Tema: Promisiunea speranței neclintite
Text biblic: Evrei 6:9–20
Verset cheie: Evrei 6:18
Ideea centrală: Perseverează pe calea credinței, pentru că siguranța speranței de a obține promisiunile lui Dumnezeu este ancorată într-o garanție oferită de Însuși Dumnezeu.
Scopul lecției: Să descoperim slava singurului Dumnezeu care oferă promisiunea și garanția și unei speranțe neclintite.
Introducere:
Scopul Epistolei către evrei este prezentarea unicității și suficienței persoanei și lucrării Domnului Isus. După unul din cele mai puternice avertismente prezente în Scriptură, autorul cărții dorește să-i reasigure pe creștinii evrei de siguranța și speranța neclintită pe care o pot avea în Dumnezeu. El nu-i va lăsa și cu nici un chip nu-i va părăsi. El își va împlini promisiunile.
Sunt atât de mulți oameni care și-au pierdut încrederea în ceilalți. Le este frică să se încreadă în promisiunile făcute chiar de către cei din familiile lor. Au fost mințiți, răniți sau trădați. Dezamăgirile sunt prezente și în comunitățile de credință locale la diferite nivele. Totuși, Dumnezeul nostru este credincios. Este vrednic de încredere. Dovedirea acestui adevăr este scopul intenționat de autorul cărții Evrei, în capitolul 6:9–20, pasaj care scoate în evidență trei aspecte ale caracterului Dumnezeului nostru. Promisiunea speranței neclintite merită să fie crezută și acceptată pentru că:
1. Promisiunea speranței neclintite este oferită de un Dumnezeu drept (vv. 9–11)
În această secțiune, autorul și-a exprimat îngrijorarea reală față de acele persoane care au mărturisit credința dar care nu au crescut în credință așa cum era de așteptat. Autorul este însă sigur de efectul benefic al avertismentului de dinainte, exprimându-și așteptarea de a crește în dedicarea față de Dumnezeu și slujirea comunității de credință din care făceau parte.
Motivul acestei convingeri se găsește în versetul 10. Dumnezeu este drept față de ei pentru că:
a. Dumnezeu nu uită lucrarea lor pentru El din trecut (v. 10).
Autorul explică de ce este convins că destinatarii vor lua aminte la avertismente și vor fi salvați în ziua finală. Dreptatea lui Dumnezeu se vede și în faptul că lucrarea și dragostea lor din trecut nu sunt uitate. El răsplătește cu dreptate pe cei care fac voia Sa și judecata finală nu va cădea peste cei care trăiesc în neprihănire. Modul în care ne trăim viețile contează și Dumnezeu nu va uita faptele neprihănite și pline de dragoste întreprinse pentru alții. Ascultarea din trecut a creștinilor este o dovadă a vieții noi pe care o au în Hristos.
Dar dragostea evidentă a destinatarilor nu este doar orizontală. De fapt, aceasta descoperă o preocupare legată de „Numele” lui Dumnezeu. Motivația supremă a fost proslăvirea și onorarea lui Dumnezeu. Ce ar trebui să inspire credinciosul în lucrarea pe care o face? Lucrarea acestor creștini nu a izvorât doar dintr-un simț al datoriei. Ei au fost inspirați de dragostea lui Dumnezeu și dragostea față de renumele Său. O caracteristică evidentă a celor care aparțin Lui și sunt moștenitori ai promisiunilor Sale este dragostea autentică pentru Numele și slava Sa.
b. Dumnezeu nu uită dedicarea lor pentru slujirea din prezent (vv. 10c–11).
Siguranța autorului cu privire la mântuirea cititorilor este ancorată în slujirea sfinților, de dragul Numelui lui Dumnezeu, o slujire care a început deja și care are continuitate până în ziua când autorul trimite epistola. Ei au slujit credincioșii în trecut și continuă să-i slujească în prezent.
Versetul 11 explică motivul pentru care autorul a oferit atât avertismentul cât și încurajarea. El dorește ca „râvna” ce a caracterizat viața lor la început să continue, astfel încât să se bucure de promisiunea speranței neclintite până la final. Această speranță și asigurare a credinței este exprimată prin slujirea credincioșilor. Ei nu sunt chemați la pasivitate sau lene. Viața de credință trebuie urmărită intenționat și cu seriozitate.
Astfel de cuvinte ne reamintesc de 2 Petru 1:5–11, unde apostolul amintește credincioșilor să urmărească consecvent virtutea creștină dacă doresc să intre în Împărăția veșnică. Ce rol are râvna ce trebuie dovedită? Autorul arată că râvna lor în slujirea practică îi va asigura că aparțin lui Dumnezeu, dar de asemenea este mijlocul prin care vor fi siguri de speranța escatologică.
Autorul preia verbul „a arăta” din versetul 10 și-l folosește din nou în versetul 11. Ei au „arătat” dragostea pentru Numele lui Dumnezeu slujindu-i pe sfinți. Acum îi cheamă să „arate” aceeași râvnă de la început până la final. Perseverența este necesară pentru ca promisiunea speranței neclintite pe care o au acum să se realizeze la final. Avertismentul, așadar, este folosit de autor ca un mijloc prin care credincioșii sunt motivați să persevereze. Să nu uităm promisiunea din Galateni 6:9 – Să nu obosim în facerea binelui, căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.
Creștinii au nevoie de avertismente, îndemnuri și promisiuni pentru a fi încurajați să rămână credincioși. Ascultarea lor nu este banală și nu este trecută cu vederea. Dumnezeu observă ceea ce fac ei în viața de zi cu zi. El știe dacă acolo există o pasiune pentru Numele Său și dacă această pasiune este manifestată în slujirea sfinților. Toți credincioșii trebuie să continue în această dragoste și slujire până la final. Promisiunea speranței neclintite nu este pentru cei ce renunță pe cale. Tocmai de aceea trebuie să ne îndemnăm unii pe alții la râvnă continuă. Focul vieții spirituale este aprins încrezându-ne în promisiunea lui Dumnezeu.
2. Promisiunea speranței neclintite este oferită de un Dumnezeu generos (vv. 12–15)
Pericolele ce amenință creștinul sunt anticipate de îndemnurile puternice și avertismentele necruțătoare. Credincioșii trebuiau să arate râvnă pentru fapte bune, ca astfel să nu cadă pradă „lenei”. Cei care sunt pasivi spirituali se află în pericolul căderii. Ei sunt la marginea prăpastiei în ciuda zelului și a dragostei ce i-a caracterizat la începutul vieții creștine. Încurajarea acestor versete vine din faptul că generozitatea Dumnezeului care ne-a oferit promisiunea speranței neclintite se vede în:
a. Siguranța ajutorului din partea lui Dumnezeu (v. 12)
Ajutorul lui Dumnezeu vine prin chemarea de a se întoarce la râvna primelor zile imitând pe cei care au moștenit promisiunea prin „credință și răbdare.” Odată mântuit, credinciosul este așezat într-o familie mare a credinței, a sfinților din toate vremurile și veacurile.
Capitolul 11 oferă o listă de bărbați și femei, unii cunoscuți, alții anonimi, ce ne sunt recomandați ca oameni ai credinței. Evrei 11 începe spunând: Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că, prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie. Promisiunea speranței neclintite este doar pentru cei care rabdă prin credință. Credința „inițială” nu este garanția primirii promisiunii, dacă nu va exista perseverență până la final. Iată așadar generozitatea lui Dumnezeu în ajutorul oferit prin exemplele ce ne motivează: fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte.
De asemenea, generozitatea lui Dumnezeu se vede și în:
b) Exemplul oferit prin viața lui Avraam (vv. 13–15)
Promisiunea făcută lui Avraam este tema centrală a cărții Geneza. Dumnezeu îi promite lui Avraam pământ, sămânță și binecuvântare universală. Binecuvântarea promisă întregii lumi este prin sămânța lui Avraam, iar Noul Testament clarifică spunându-ne că Isus Hristos este Cel prin care binecuvântările promise patriarhului devin realitate.
Scopul autorului cărții Evrei este acela de a sublinia siguranța promisiunii. Dumnezeu a făcut un jurământ pentru a întări promisiunea oferită lui Avraam. Ce autoritate a fost invocată în jurământul lui Dumnezeu? Pe ce bază își afirmă El autenticitatea? De ce? Dumnezeu „a jurat pe Sine însuși”. Dumnezeu este definiția măreției de vreme ce nimeni și nimic nu-L poate întrece.
Jurământul oferit de Dumnezeu lui Avraam este citat din Geneza 22:17, asigurându-l că-l va binecuvânta și îi va înmulți sămânța. Care este legătura dintre promisiunea din versetul 13 și binecuvântarea din versetul 14? Autorul accentuează adevărul că promisiunea lui Dumnezeu a fost acompaniată de un jurământ. Statornicia promisiunii speranței se vede tocmai în această făgăduință oferită lui Avraam. Nu este o promisiune banală, pentru că Dumnezeu o întărește și astfel putem fi siguri că promisiunea și binecuvântarea se vor realiza.
Fiind siguri de caracterul și credincioșia lui Dumnezeu, care este răspunsul credinciosului, conform versetului 15? Autorul cărții Evrei evidențiază răbdarea lui Avraam. Acesta a primit promisiunea pământului, a seminței și a binecuvântării în Geneza 12, dar au trecut ani de zile până când unul din aceste aspecte a început să se contureze. El a răbdat și a perseverat prin credință. Dumnezeu oferă exemplul lui Avraam ca o încurajare a credinciosului: urmează-i credința și răbdarea! Făcând acest lucru vei moșteni nu orice promisiune, ci, prin Hristos, promisiunea speranței neclintite care i-a fost oferită lui Avraam și seminței lui, în Hristos.
3. Promisiunea speranței neclintite este oferită de un Dumnezeu demn de încredere (vv. 16–20)
Dumnezeu este vrednic de încredere. Iar pentru a dovedi această realitate, autorul cărții Evrei indică înspre trei moduri prin care Dumnezeu Și-a demonstrat credincioșia față de poporul Său:
a) Cuvântul Său este demn de încredere (vv. 16–17)
În realizarea unui jurământ se invocă o autoritate superioară. Apelul la autoritatea superioară dovedește autenticitatea a ceea ce s-a afirmat și pecetluiește solemnitatea ocaziei. Un jurământ confirmă și ratifică ceea ce s-a spus și rezolvă ceea ce s-a disputat.
Remarcabil este faptul că Dumnezeu nu ar trebui să facă nici un jurământ și totuși îl face. Însă jurământul Său este diferit în caracter și natură. Jurământul Său nu este o cârjă pentru autenticitatea Cuvântului Său, ci este o subliniere a siguranței speranței pe care a promis-o credinciosului.
De vreme ce această promisiune a speranței neclintite a fost temelia răbdării lui Avraam, același lucru este valabil și în dreptul credincioșilor. Jurământul lui Dumnezeu este însoțit de acțiuni care asigură că ce s-a făgăduit se va împlini.
b. Caracterul Său este demn de încredere (vv. 18–19)
Jurământul care în mod normal nu era necesar este totuși oferit oamenilor pentru a sublinia statornicia speranței promise. Acesta nu face nimic altceva decât să sublinieze caracterul sfânt a unui Dumnezeu care nu poate minți.
Ce atribute ale caracterului lui Dumnezeu sunt evidențiate în aceste versete? Omnipotența lui Dumnezeu trebuie întotdeauna definită de către Scriptură. Diferența între Dumnezeu și om, conform acestui text, este imuabilitatea Sa, statornicia Sa. Siguranța promisiunii speranței neclintite este ancorată tocmai în însăși ființa, caracterul lui Dumnezeu.
În felul acesta credincioșii sunt încurajați că speranța pe care și-au bazat viața și existența va deveni o realitate: „ancora sufletului… care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului”, adică prezența lui Dumnezeu. Aceștia sunt chemați să persevereze până la final cu încredere și bucurie știind că Dumnezeu este neschimbător și le-a oferit o speranță superioară celei din vechiul legământ unde accesul era limitat. Acum credincioșii au intrare slobodă în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus (Evrei 10:19). Tocmai de aceea:
c) Fiul Său este demn de încredere (v. 20)
Credincioșii nu se pot califica singuri pentru a intra în prezența lui Dumnezeu. Un astfel de acces le este oferit doar pentru că Domnul Isus este Marele lor Preot „după rânduiala lui Melhisedec.” În calitate de Mare Preot, El a intrat în prezența lui Dumnezeu, oferindu-și propriul sânge pentru a asigura intrarea liberă a credincioșilor.
Speranța este pe atât de neclintită pe cât de sigură este lucrarea de ispășire a păcatelor făcută de Marele Preot, Isus Hristos, ca astfel să putem intra în prezența lui Dumnezeu cu bucurie și îndrăzneală. El este „înainte-mergătorul” nostru. El este pionerul mântuirii noastre. Speranța neclintită a credincioșilor depinde de lucrarea ispășitoare de la cruce. Autorul nu cheamă credincioșii să privească la ei înșiși pentru a găsi răbdarea, dragostea și perseverența necesare, ci să privească la crucea lui Isus Hristos.
Dumnezeu promite și oferă o speranță neclintită escatologică celor care sunt ai Lui, dar aceștia au nevoie de răbdare, ca Avraam, pentru a se bucura de făgăduința divină. Încurajarea de a persevera vine dintr-o privire atentă la caracterul drept, generos și demn de încredere a lui Dumnezeu. El nu uită și răsplătește drept. El nu ne lasă pe cont propriu, ci este generos în resurse. El nu minte ci este demn de încredere oferindu-ne cuvântul Său, descoperindu-ne caracterul Său și binecuvântându-ne prin Fiul Său. Astfel, speranța pe care creștinii o au promisă este o ancoră a vieții lor, pentru că se bazează pe lucrarea sigură și eficientă de Mare Preot al lui Isus Hristos.
Întrebări pentru aprofundarea lecției:
- Privind la întregul context al pasajului, care este legătura dintre versetul 9 și primele 8 versete?
- Ce alte pasaje din Noul Testament vorbesc despre convingerea perseverării credincioșilor în credință, prin har? Ar trebui ca această convingere să caracterizeze creștinul? (vezi Romani 15:14; 2 Corinteni 7:4; Filipeni 1:6; Ioan 10:27–28).
- Conform versetului 11 ce ar trebui să se vadă în prezentul continuu al vieții credinciosului?
- Care sunt modurile practice în care se poate arăta această râvnă în biserica locală din care faci parte?
- Conform versetelor 12–15, care este un pericol major ce umbrește promisiunea speranței neclintite?
- Unde se pot găsi exemplele credinței ce trebuie imitată?
- Cine sunt oamenii credinței în istoria bisericii tale pe care Dumnezeu vi i-a oferit ca ajutor?
- De ce fac oamenii jurăminte? Care este semnificația lor?
- În mod ultim, în ce anume este ancorată promisiunea speranței neclintite pentru credincioși?
autor: Iosua Faur, pastor, Biserica Baptistă „Sfânta Treime” din Brăila
