Tema: Importanța părtășiei cu Domnul și cu Biserica Sa
Text biblic: 1 Ioan 1:1–7
Verset cheie: 1 ioan 1:6–7
Ideea centrală: Mărturia despre Persoana și lucrarea lui Domnului Isus Hristos îl poate conduce pe omul păcătos spre o părtășie autentică cu Dumnezeu și cu copiii Săi, iar aceasta poate fi păstrată printr‑o trăire plăcută Domnului.
Scopul lecției: Să ne încurajeze să depunem mărturie despre Cine este și ce face Mântuitorul Hristos și să ne ajute să experimentăm și să păstrăm părtășia cu Dumnezeu și cu copiii Săi.
Introducere
Deși autorul epistolei nu este menționat în cuprinsul scrierii, majoritatea creștinilor de‑a lungul veacurilor au considerat că acesta este apostolul Ioan. În versetele 1–3 și 5 autorul vorbește în numele unui grup de martori ai învățăturilor și lucrărilor înfăptuite de Mântuitorul Isus Hristos. De asemenea, încă din perioada imediat următoare generației apostolilor, conducători ai comunităților de credincioși cum ar fi Policarp (unul din „părinții apostolici”) care l‑a cunoscut personal pe apostolul Ioan, Irineu, Clement din Alexandria, Tertulian și Origen (aceștia din secolele al II‑lea și al III‑lea) au susținut că Ioan a fost autorul acestor trei epistole. Pe lângă aceste argumente sunt și cele „interne”: stilul epistolei similar cu cel al evangheliei după Ioan (imagini, expresii, contraste, idei), aspecte specifice ale limbii grecești folosite, autoritatea apostolică invocată, și relația personală cu Mântuitorul.
1 Ioan este a patra epistolă „universală” (după Iacov, 1 și 2 Petru) în sensul că ea nu este adresată unui grup specific de credincioși, deși foarte probabil că apostolul să fi avut în vedere bisericile menționate în Apocalipsa capitolele 2 și 3. Ioan a scris epistola probabil în perioada 85–95 când era încă în Efes.
Apostolul scrie această epistolă în contextul în care erezia gnosticismului a început să se răspândească între creștini. Gnosticismul este un curent religios cu mai multe versiuni relativ diferite, dar care în esență susțineau că mântuirea poate fi obținută în baza unei cunoașteri ezoterice (gnosis) a unei lumini care este prezentă în sufletul uman și care este ea însăși o emanație divină. De asemenea, erau o serie de învățături contrare revelației biblice: lumea a fost creată ca un act de neascultare a unei ființe spirituale, astfel că materia este rea; ca urmare, pentru cei care împleteau narațiunea biblică cu învățăturile gnostice, Hristos nu se putea întrupa deoarece ar fi însemnat că El Și‑a asumat materia rea, rezultatul fiind teza că Isus doar a părut a fi uman. Această versiune de gnosticism s‑a numit docetism de la cuvântul grecesc dokeo (a părea).
La finalul secolului întâi Cerinthus din Alexandria afirma că Isus, fiul natural al lui Iosif și al Mariei, a primit pe Hristos, o putere divină care L‑a făcut cunoscut pe Tatăl, dar care l‑a părăsit înainte de răstignire. Unii comentatori ai Scripturii consideră că intenția apostolului a fost să combată această învățătură eretică atunci când a scris această epistolă.
Scopul lui Ioan este să îi ajute pe creștini nu doar să aibă o învățătură corectă despre Hristos și viața nouă în El, ci să‑și trăiască în conformitate cu aceste doctrine, să fie încurajați ca beneficiari ai vieții veșnice primite de la Tatăl și să fie provocați să fie plini de zel pentru Dumnezeu. Epistola nu are o structură care dezvoltă liniar un argument, ci stilul este mai degrabă „circular”: Ioan abordează succint teme la care revine ulterior, imaginea fiind cea a unei simfonii muzicale. Fiecare paragraf se focalizează pe o anumită temă. Câteva dintre paralelismele epistolei sunt: Hristos vs. anticriștii, lumina vs. întunericul, neprihănirea vs. păcatul, adevărul vs. falsitatea, Duhul lui Dumnezeu vs. duhul lumesc, dragostea de Dumnezeu vs. dragostea față de lume.
În pasajul pe care îl studiem în această săptămână, apostolul vorbește despre părtășia la care Dumnezeu Îi invită pe cei care sunt copiii Lui.
1. Mărturia despre Isus Hristos: Cuvântul divin (vv. 1, 2)
Apostolul începe pasajul studiat și implicit epistola prin a vorbi despre Persoana centrală care face posibilă părtășia dintre noi și Dumnezeu Tatăl: Isus Hristos ca fiind pre‑existent și ca Logos divin.
„Ce era de la început” este o expresie ce are ecouri în Vechiul Testament (Geneza 1:1), unde se vorbește despre creație, și în Noul Testament (Ioan 1:1) unde tot Ioan vorbește despre pre‑existența lui Hristos. Deși dezbătută intens, interpretarea cea mai probabilă a expresiei din versetul nostru este că apostolul se referă la faptul că Cel despre care mărturisește nu este altcineva decât Cel ce este de dinainte ca lumea să existe, Dumnezeul pre‑existent care este Sursa și Temelia întregii realități.
Cel despre care mărturisește Ioan este „Cuvântul vieții”. În filozofia greacă Logosul (Cuvântul) fusese deja un termen folosit pentru a desemna Ființa supremă sau un mediator al acesteia, Rațiunea pură care organizează întreaga realitate. Ioan ne spune că adevăratul Logos este Cel despre care scrie el. Cuvântul divin ni‑L prezintă pe Dumnezeu nu doar pentru că a venit să mărturisească despre Tatăl, ci și pentru că El Însuși este Dumnezeu (Ioan 1:1).
Apostolul accentuează faptul că el este martorul prezenței și lucrării Cuvântului divin în persoana lui Isus Hristos; toate simțurile au fost implicate în experimentarea prezenței lui Hristos. Apostolul L‑a văzut pe Isus, L‑a auzit, L‑a atins și confirmă că s‑a întrupat cu adevărat. Implicațiile acestei mărturii sunt semnificative. Dumnezeu nu este – ca în filozofia greacă – total transcendent și incognoscibil, ci El S‑a întrupat și a locuit printre noi deschizând calea ca noi să Îl cunoaștem și să ajungem la Tatăl. De asemenea, Ioan este demn de crezare pentru că el L‑a întâlnit pe Hristos. Cu siguranță că mesajul acesta este și pentru cei care s‑au lăsat înșelați de învățăturile gnostice care afirmau că Isus Hristos nu s‑a întrupat sau că nu a avut prezența divină în el decât o perioadă limitată. Apostolul nu lasă loc de interpretări: Hristos, Cuvântul divin, a luat trup uman și a trăit printre noi.
Ioan ne spune și că Isus Hristos este Cuvântul sau Domnul vieții. În capitolul 5 v. 20 Hristos este descris ca Dumnezeul adevărat și viața veșnică, în timp ce în vv. 11 și 13, el ne amintește că noi primim viața veșnică prin Isus: Dumnezeu ne‑a dat viața veșnică, și această viață este în Fiul Său (v. 13), voi care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu aveți viața veșnică (v. 11). Apostolul leagă direct primirea vieții veșnice (a mântuirii) de Isus Hristos, nu de vreo cunoaștere ezoterică a unor lucruri descoperite doar „iluminaților”, după cum credeau gnosticii.
Apostolul prezintă părtășia ca fiind tema centrală, pe care o dezvoltă apoi în versetele următoare. Înainte de a vorbi despre părtășia dintre noi și Dumnezeu și dintre noi ca membri ai Trupului lui Hristos, el face trimitere la relația dintre Tatăl și Fiul, viața care era la Tatăl, care ar putea fi tradus din original: „viața care era cu Tatăl” (v. 2) Relația eternă de dragoste dintre Tatăl și Fiul este baza părtășiei pe care noi o avem cu El și între noi.
2. Invitația la părtășie (v. 3)
Scopul declarat al mărturiei depuse de apostol este părtășia pe verticală cu Dumnezeu și cea pe orizontală cu ceilalți credincioși, care au o relație personală cu Dumnezeu. Cuvântul grecesc pentru părtășie este koinonia, care se referă la „a avea ceva împreună”, „a avea o legătură profundă”, „a împărtăși viața cu cineva”, cu o altă persoană.
Am văzut mai sus că apostolul face referire în versetul 2 la relația dintre Tatăl și Fiul. Cele două Persoane Divine sunt într‑o formă desăvârșită de koinonia. Ele împărtășesc totul: esența lor, voința. Fiecare Persoană este în unitate desăvârșită cu celelalte două, sau în cuvintele Domnului Isus – „Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine” – aspect cunoscut în teologie sub numele de pericoreza divină. Cu alte cuvinte, cele trei Persoane divine împărtășesc totul împreună.
Apostolul ne sugerează că, așa după cum Persoanele Divine sunt interconectate în modul cel mai profund, după același model, dar în limitele umanității, și noi suntem conectați la Sfânta Treime, și așa trebuie să fim legați și între noi. Conectarea noastră cu Tatăl și cu Fiul este realizată de Duhul Sfânt, Care ne aduce în părtășie cu Sfânta Treime.
Această realitate exprimată de apostol era revoluționară pentru lumea secolului I: nu doar pentru gândirea grecilor, pentru care era imposibil să poți cunoaște Ființa Supremă, ci și pentru gândirea evreiască, pentru care raportarea față de Creator ca fiind Abba, Tatăl nostru, fusese deja un pas dificil de acceptat. Conectarea noastră directă și profundă la viața lui Dumnezeu (vezi și Efes. 4: 18) era, așadar, greu de acceptat pentru evrei.
Pocăința și credința noastră înaintea lui Dumnezeu nu ne asigură un simplu statut nou, ci încep o relație profundă, o împărtășire a vieții noastre cu Dumnezeul Triunitar. El vine în viața noastră umplând‑o cu prezența Sa și noi Îl experimentăm pe El în modul cel mai real. Legătura noastră cu Dumnezeu nu este doar ceva care ține de a crede mărturia lui Ioan – și a altora care „L‑au întâlnit” în aceste timpuri, ci o experiență autentică a unei relații profunde și transformatoare.
3. Beneficiile părtășiei (v. 4)
Apostolul Ioan menționează pe scurt beneficiile părtășiei cu Dumnezeu, și anume „bucuria deplină.” Aceasta nu se referă la un sentiment produs de circumstanțe pozitive, ci la starea care rezultă din umplerea ființei umane de către Dumnezeul infinit. Domnul Isus le‑a spus ucenicilor că acesta este scopul învățăturilor și al lucrării Sale (Ioan 15:11; 16:24; 17:13). Cunoașterea și relația personală a omului cu Dumnezeu dau sens existenței și produc o împlinire a vieții imposibil de atins în alt mod, pentru că doar în această relație omul experimentează cu adevărat ceea ce Creatorul a planificat pentru el la creație.
4. Condiția părtășiei (vv. 5–7)
Ioan invocă autoritatea ce derivă din faptul că Dumnezeu Însuși a comunicat despre Sine ceva care ar trebui să fie luat în considerare de noi: Vestea pe care am auzit‑o de la El (v. 5). Descrierea lui Dumnezeu ca fiind lumină se referă la faptul că El este perfect în toate aspectele morale ale ființei Sale: în puritatea și bunătatea Lui. Nu există nimic în El ce ar putea fi considerat incomplet sau imperfect.
Apostolul clarifică starea celor care afirmă că trăiesc în părtășie cu Dumnezeu, însă trăiesc în păcat. Într‑o asemenea situație afirmația celor în discuție este falsă; ei se mint, și‑i mint și pe ceilalți. Ioan aplică testul trăirii personale când vine vorba de relația personală cu Dumnezeu. Pretenția de a fi în părtășie cu Domnul este fără acoperire dacă viața persoanei în cauză nu este plăcută lui Dumnezeu. Criteriul acesta este semnificativ pentru că, în general, noi ne focalizăm pe învățătură, pe ceea ce credem (ortho‑doxus dreapta credință). În timp ce este esențial să credem ceea ce este corect în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, este la fel de important să și trăim după cum vrea Dumnezeu (ortho‑praxis, trăire dreaptă). Nu putem avea părtășie cu Dumnezeu fără să știm cine este El (să Îl fi întâlnit personal), dar nici fără să trăim cum ne cere El.
Faptul că apostolul vorbește la persoana I plural în vv. 6 și 7 sugerează că starea aceasta de a umbla în întuneric și a ne minți poate fi specifică creștinilor; așadar, pericolul este mereu aproape.
În v. 7 apostolul afirmă corolarul: umblarea noastră împlinind voia lui Dumnezeu în ceea ce privește sfințirea noastră, produce părtășia cu Dumnezeu pe verticală și unii cu ceilalți pe orizontală. Deoarece conectarea noastră cu Dumnezeu și unii cu ceilalți din familia nouă a lui Dumnezeu, din trupul lui Hristos, este realizată exclusiv prin lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt, părtășia în ambele direcții este posibilă doar prin trăirea sfântă. Umblarea în lumină este nu doar posibilă, ci cerută; ea nu înseamnă o trăire perfectă, ci ascultare deplină de Dumnezeu.
Umblând în lumină se văd imperfecțiunile noastre, însă vestea bună este că harul lui Dumnezeu ne este oferit prin iertarea continuă rezultată din lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos. Apostolul face această precizare la finalul versetului 7, deoarece păcatul poate întrerupe umblarea noastră în lumină, implicit părtășia noastră cu Dumnezeu, precum și cu ceilalți credincioși care fac voia Domnului.
Aplicații
• Deși nu L‑am întâlnit fizic pe Mântuitorul, noi L‑am cunoscut în mod personal prin credința în Cuvântul Lui, astfel că și noi trebuie să mărturisim despre ce poate face El cu viața unui păcătos.
• Darul minunat pe care Dumnezeu ni‑L oferă prin lucrarea răscumpărătoare a Fiului este viața veșnică. Trebuie să‑I fim recunoscători pentru ea și să medităm la semnificațiile ei deosebite.
• Trebuie să căutăm părtășia personală și comunitară cu Dumnezeu.
• Trebuie să dorim și să cultivăm părtășia cu ceilalți credincioși, pentru că aceasta face parte din planul lui Dumnezeu cu privire la viața nouă în Hristos.
• Afirmația noastră că avem o relație vie cu Mântuitorul este confirmată sau infirmată de viața pe care o trăim.
Întrebări pentru discuții
1. Cum putem să fim martorii lui Hristos în lumea contemporană care aude atâtea voci?
2. Care sunt modurile în care putem avea părtășie ca Trup al lui Hristos în contextul provocărilor contemporane (programe foarte aglomerate, pandemii, apatie etc)?
3. Care sunt beneficiile părtășiei cu Dumnezeu și cu copiii Domnului?
autor: Sorin Bădrăgan, pastor, Biserica Creștină Baptistă „Providența” București; Institutul Teologic Baptist din București; e‑mail: sorinbadragan@yahoo.com
