Ideea centrală: Deseori nu primim răspuns la rugăciunile noastre nu doar pentru că nu ne rugăm sau ne rugăm greșit (vezi Iacov 4:2–3), ci și pentru că nu stăruim în rugăciune.
Scopul lecției: Să experimentăm slava lui Dumnezeu practicând perseverența în rugăciune cu credință în așteptarea venirii Fiului omului.
Observații preliminare
Evanghelistul Luca pune un accent deosebit pe rugăciune, în general, și pe viața de rugăciune a Domnului Isus, în particular. Verbul a (se) ruga e folosit de Luca de 34 de ori (de 18 ori, în Luca; de 16 ori, în Fapte), în timp ce în Matei e folosit de 13 ori, în Marcu, de 10 ori, iar în Ioan, de 2 ori (unde are sensul de a cere/a ruga, Ioan 14:16; 16:26).
În Luca 18 ne sunt prezentate două pilde ale căror acțiuni sunt plasate într-un context al rugăciunii:
Perseverența în rugăciune (Pilda judecătorului nedrept, vv. 1–8)
Smerenia în rugăciune (Pilda vameșului și a fariseului, vv. 9–14)
Contextul pildelor: venirea Fiului omului
Este important de menționat faptul că aceste două pilde sunt partea aplicativă a discursului escatologic din Luca 17:20–37. Dacă urmărim învățătura Domnului Isus din partea a doua a capitolului 17 putem observa că există o legătură între lucrurile privitoare la venirea Împărăției lui Dumnezeu și viața de rugăciune care trebuie să ne caracterizeze în așteptarea acestui eveniment.
Acest lucru este evident prin:
folosirea în textul original a unei particule de legătură (o particulă conjunctivă folosită pentru a marca reluarea sau continuarea unui discurs). Uneori pentru cursivitatea textului în limba română această particulă nu se traduce (idem v. 6). Literar (v. 1): Le-a spus dar/așadar o pildă …
firul argumentației: aplicația necesară în urma discursului despre a doua venire are de-a face cu rugăciunea. Pentru a ne pregăti și pentru a aștepta venirea Împărăției lui Dumnezeu, trebuie ca în toată această perioadă premergătoare să fim perseverenți în rugăciunile noastre.
reluarea temei despre venirea Fiului omului la finalul pildei (v. 8) ne face să înțelegem că discursul escatologic nu se încheie în 17:37 ci continuă cu pildele.
Aceste aspecte ne ajută să înțelegem că pilda trebuie citită având în minte aspectul iminent al celei de-a doua veniri a lui Isus. Întrebarea legitimă de aplicație care se ridică în fața acestui eveniment escatologic este: Cum mă pot pregăti pentru a doua venire a Domnului Isus?
Prima pildă este un îndemn la a ne ruga neîncetat, iar a doua pildă este un îndemn la rugăciunea cu smerenie, fără a ne încrede în propria noastră neprihănire.
Pilda Judecătorului nedrept (Luca 18.1–8)
Această pildă arată necesitatea perseverenței în rugăciune. Femeia prezentată în pildă este într-o situație fără ieșire. În contextul social al primului secol, femeia aceasta nu are nici o șansă să i se facă dreptate. Într-o lume în care statutul femeii era inferior din punct de vedere social, ea se confruntă cu nedreptatea, cu inegalitatea socială și cu lipsa pârghiilor juridice în raport cu judecătorul nedrept. Această realitate a nedreptății sociale este regăsită deseori în istoria poporului Israel.
Mai marii tăi sunt răzvrătiți și părtași cu hoții, toți iubesc mita și aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate, și pricina văduvei nu ajunge până la ei. (Isaia 1:23)
Văduva (v. 3)
Lumea primului secol era o lume ostilă condiției de femeie văduvă. Statutul de văduvă al acestei femei, implică faptul că avem de-a face cu o persoană fără apărare, iar pe de-asupra, ea nici nu are acces la o judecată dreaptă.
În Vechiul Testament, văduvele și orfanii reprezentau o categorie socială aparte, simbolizând categoria celor neajutorați, a celor oprimați sau nedreptățiți (Exod 22:22–23; Deuteronom 10:17–18, 24:17; Iov 22:9, 24:3; Psalmul 68:5; Isaia 1:17; 10:2 etc.).
Termenul de pârâș are sensul de oponent, dar un oponent dintr-un cadru legal. Termenul apare de 5 ori în Noul Testament (Matei 5:25 de două ori; Luca 12:58; Luca 18:3; 1 Petru 5:8).
Acest termen este folosit de apostolul Petru pentru a-l descrie pe diavolul ca dușman. El este oponentul care ne acuză neîncetat cu argumente legale înaintea lui Dumnezeu, dar în fața lucrării de mântuire a lui Dumnezeu, el va rămâne fără temei legal în acuzele lui (Apocalipsa 12.10).
Judecătorul (v. 2)
Judecătorul din această pildă este prezentat ca un judecător lipsit de orice standard moral și social necesar chemării sale (vezi 2 Cronici 19:6). Lipsa temerii de Dumnezeu (premisa fundamentală în ce privește înțelepciunea – Psalmul 111:10; Proverbe 9:10) este primul lucru care îl caracterizează pe acest om. Faptul că teama de Dumnezeu este prezentată înaintea rușinii de oameni arată prioritatea raportării la Dumnezeu.
Raportarea la oameni întotdeauna izvorăște din relația cu Dumnezeu.
Faptul că acest om nu are deloc frică de Dumnezeu, îl face ca nici în relația cu oamenii să nu fie constrâns de vreun reper moral.
Un element implicit care îl caracterizează pe acest judecător este disprețul față de semeni. Dialogul pe care el îl poartă nu este un dialog cu cineva din jurul lui, ci un dialog cu sine. Acest aspect al dialogului interior îl regăsim deseori în Evanghelie: bogatul se gândea în sine (Luca 12:17); robul necredincios își spune în inima lui (Luca 12:45); ispravnicul necredincios își zice în sine (Luca 16:3). Izolarea socială (ex: Luca 12:20) este strâns legată de îndepărtarea de Dumnezeu.
Când văduva înțelege că judecătorul nu are aceste jaloane etice după care ar trebui să își trăiască viața, înțelege că ea nu are nicio instanță umană la care să apeleze în privința cauzei ei (vezi Ieremia 8:12). Acestui judecător nu-i poți spune Să-ți fie rușine! pentru că lui nu-i este rușine.
De obicei oamenii nu recunosc aceste lucruri. În cultura religioasă a primului secol, credința în Dumnezeu era o valoare fundamentală. De asemenea raportările sociale în întreg orientul mijlociu sunt bazate pe onoare și rușine ca valori fundamentale (până în ziua de azi). Faptul că judecătorul recunoaște atât lipsa de credință cât și lipsa de rușine, ne face să înțelegem că suntem într-o situație fără ieșire.
Perseverența (vv. 3–5)
Femeia nu primește un răspuns de aceea apelează la insistență deoarece este singura ei pârghie la care poate apela. Perseverența și insistența văduvei este o expresie a faptului că nu se poate obișnui cu nedreptatea: Fă-mi dreptate! Perseverența în rugăciune este expresia dorinței noastre de a apela la dreptatea lui Dumnezeu în fața nedreptăților de pe pământ.
Argumentul rabinic: De la puțin la mult
Această pildă este construită având la bază modelul de argumentare folosit de rabini în învățăturile lor (qal wahomer). Acest tip de argumentare prin deducție, pleacă de la puțin la mult, de la ușor la dificil/greu: dacă un lucru este valabil în cazul A, cu atât mai mult este valabil în cazul B.
Pilda e construită prin contrast: dacă un judecător nedrept se va comporta așa, atunci cu atât mai mult Dumnezeu va da curs cererilor noastre. Dacă acest judecător, căruia îi lipsește total fibra morală personală, va face dreptate în urma insistenței, cu atât mai mult Dumnezeu va face dreptate când Îi cerem acest lucru în rugăciune cu perseverență.
Aspectul perseverenței în rugăciune este subliniat și în pilda din Luca 11:5–13. În acea pildă omul nu se trezește din pat datorită prieteniei, ci din cauza stăruinței.
De ce întârzie Dumnezeu?
Întrebarea „Nu va face Dumnezeu dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El?” (Luca 18:7) ridică o dilemă vis-a-vis de momentul și modul în care Dumnezeu răspunde aleșilor Lui. Dacă suntem aleșii Lui, de ce întârzie deseori să răspundă rugăciunilor? De ce e nevoie deseori de atât de mult timp ca să primim răspuns la rugăciuni pe care le înălțăm „zi și noapte”?
Faptul că Dumnezeu întârzie să răspundă la rugăciunile aleșilor Lui ne face să înțelegem câteva lucruri:
Dumnezeu este Dumnezeul nostru nu servitorul nostru Deseori rugăciunile noastre sunt asemenea cererilor pe care le depunem la un ghișeu de la care așteptăm să primim un număr de înregistrare și un răspuns favorabil în termenul legal de 30 de zile calendaristice.
Perseverența noastră în rugăciune este un test al dorinței noastre. Deși insistența are deseori conotații negative, în această pildă insistența este de dorit deoarece ea reflectă intensitatea dorințelor. Asemenea unui copil care insistă când își dorește cu adevărat un lucru, Dumnezeu așteaptă să vadă perseverența noastră în rugăciune ca o reflecție a cât de mult ne dorim cu adevărat lucrul pe care îl cerem.
Timpul lui Dumnezeu nu este reglat după ceasul nostru. Ceea ce pentru nerăbdarea noastră pare întârziere, în planul lui Dumnezeu totul se încadrează în guvernarea divină desăvârșită.
Întârzierea lui Dumnezeu nu este manifestarea nedreptății, ci expresia bunătății divine. 2 Petru 3:9: Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi, și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.
Răbdarea lui Dumnezeu trebuie înțeleasă în raport cu planul de răscumpărare a celor răi. Deseori și noi, ca „fii ai tunetului”, suntem gata să cerem intervenția divină peste cei răi. Dumnezeu însă vrea convertirea, nu moartea celor răi. Romani 2:4: Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?
Noi suntem limitați în înțelegerea lucrării lui Dumnezeu. Înțeleptul Solomon și-a frământat mult mintea în încercarea de a înțelege modul în care Dumnezeu lucrează și pare că acceptă inechități sociale și nedreptăți umane. Ecleziastul 8:11: Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința să facă rău. Concluzia lui este că omul nu poate să pătrundă lucrarea lui Dumnezeu de sub soare, oricât s-ar trudi el să cerceteze (Eclesiastul 8:17), dar totuși omul va avea parte de dreptatea și judecata lui Dumnezeu (Eclesiastul 11:9; 12.13–14)
Rugăciunea ca act al credinței
Pilda Judecătorului nedrept se încheie cu o întrebare asemenea unei întrebări retorice care nu așteaptă un răspuns, ci mai degrabă comunică un adevăr: Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ? Această întrebare ne face să înțelegem că în vremea venirii Fiului omului, apostazia va fi atât de mare încât aproape că nu se vor mai găsi oameni care să trăiască prin credință.
De asemenea, întrebarea aceasta ne face să înțelegem că perseverența în viața de rugăciune trebuie înțeleasă ca un act de credință.
Calitatea vieții noastre de credință este direct proporțională cu cantitatea vieții noastre de rugăciune.
Iacov subliniază raportul necesar dintre credință și fapte: „Arată-mi credința ta fără fapte, și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele.” (Iacov 2:18). În Pilda aceasta înțelegem că există o legătură strânsă și între credință și rugăciune. Dacă vrem să arătăm credința noastră, trebuie să o arătăm prin rugăciunea noastră. E imposibil să fim tari în credință, fără să avem o viață de rugăciune consistentă.
Un creștin care a subliniat importanța rugăciunii a fost criticat cu privire la faptul că răspunsurile sunt de fapt niște coincidențe, nu răspunsuri reale. Creștinul însă a răspuns imediat: „Când mă rog, coincidențele se întâmplă; când nu mă rog, nu se întâmplă!”
Pilda vameșului și fariseului (vv. 9–14)
Următoarea pildă este adresată celor care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și îi disprețuiau pe ceilalți (v. 9).
Pilda răspunde la întrebarea Cum suntem socotiți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu? Subiectul central acestei pilde nu este smerenia în rugăciune, dar aspectul umilinței este cadrul în care se desfășoară acțiunea acestei pilde.
Doar o atitudine de smerenie în rugăciune ne oferă garanția că Dumnezeu ne ascultă atunci când ne apropiem de El în închinarea noastră. Dumnezeu ne socotește neprihăniți în baza harului Său și a modului smerit în care dorim să accesăm acest har.
Întrebări și aplicații:
Cum putem să contracarăm delăsarea (să nu se lase, v. 1) când e vorba de rugăciune? Pe lângă rugăciunea cu o listă de rugăciune în față, care sunt alte elementele practice care ne pot ajuta să nu fim delăsători și să perseverăm în rugăciune?
Dacă viața de rugăciune este o reflectare a vieții de credință (și invers), ce pot spune despre viața mea de credință având ca reper viața mea de rugăciune?
Diavolul este pârâșul și oponentul nostru cel mai înverșunat (exemplu: Iov 2:2). Cât sunt de perseverent în rugăciune în a cere ajutor de la Dumnezeu în contextul acuzelor pârâșului meu?
Cât de mult suntem focalizați pe ideea venirii Fiului omului? Acest lucru devine un factor determinant și pentru viața noastră de rugăciune. Noi suntem deseori preocupați de venirea Lui; Domnul Isus e preocupat de starea noastră la venirea Lui.
