Cultivând roada Duhului Sfânt – Înfrânarea poftelor
Text: Iacov 1:13-27
Versetul cheie: Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda. 1 Corinteni 10:13
Ideea centrală: Înfrânarea poftelor este parte componentă a roadei Duhului Sfânt în viața credinciosului, astfel încât ea nu poate lipsi din ființa și trăirea fiecărui copil al lui Dumnezeu.
Scopul lecției: Să ne încurajeze să cultivăm în mod intenționat, atent și responsabil roada Duhului Sfânt în viețile noastre, înțelegând și practicând înfrânarea poftelor.
INTRODUCERE
Ultima trăsătură de caracter care completează roada Duhului Sfânt este înfrânarea poftelor sau autocontrolul. Orice persoană lipsită de autocontrol trăiește la voia întâmplării și este înrobită de patimi. Pasajul nostru îi încurajează pe credincioși să evalueze corect lucrurile din punct de vedere spiritual.
Adesea oamenii și credincioșii pot înțelege incorect lucrurile care survin în viețile lor (v. 15). De pildă, situațiile de ispitire nu vin de la Dumnezeu (v. 13). Mecanismul ispitirii care conduce la păcătuire are de-a face cu pofta umană a fiecărui individ (v. 14-15). De la Dumnezeu vin lucrurile bune în viețile credincioșilor (v. 17). Soluția pentru ispită se află într-o componentă specifică a roadei Duhului: înfrânarea poftelor (adică autocontrolul sau stăpânirea de sine). Lipsa autocontrolului erodează respectul de sine, distruge relații de prietenie, ruinează căsnicii, cariere și lucrări din biserică.
1. Pofta în mecanismul înșelător al ispitei
Pericolul urmării poftelor personale se găsește chiar la începutul istoriei omenirii prin exemplul negativ lăsat de Adam și Eva. Mecanismul ispitirii lor este un exemplu tip de studiu de caz și corespunde explicațiilor date de Iacov în epistola sa. Nu Dumnezeu i-a ispitit, ci ei au fost atrași și înșelați de propriile lor pofte.
Dumnezeu i-a avertizat în prealabil de pericolul ce îi păștea. Evident că diavolul a avut o contribuție esențială. Lucrurile rele, mai ales tentațiile, dorințele ilicite, vin de la el, nu de la Dumnezeu. Dumnezeu nu oscilează, nu se răzgândește, nu este indecis așa cum sunt oamenii (v. 17). Acestea sunt semne de slăbiciune, de limitare, de posibilă cădere, semne specifice umanității. Sursa ispitirii se află pur și simplu înăuntrul omului; este vorba de pofta lui însuși (v. 14). Omul este „momit” ca un pește prins în undiță sau ca vânatul prins într-o capcană. Aceasta este o bună imagine a înșelării.
Iacov este direct și îi mustră pe credincioșii care încearcă să găsească o scuză pentru păcatul lor (v. 13). Perfidia lor este maximă. Ei cred că pot convinge că au fost ispitiți de Dumnezeu. Exprimarea lor arată nu numai calea prin care vine ispita, ci și originea. Dar Iacov arată cât se poate de clar că ispita n-are de-a face cu Dumnezeu. El nu poate fi ispitit și nu ispitește pe nimeni. Da, Dumnezeu adesea poate pune pe cineva la încercare, dar nu ispitește niciodată. Mai mult, nu există nimic în Dumnezeu la care răul poate să facă apel în vederea generării unei ispite. Dovada că nu I se pot imputa lui Dumnezeu căderile și eșecurile umane stă în faptul că Dumnezeu a acționat în mod diferit. El i-a născut (din nou) pe cei credincioși prin Cuvântul adevărului ca să fie o primă dovadă a intențiilor Sale bune (v. 18). Această imagine a nașterii nu este întâmplătoare.
În versetul 15 pofta este prezentată în termenii unei nașteri. Pofta este personificată și zămislește (în greacă sullambano), adică rămâne însărcinată. Cel care nu se împotrivește ispitei îi dă voie propriei lui pofte să conceapă și să nască păcatul, care, în sens metaforic, devine odrasla (copilul) acestuia. Ciudat că imaginea nașterii, care presupune apariția unei noi vieți, este imediat asociată cu moartea. Ispita produce o naștere periculoasă. Această odraslă, păcatul, naște la rândul ei moartea. Moartea se întoarce împotriva omului, ucigându-l. Dumnezeu însă generează altfel de nașteri.
Contrastul este evident și prin evocarea Cuvântului care este „Cuvântul adevărului”. Voia lui Dumnezeu este să ofere viață și nu moarte. Dar oamenii, și uneori chiar și credincioșii, se pot înșela (literal „a se rătăci”), ajungând la concluzii greșite în privința lui Dumnezeu și a bunelor Sale intenții (v. 16). Mai mult, Dumnezeu este plin de compasiune față de credincioșii care se confruntă cu ispita, dovedind credincioșie și venindu-le în ajutor (1 Corinteni 10:13).
Soluția pentru ispite, pofte, păcate, pentru o conduită necorespunzătoare caracterului pe care Dumnezeu (v. 19-20) îl lucrează în cei credincioși este Cuvântul lui Dumnezeu (v. 21). Din nou apare o avertizare în privința pericolului înșelării (v. 22). Cei credincioși cad în capcana înșelăciunii (literal „a înșela”sau„a amăgi prin raționamente false”) când tratează cu superficialitate Cuvântul lui Dumnezeu și se rezumă doar la a-l asculta, dar nu și a-l împlini (v. 23). Exemplul privirii propriei fețe într-o oglindă subliniază absurditatea eventualității în care un credincios doar ascultă Cuvântul, dar nu este preocupat să-l împlinească (v. 24-25). Situația de înșelare în care pot ajunge unii credincioși se datorează și faptului că au tratat cu superficialitate viața spirituală, tolerând „necurăția” sau „răutatea” (v. 21b), care sunt o piedică în calea lucrării de mântuire a lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său (v. 21b). Pentru a fi eficient Cuvântul trebuie primit cu blândețe, care este în mod clar în contrast cu mânia ce își are originea în eșecul omului de a se controla.
Pericolul autoînșelării (literal „a-și corupe” sau „a-și seduce propria inimă”) este subliniat din nou spre finalul pasajului în legătură cu religiozitatea credincioșilor (v. 26-27). Din varii motive cineva se poate considera religios. Dar religiozitatea poate fi verificată. Un prim indiciu lămuritor ar fi limba sau vorbirea. Versetul 19 are deja în vedere aspecte periculoase care țin de vorbire. Vorbirea poate demonstra în mod sigur mânia cuiva, care în mod categoric nu produce dreptatea lui Dumnezeu (v. 20).
Incapacitatea cuiva de a-și ține limba în frâu poate fi un indiciu al unor probleme spirituale mai profunde. Părerea bună despre religiozitatea cuiva, o religiozitate care de fapt nu există, este o înșelăciune personală profundă localizată la nivelul inimii. În mod evident, o religiozitate contrafăcută este inutilă. Religiozitatea autentică, reală, poate fi verificată prin acțiuni care demonstrează compasiune (față de cei aflați în necaz, de pildă orfanii și văduvele), dar și prin integritate personală (adică prin capacitatea cuiva de a nu se „mânji” în contextul lumii păcătoase în care trăiește).
2. Înfrânarea poftelor ca și componentă a roadei Duhului în viața credinciosului
Termenul enkrateia, folosit în limba greacă pentru „înfrânarea poftelor”în Noul Testament, provine din două elemente: en (în) și kratos (putere/stăpânire). Literal înseamnă „putere interioară” sau „stăpânire de sine”. În textul ebraic al Vechiului Testament, ideea de enkrateia este cel mai clar exprimată în Proverbe 25:28: „Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată și fără zid”. Este vorba în mod evident de o vulnerabilitate periculoasă la care se expune oricine nu înțelege și nu practică stăpânirea de sine sau înfrânarea poftelor.
În contextul Noului Testament, enkrateia nu este doar voință, ci capacitatea oferită de Duhul Sfânt de a guverna propriile dorințe, impulsuri și pasiuni. Nu este vorba de o lege care te obligă să te comporți într-un anumit fel (ca un gardian care te supraveghează). Este vorba de o autonomie subordonată. Aceasta implică în mod unic capacitatea Duhului Sfânt de a restaura „centrul de comandă” al omului. După cădere, omul a devenit robul poftelor sale (epithymia). Enkrateia înseamnă că omul redevine stăpân „acasă la el”, în propriul trup și în propria minte. Dar, la fel ca în cazul celorlalte componente ale roadei Duhului, învățăm înfrânarea poftelor de la Domnul Isus Cristos. Exemplul Său ar trebui să fie o încurajare pentru toți credincioșii: „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).
În Galateni 5:22-23, enkrateia este punctul culminant al listei virtuților care compun roada Duhului. Este interesant că apostolul Pavel începe lista cu dragostea (orientată spre semeni) și o încheie cu înfrânarea poftelor (orientată spre sinele credinciosului). Chemarea credincioșilor la stăpânirea de sine arată că libertatea creștină nu este libertinaj. Duhul Sfânt nu ne eliberează de Lege pentru a ne lăsa robi ai instinctelor, ci ne oferă controlul asupra firii pământești. Înfrânarea poftelor nu era practicată de dragul suferinței sau dintr-un ascetism pur, ci pentru eficiență spirituală. Există aici și un aspect al disciplinei. În 1 Corinteni 9:25, apostolul Pavel folosește forma verbală a înfrânării (enkrateuomai) pentru a descrie antrenamentul unui sportiv: „Toți cei ce se luptă la jocurile de obște se supun la tot felul de înfrânări.” Un atlet se înfrânează de la mâncare nu pentru că mâncarea e rea, ci pentru că vrea să câștige cursa. După cum un atlet renunță la anumite mâncăruri sau plăceri pentru o coroană pieritoare, creștinul manifestă înfrânarea pentru o miză mai importantă, una eternă. Este vorba de o disciplină fizică voluntară, dar cu profunde efecte spirituale. Înfrânarea poftelor este o treaptă importantă în creșterea spirituală a oricărui credincios. În 2 Petru 1:5-7, apostolul prezintă o listă sau o scară a virtuților în care înfrânarea este importantă. Cunoașterea lui Dumnezeu, cunoașterea teologică, fără o stăpânire de sine reală, poate fi periculoasă. Apostolul Petru arată că maturitatea creștină necesită controlul impulsurilor pe măsură ce progresăm în credință.
Înfrânarea poftelor nu se referă doar la acele impulsuri, să le spunem evidente, mâncare sau sexualitate, ci la întregul spectru al impulsurilor umane: controlul limbii și capacitatea de a tăcea când ești provocat (Iacov 3:5-10); controlul furiei și a nu lăsa mânia să se transforme în păcat (Efeseni 4:26); controlul gândurilor și capacitatea de a face orice gând rob al ascultării de Cristos (2 Corinteni 10:5); și controlul banilor și evitarea lăcomiei prin mulțumire (1 Timotei 6:6-10). Astfel, în relațiile interumane, înfrânarea poftelor funcționează ca un amortizor spiritual. Ea transformă reacțiile noastre instinctive (revanșă, furie, mândrie) în răspunsuri controlate de Duhul Sfânt. Înfrânarea poftelor este mai mult decât o virtute. Ea implică un efort al voinței, inspirat și împuternicit de Duhul Sfânt, în măsura în care Duhul produce roada Lui în viața noastră.
APLICAȚII
- Credincioșii trebuie să își propună să înțeleagă și să practice înfrânarea poftelor potrivit îndemnurilor Duhului, nu selectiv, ci în ce privește întregul spectru al impulsurilor umane;
- Credincioșii trebuie să aprecieze compasiunea extraordinară a lui Dumnezeu pentru toți credincioșii care se confruntă cu ispita, venindu-le în ajutor;
- Credincioșii trebuie să înțeleagă că stăpânirea de sine trebuie să fie evidentă în mod constant în principiile noastre, în alegerile noastre, în relațiile noastre.
ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII
- Care ar fi câteva exemple concrete de înfrânare, de autocontrol, în Biblie?
- Care ar fi ispitele cele mai obișnuite în viețile celor credincioși?
- Care ar fi câteva exemple tipice de lipsă de autocontrol în cultura românească?
- Care ar fi domeniile din viața ta în care ar trebui să exersezi mai mult autocontrolul, solicitând ajutorul Duhului Sfânt?
- Care sunt pașii practici pe care îi vei face în viața de zi cu zi pentru a cultiva înfrânarea poftelor ca și componentă esențială a roadei Duhului?
Dr. Daniel-Marius Mariș, pastor, Biserica Creștină Baptistă „Golgota” București, Rectorul Institutului Teologic Baptist din București.
Dr. Teodor-Ioan Colda, pastor, Biserica Creștină Baptistă „Golgota” București, Prodecan al Institutului Teologic Baptist din București.
