Tema: Principiile fundamentale ale relației cu Dumnezeu
Text biblic: 1 Ioan 1:8–2:11
Verset cheie: 1 Ioan 2:6
Ideea centrală: Viața de credință reală și autentică este numai în pocăință, în Hristos, printr‑o trăire ca a lui Hristos.
Scopul lecției: Să înțelegem că datorită naturii omenești păcătoase, singura modalitate de a avea o relație cu Dumnezeu este prin Domnul Isus, conștientizând această realitate a prezenței păcatului, prin mărturisire și pocăință primind iertarea și curățirea din partea lui Dumnezeu.
Într‑o lume a relativismului și a incertitudinii, mesajul epistolelor lui Ioan reprezintă fundamentul solid al certitudinii vieții creștine trăite în Domnul Isus Hristos, în care avem siguranță, curaj și credință. Creștinul trăiește prin credința că are o viață nouă în Dumnezeu și că are viața veșnică. Aceste certitudini sunt explicate pe larg în aceste epistole, apostolul Ioan oferindu‑ne învățături practice, atât de necesare pentru noi, credincioșii, pentru a putea trăi consecvent, zi de zi, clipă de clipă, într‑o relație autentică și spre sfințire în Domnul Isus.
În textul de astăzi învățăm despre păcat, și despre modul în care trebuie să ne raportăm la acest aspect din viața omului credincios. Apostolul Ioan abordează această problemă, așa cum face și cu altele în acest text, din perspectiva corectării atitudinii celor ce refuză să‑și accepte natura păcătoasă și dezvoltă subiectul arătând cum ar trebui să ne raportăm la prezența păcatului din viața noastră, și care este răspunsul, și implicit rezolvarea lui Dumnezeu, la această problemă. Pasajul se încheie cu câteva aplicații practice și extrem de utile pentru noi.
1. Realitatea păcatului din viața noastră
Oare există credincioși care consideră că sunt fără păcat? Pe vremea apostolului Ioan existau astfel de oameni ce credeau că mântuirea este doar pentru suflet, și nu contează cum trăim în trup, care oricum va arde, iar sufletele mântuite nu pot fi afectate de păcat. Acești oameni trăiau în minciună înșelându‑se singuri, neînțelegând că mântuirea și relația cu Dumnezeu se referă la întreaga persoană, trup și suflet. Inamicul numărul unu al vieții de credință este păcatul și nu putem să‑l ignorăm.
Apostolul Ioan se referă la păcat la singular, ca un termen generic care descrie natura umană căzută, și repetă de nouă ori termenul în aceste versete. Păcatul este neascultare de Dumnezeu, este nesupunere față de Dumnezeu, este încălcarea legii lui Dumnezeu. 1 Ioan 2:16 încadrează păcatul în trei categorii: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții sau mândria. Păcatul este o prezență constantă și neplăcută în viețile noastre. Scriptura nu încearcă să îndulcească această realitate.
În Vechiul Testament citim despre Avraam care a mers în Egipt și l‑a mințit pe Faraon (Geneza 12), apoi marele patriarh a încercat să‑l „ajute” pe Dumnezeu făcând un copil cu Agar (Geneza 16). În ambele situații Dumnezeu a iertat păcatul lui Avraam, însă el a cules roadele greșelilor sale. În Noul Testament citim despre Petru că s‑a lepădat de trei ori de Domnul Isus și a încercat să ucidă un om în Grădina Ghetsimani, când Domnul Isus a fost prins. Petru căzuse în păcat, dar Domnul Isus l‑a iertat (Ioan 21). Păcatul era o prezență constantă în viața oamenilor lui Dumnezeu și este și astăzi. Faptul că am fost mântuiți prin credința în Domnul Isus și am primit o fire nouă, nu elimină vechea fire păcătoasă în care ne‑am născut. Firea omenească, păcătoasă, luptă împotriva noii firi pe care o primim la nașterea din nou (Galateni 5:16–26); porunca Domnului pentru noi este să omorâm firea pământească și să nu mai trăim după faptele ei (Romani 8:12, 13). Păcatul este o realitate în viața noastră, iar Biblia ne amintește de nenumărate ori despre acest lucru nu ca să ne descurajeze, ci ca să ne avertizeze.
2. Cum se raportează credinciosul la această realitate a păcatului din viața lui?
Tendința noastră poate fi de a încerca să ne acoperim păcatele, iar metoda cea mai des folosită este aceea de a minți cu privire la păcatul din viața noastră. Îi mințim pe cei din jurul nostru și proiectăm o imagine de oameni neprihăniți, când, de fapt, știm bine că păcatul e prezent în viața noastră. Mai devreme sau mai târziu ajungem să ne mințim singuri și putem ajunge chiar la filosofii, ca învățătura gnostică de pe vremea apostolului Ioan, pentru a ne justifica fățărnicia. E foarte grav când ajungem să ne mințim singuri, iar texul nostru de astăzi începe cu această realitate în 1:8. E posibil ca un credincios să trăiască în păcat, în același timp încercând să-și deghizeze comportamentul, păcătuind și mai mult. Un exemplu biblic al unei astfel de atitudini este în viața regelui David (2 Samuel 11–12). El a păcătuit cu Batșeba și apoi a încercat să‑și ascundă păcatul recurgând la alte păcate.
Atitudinea corectă este să admitem existența păcatului în viața noastră, apoi să ne pocăim și să primim iertarea din partea lui Dumnezeu, pe care El ne‑o promite. Dacă ne mărturisim păcatele, adică dacă acceptăm înaintea lui Dumnezeu că suntem păcătoși nu numai prin firea noastră pământească – adică nu numai că suntem în această categorie de ființe căzute în păcat, ci dacă ne admitem păcatele personale, în mod detaliat, atunci Dumnezeu va răspunde favorabil. Răspunsul promis aici de apostolul Ioan e dublu: în primul rând Dumnezeu ne va ierta și apoi ne va curăța de orice nelegiuire (1:9).
Pe de altă parte, dacă nu ne admitem păcatul, Ioan ne avertizează că suntem în situația de a comite o blasfemie gravă, acuzându‑L pe Dumnezeu de minciună și arătând clar nu numai că nu‑L cunoaștem pe El și cuvântul Lui, ci și că nu avem relație cu El, cuvântul Lui nefiind în noi (1:10).
Vestea bună pentru noi, credincioșii (2:1) este că în ciuda acestei realități a prezenței păcatului în viața noastră, prin lucrarea Domnului Isus, noi nu suntem obligați să păcătuim sau nu mai suntem robi ai păcatului, așa cum spunea apostolul Pavel (Romani 6:6). Fără a diminua în niciun fel gravitatea păcatului, Ioan ne învață că, în viața credinciosului, cu ajutorul Duhului Sfânt, păcatul poate fi prevenit, iar porunca Domnului Isus de a nu mai păcătui (Ioan 5:14; 8:11) poate fi respectată de omul născut din nou.
Cu toate acestea, realitatea este că este foarte posibil să continuăm să păcătuim. „Dacă cineva a păcătuit”, scrie din nou blând și părintește Ioan, Dumnezeu are o soluție plină de har la această problemă (2:1).
3. Soluția lui Dumnezeu la problema păcatului
Apostolul Ioan ne prezintă soluția lui Dumnezeu la această problemă atât de importantă a păcatului. Soluția este Domnul Isus Hristos, Cel neprihănit, care este prezentat ca un Mijlocitor, un avocat, ce pledează în favoarea noastră la Dumnezeu Tatăl (2:1). Domnul Isus, în lucrarea sa de mijlocire în favoarea noastră, nu acționează ca un avocat normal care încearcă să pledeze inocența clientului său. Domnul Isus, mijlocitorul nostru la Tatăl ne recunoaște vinovăția și aduce ca argument în favoarea noastră lucrarea pe care El a făcut‑o. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre și ale întregii lumi. Jertfa pe cruce a Domnului Isus este valabilă ca plată a păcatelor tuturor credincioșilor, o dată pentru totdeauna.
Deci soluția lui Dumnezeu este în Domnul Isus Hristos, Care este prezentat aici cu trei calități extrem de importante și interconectate: Domnul Isus este neprihănit, este jertfă și este mijlocitor.
4. Răspunsul credinciosului la soluția oferită de Dumnezeu
Domnul Isus a făcut lucrarea de mântuire, noi trebuie să rămânem în El, și să umblăm în lumină (1 Ioan 1:5–7). A umbla în lumină înseamnă să fim sinceri cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu cei din jur. Înseamnă că, în situațiile în care lumina în care umblăm ne scoate în evidență păcatele, noi le mărturisim imediat lui Dumnezeu și‑L rugăm să ne ierte. Dacă păcatele noastre afectează o altă persoană, trebuie să ne cerem iertare și de la acea persoană.
Apostolul Ioan mai selectează câteva repere ale umblării în lumină:
a. A umbla în lumină înseamnă să cunoști și să asculți de Cuvântul lui Dumnezeu (2:3–4);
b. A umbla în lumină înseamnă să trăiești cum a trăit Isus (2:6);
c. A umbla în lumină înseamnă să nu urăști, ci să‑ți iubești fratele (2:9).
Aplicații
- Un angajat ascultă de șeful lui pentru că se teme că nu‑și va primi plata, un cetățean respectă legea pentru că se teme de amendă, însă un creștin autentic ascultă de Tatăl Ceresc pentru că Îl iubește și dorește să‑L asculte. Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele, a spus Domnul Isus (Ioan 14:15).
- A trăi cum a trăit Isus înseamnă a‑I urma exemplul în toate aspectele vieții. De exemplu, ce ar trebui să facă un credincios când un alt credincios păcătuiește împotriva lui? Credincioșii trebuie să se ierte unul pe celălalt, așa cum ne‑a iertat și Dumnezeu pe noi în Hristos (Efeseni 4:32).
- Domnul Isus Și‑a învățat ucenicii ce înseamnă să rămână în El. Pentru a ilustra acest principiu El a folosit exemplul viței de vie și al mlădițelor (Ioan 15). Așa cum mlădițele își trag seva din viță, tot așa și credincioșii își primesc puterea din relația cu Domnul Isus Hristos.
Întrebări pentru discuții:
- Care sunt metodele prin care credincioșii încearcă să‑și ascundă păcatele? Cum ne‑am putea ajuta unii pe alții ca să nu ajungem în astfel de situații?
- Oare păcatele din viața unui creștin sunt mai grave decât cele din viața unui necredincios? De ce da sau de ce nu?
- Cum am putea să dezvoltăm în viața noastră obiceiul de a fi sinceri cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu cei din jurul nostru? Discutați câteva idei în sensul acesta.
- Mai are pocăința vreun rol în viața credinciosului sau este suficient că ne‑am pocăit odată, atunci când L‑am primit pe Domnul Isus ca Domn și Mântuitor? Dacă da, ce rol are? Dacă nu, explicați de ce.
autor: Val Monafu, pastor, Biserica Baptistă Română din San Francisco (California, SUA); președintele Societății Misionare Române; email: val@rmsonline.org
