Tema: Autoexistența lui Dumnezeu
Text biblic: Exodul 3:1–14, Ioan 5:26
Verset cheie: Exodul 3:14
Ideea centrală: Dumnezeu este unic, înainte de toate, prin faptul că există în și prin Sine Însuși, fără să fi avut nevoie să fie creat, fără ca în existența Lui să Se raporteze la altcineva și fără ca viața Lui să aibă nevoie de susținere din afară.
Scopul lecției: Să ne facă să înțelegem cât de mare este cinstea de a ne putea închina unui asemenea Dumnezeu și de a-L putea sluji pe El. Să ne ajute să ne încredem tot mai mult în El și să ne dorim ca viața noastră să-L reflecte pe El din ce în ce mai mult.
• Ce înseamnă atunci când Dumnezeu Se prezintă pe Sine ca fiind Eu Sunt?
Dumnezeul glorios al Scripturilor a folosit și folosește diferite modalități prin care Își manifestă gloria, iar unul din modurile în care Își descoperă excelența acestei glorii este prin atributele Sale. Ele nu sunt simple însușiri ale ființei divine, ci expresii intrinsece ale naturii Sale unice de Dumnezeu. Unul dintre aceste atribute, cu care pornim la drum în studiul nostru, este autoexistența divină.
„Eu sunt…” O expresie pe care o folosește fiecare dintre noi și care însoțește aproape toate descriptivele vieții noastre, de la nume, la starea în care ne aflăm la un moment dat. Aceasta este expresia prin care Dumnezeu alege să Se reveleze, atunci când Moise vrea să știe care este Numele Lui (Exodul 3:13). Prin aceste două cuvinte Dumnezeu ne descoperă despre Sine un lucru pe care îl confirmă și restul revelației biblice și din care decurg toate celelalte caracteristici care Îl împodobesc – și anume că El este, El există. O a doua semnificație a acestui nume cu care Se prezintă Dumnezeu aici este aceea că El nu are nevoie propriu-zis de un nume ca oamenii, care au nume pentru a se deosebi de ceilalți oameni, fiindcă El este singurul Dumnezeu adevărat și nimeni altul nu este ca El.
Una dintre caracteristicile lui Dumnezeu, pe care nu le poate transmite omului sau restului creației prin actul creator, este autoexistența sau existența prin Sine Însuși. Descrisă în limbajul de specialitate prin termenul de aseitate (termen rar utilizat), caracteristica lui Dumnezeu de a exista în și prin Sine Însuși este unul dintre pilonii teologici de bază ai doctrinei creației. „Dacă Dumnezeu le-a creat pe toate, atunci cine L-a creat pe Dumnezeu?” este întrebarea pe care ateii o folosesc pentru a decredibiliza pretențiile de adevăr ale teismului biblic. Este o întrebare care nu își are sensul, deoarece există o cauză necauzată care există prin ea însăși. Într-o lume în care toate lucrurile se supun legii cauză-efect, existența unei ființe care să nu fie nevoită să se supună acesteia este o necesitate logică de bază. Esența ființei Lui nu derivă din nimic altceva, dar este sursa existenței tuturor celor ce există.
Ea este una dintre presupozițiile de la care pornește întreaga revelație biblică: „La început, Dumnezeu…” (Geneza 1:1). Existența lui Dumnezeu nu este explicată, nu este argumentată, ci este afirmată din capul locului. Operăm cu astfel de axiome în multe domenii ale vieții. Am învățat cu toții la matematică axioma euclidiană a dreptelor paralele. Deși nu poate fi demonstrată, datorită caracterului infinit al dreptei, ea guvernează o mare parte din geometria plană, iar încercările de a o demonstra au constituit pași foarte importanți în înțelegerea matematicii. Chiar dacă nu putem înțelege integral ce înseamnă existența prin Sine Însuși a lui Dumnezeu, ea ne ajută să înțelegem celelalte trăsături pe care El ni le descoperă despre Sine și să facem din ele parte integrantă a dinamicii vieții noastre.
Observații contextuale/exegetice
Într-o lume dominată de societăți politeiste, dintre care cea a Egiptului ieșea în evidență, Moise este întâmpinat Dumnezeul părinților lui cu o experiență unică – un rug în pustiu, care nu se mistuia – și cu o misiune imposibilă. Rostul acestei minuni nu era doar acela de a-i atrage atenția lui Moise și a-l face să se oprească (Exodul 3:3), ci de a-i transmite un mesaj mult mai profund. Moise văzuse cu siguranță, în timpul celor 40 de ani în Egipt și în timpul petrecut în casa socrului său, Ietro, preotul Madianului, multe focuri aprinse în cinstea zeilor, cele mai multe mistuind câte o jertfă și apoi stingându-se. Acum lucrurile stăteau cu totul altfel: un Dumnezeu care îl cunoaște pe nume și care îi vorbește direct (v. 4) i Se adresează din mijlocul unei experiențe cu totul supranaturale și străine existenței umane și oricărei alte forme de religie.
Aseitatea lui Dumnezeu este confirmată și în Noul Testament, prin cuvintele Domnului Isus: „Căci, după cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine” (Ioan 5:26). Tot Ioan ne spune în debutul Evangheliei lui că Domnul Isus Hristos, Cuvântul întrupat, este Cel în care se află viața (Ioan 1:4). Vedem, deci, în Noul Testament că Domnul Isus are acest atribut netransmisibil al lui Dumnezeu, ca una dintre dovezile divinității Lui. Care ar trebui să fie răspunsul uman în fața Ființei supreme, necreate? Sunt două răspunsuri majore.
Închinare
Prima reacție a omului la existența lui Dumnezeu prin Sine Însuși trebuie să fie închinarea: „Nu te apropia de locul acesta; scoate‑ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.” (v. 5). La prima vedere, porunca lui Dumnezeu este una paradoxală. Mai întâi, îi cere lui Moise să nu se apropie, iar apoi să se descalțe, ca și cum ar fi fost la el acasă. Dar ulterior, în călătoria poporului evreu prin pustiu, prezența Cortului Întâlnirii avea să le transmită exact același mesaj: Dumnezeu este alături de noi, dar nu putem intra în prezența Lui oricum, din cauza păcatelor noastre. Însăși structura cortului, în care doar preoții intrau în locul sfânt, iar Marele Preot în Locul Preasfânt, o dată pe an, transmitea mesajul că suntem atât de aproape și, totuși, atât de departe de El.
Până în ziua când Îl vom vedea față în față și nimic nu va mai sta între noi și El, închinarea noastră va fi la fel. O experiență a apropierii pline de iubire, dar în același timp, a distanței pline de reverență. Pierderea oricăreia dintre aceste dimensiuni ne privează de aspecte care ne fac să-L descoperim cu adevărat pe Dumnezeu. Cuvântul S-a făcut trup și a locuit în mijlocul nostru (Ioan 1:14), ridicând un cort între noi. Când Domnul Isus a murit pe cruce, perdeaua din vechiul templu s-a rupt de sus în jos (Matei 27:51), pentru ca noi să avem intrare liberă la Tatăl. Mai rămâne să fim eliberați și de „cortul” acesta pământesc, pentru a putea intra în corturile cerești.
Slujire
O a doua dimensiune a relației omului creat cu Dumnezeul necreat este slujirea. Am fost creați pentru a sluji unui plan etern al lui Dumnezeu, iar lucrul acesta reprezintă o mare cinste, pe care o înțelegem atunci când ne închinăm Lui. Scopul cel mai înalt al existenței noastre este să slujim gloriei lui Dumnezeu prin împlinirea planului Lui (Isaia 43:7; 43:21; Efeseni 2:10; Coloseni 1:16; Romani 11:36; Ieremia 29:11 etc.)
În virtutea legământului încheiat cu înaintașii lui (v. 6), Dumnezeu îl trimite pe Moise într-o misiune unică și extrem de grea, aceea de a elibera poporul (v. 7) din robie. Dumnezeu Se prezintă ca Dumnezeul strămoșilor lui, despre care Moise auzise, dar căruia în Egipt nu avusese cum să I se închine și pe care nu-L întâlnire niciodată. El Se prezintă astfel pentru ca Moise să înțeleagă că actul de eliberare a poporului Israel din robie face parte dintr-un plan pe care Dumnezeu l-a alcătuit de mult și că nu este un act izolat. Moise nu chestionează modul în care va interacționa cu faraonul și cu mai-marii Egiptului, despre care știa destul de multe, ci propria incapacitate și reacția poporului Israel la mesajul cu care va veni. Este extrem de semnificativ faptul că în contextul validării unei asemenea trimiteri importante, Dumnezeu se folosește de numele Lui personal, „Eu sunt” (YHWH). Rostul pentru care Dumnezeu ne descoperă anumite lucruri despre Ființa Lui (dacă El nu S-ar descoperi, noi nu L-am putea cunoaște) nu este doar pentru a ne hrăni curiozitatea, ci pentru a ne motiva la cel mai înalt mod de viață, care să slujească planurilor lui. Aceste două dimensiuni, închinarea și slujirea, sunt atât de importate în relația noastră cu Dumnezeu, încât El socotește că sunt suficiente pentru a fi invocate ca semn de încurajare pentru Moise (v. 12) și în fața faraonului ca motiv pentru a lăsa un întreg popor să plece (cf. Exodul 5:1–3).
Aplicații
• Chiar dacă Dumnezeu, care este duh, nu poate fi văzut cu ochii, El are mijloace prin care ni Se descoperă. Uneori însă, suntem prea ocupați și prea grăbiți pentru a ne opri să auzim ce vrea să ne spună. Trebuie să implementăm în viața noastră anumite obiceiuri spirituale care să ne ajute să facem asta: citirea Scripturii, citirea unor cărți valoroase, rugăciunea privată și publică, închinarea individuală și cu alți creștini, slujirea.
• Înțelegerea faptului că Dumnezeu este singura ființă autoexistentă și a faptului că noi suntem creați după chipul și asemănarea Lui și pentru planurile Lui ne poate ajuta să controlăm manifestările firii noastre pământești. Uneori, din cauza păcatului, comportamentul nostru ne trădează, iar atunci ne este de folos să medităm la faptul că viața noastră nu e a noastră, ci ne este dată de El.
• Deși misiunea noastră nu este aceeași cu a lui Moise, mesajul este identic: Dumnezeu vrea să scoată oamenii din robia păcatului, pentru a I se putea închina și a-L putea sluji. Paradoxal, cea mai mare împotrivire vine de la oamenii înșiși, care nu știu despre ce Dumnezeu e vorba. De aceea, avem datoria să-L cunoaștem cât mai bine și să-L prezentăm cât mai fidel, pentru a putea împlini această misiune extraordinară.
Întrebări pentru discuții sau reflecție personală
1. Cum se manifestă în închinarea noastră, atât privată cât și comunitară, faptul că înțelegem că avem de-a face cu un astfel de Dumnezeu?
2. Care sunt semnele din viața noastră, prin care Dumnezeu ne atrage atenția că are să ne spună ceva? Am mai reacționat la ele în ultimul timp așa cum o făceam la începutul credinței noastre?
3. De ce este important să știm că Dumnezeu are viața în El Însuși? La fel și Domnul Isus.
4. Care sunt întrebările pe care ni le punem cel mai des, atunci când Dumnezeu ne trimite să facem ceva în Numele Lui? Dar piedicile cel mai greu de depășit?
5. Care sunt semnele pe care Domnul i le-a dat lui Moise în acest pasaj, pentru a-l încuraja și a-l autoriza în misiunea lui? Putem și noi să ne bazăm pe ele? De ce?
6. Ce putem face pentru a-i ajuta pe semenii noștri să înțeleagă că trăiesc într-o robie, cea a păcatului, și că viața înseamnă mult mai mult de atât?
autor: Radu Oprea, pastor, Biserica Baptistă „Emanuel” Timișoara; e-mail: rcoprea@gmail.com
