mult. Nu fugi de El, ci fugi spre El.
- Testează-te dacă ești un adevărat ucenic al lui Isus: Accepți că El este Fiul lui Dumnezeu, așa cum a pretins că este? Accepți cerința credinței înainte să înțelegi? Accepți că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos”?
- Cultivă credința în familia ta, în copiii tăi, ca nu cumva să te trezești că, la adolescență, Isus este un străin pentru ei, cuvintele Lui, și mai ales cerințele Lui, li se par inacceptabile.
Întrebări pentru discuții
- Ce ai sfătui pe cineva credincios care mărturisește că trăiește o criză a credinței, că se luptă cu îndoielile?
- Când ai trăit tu cel mai recent o experiență similară cu a contemporanilor lui Isus din aceastăa pericopă evanghelică? Ce ai făcut atunci? Ai avut curajul să dai glas îndoielilor tale? De ce, da? De ce, nu?
- De ce crezi că este atât de contestată și astăzi identitatea divină a Mântuitorului?
- Cum ai răspunde unei acuzații de „canibalism” din partea unui necredincios care citește cerința lui Isus de a-I mânca trupul și de a-I bea sângele, pentru a avea viața veșnică?
- Împărtășește pasaje biblice pe care le-ai înțeles în ultima vreme (prin citire și studiu personal, prin ascultarea predicilor sau discuții cu alți credincioși), deși multă vreme nu le-ai înțeles. Cum ai defini această experiență prin care cuvintele au prins viață?
- De ce este fundamental să credem că Biblia, toată Biblia, este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu?
- Cum poți lupta împotriva ispititorului care contestă caracterul divin, cerințele divine și cuvintele divine ale Domnului Isus?
- Ce ar trebui să faci când vezi că unii „credincioși” Îl părăsesc pe Isus, contestă Biblia și părăsesc Biserica? Construiește-ți argumentele pe cuvintele Scripturii.
autor: Daniel Mercioniu, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Harul“ – Titan, București
