Explicații studiu biblic 5 iulie

Cultivând roada Duhului Sfânt – Dragostea

Text: 1 Ioan 3:11-24

Versetul cheie: Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați. (1 Ioan 3:16)

Ideea centrală: În calitate de copii ai lui Dumnezeu trebuie să trăim într-o continuă manifestare a dragostei creștine, fiind conștienți că dragostea este semnul distinctiv al credinței noastre.

Scopul lecției: Să ne motiveze să-L iubim pe Dumnezeu și totodată să-i iubim pe frații de credință, cultivând dragostea ca roadă a Duhului în viața personală.

---

INTRODUCERE

Cea mai importantă lucrare a Duhului Sfânt în viața noastră este să producă în noi un caracter asemenea caracterului Domnului Isus. Procesul prin care suntem transformați, astfel încât să ne asemănăm cu Isus Cristos, este numit sfințire și începe în momentul nașterii noastre din nou. Noi nu putem reproduce caracterul lui Isus Cristos prin propriile puteri. Hotărârile de la început de an, puterea voinței și intențiile bune nu sunt suficiente. Numai Duhul Sfânt are puterea să producă schimbările pe care Dumnezeu le dorește în noi.

Asemănarea cu Isus Cristos nu se produce prin imitație, ci prin locuirea lui Cristos în noi prin Duhul Sfânt. Întrucât Duhul lui Dumnezeu trăiește în noi, El produce roada Lui în noi și, prin acțiunea Sa, devenim asemenea lui Isus Cristos. Dragostea deschide lista trăsăturilor de caracter ce alcătuiesc roada Duhului Sfânt, așa cum o prezintă apostolul Pavel în Galateni 5:22-23. La fel ca apostolul Pavel, apostolul Ioan ne atrage atenția că dragostea nu este numai ceea ce gândim sau simțim, ci și ceea ce facem.  Dragostea se manifestă în relația cu Dumnezeu, în relațiile de familie, în relațiile cu ceilalți credincioși și în relațiile cu cei din jur.

EXPLICAȚII CONTEXTUALE ȘI EXEGETICE

1. Dragostea, semnul distinctiv al identității creștine (1 Ioan 3:11-15)

Dragostea frățească este parte integrantă din mesajul evangheliei predicat de Isus și de apostoli. Apostolul Ioan amintește de mai multe ori în evanghelie și în epistolele lui porunca dată de Domnul Isus ucenicilor lui: „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe alții” (Ioan 15:17). „Căci vestirea pe care ați auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alții”(1 Ioan 3:11). Cu alte cuvinte, dragostea de frați este o obligație divină.

Înainte de a le spune cititorilor săi ce este dragostea, Ioan le spune ce nu este ea. El folosește exemplul lui Cain, prima consemnare biblică a unui om care nu și-a iubit fratele. Exemplul lui Cain și al lui Abel ne avertizează că lipsa de iubire duce la invidie și gelozie și, în cele din urmă, acestea conduc până la crimă. Cain nu a trecut testul iubirii. El a dovedit că a fost de la cel rău, prin faptul că și-a ucis fratele.

Motivul uciderii fratelui a fost gelozia plină de resentimente a lui Cain din cauza neprihănirii fratelui său. Ioan ne îndeamnă să nu-l imităm pe Cain și ne atrage atenția că astfel de reacții, ca ale lui Cain, sunt satanice. Cain este un exemplu tipic al reacției din partea lumii față de cei credincioși. Ura unui creștin față de un altul este cauzată deseori de sentimentele de vinovăție ce apar atunci când își compară viața cu a celuilalt. Același comportament determinat de ură îl poate avea și lumea față de cei credincioși: aceasta este reacția celor ce nu sunt copii ai lui Dumnezeu. Totuși, spre deosebire de cei din lume, afirmă Ioan: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați. Cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte” (v.14).

În versetul 14 observăm că iubirea de frați este un indiciu clar prin care știm dacă am trecut din moarte la viață. În versetul 15 Ioan preia, ca un ecou, cuvintele Domnului Isus din Matei 5:21-22:„Oricine urăște pe fratele său este un ucigaș; și știți că niciun ucigaș n-are viața veșnică rămânând în el”. O persoană caracterizată de ură n-a experimentat nașterea din nou și se află în întunericul morții spirituale. Ura față de o persoană anume se dezvoltă ca un cancer în interior și, în cele din urmă, duce la autodistrugere. Ura este sămânța din care răsare crima, așa cum se vede în cazul urii lui Cain față de Abel.

Credința creștină este o credință a inimii. De aceea, conformarea exterioară nu este suficientă. A deveni creștin echivalează cu o înviere de la moarte la viață și cu o întoarcere de la urăla iubire (Galateni 5:22-25). Lipsa iubirii este un indiciu al faptului că cineva este mort din punct de vedere spiritual.

2. Dragostea autentică se exprimă prin acțiuni, atitudini și decizii (1 Ioan 3:16-18)

Dragostea creștină adevărată se află într-un contrast total cu ura lumii. Ea este atât de deosebită de spiritul ucigaș, încât esența ei este sacrificarea propriei vieți. Așadar, termenul dragoste nu este folosit în scrierile lui Ioan în sensul unei simple afecțiuni umane, ci este vorba de dragostea divină. Este vorba de a ne iubiunii pe alții așa cum ne-a iubit Cristos. Aceasta este imposibil de realizat prin puterea noastră ci numai prin puterea Duhului Sfânt.

Astfel, capacitatea credincioșilor de a iubi vine din regenerarea pe care Dumnezeu a lucrat-o în ei prin Duhul Sfânt și din cunoașterea personală a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dragostea este semnul apartenenței la familia lui Dumnezeu și al unei relații personale cu El, ca Tată. Dragostea necondiționată nu este ceva ce oamenii păcătoși pot manifesta în mod natural. În schimb, pentru Dumnezeu, iubirea necondiționată este ceva natural, deoarece El este dragoste, la fel cum descoperim în alte părți din Scriptură că El este sfânt sau că El este bun.

Așadar, cum sunt capabili creștinii să iubească într-un mod în care să demonstreze că sunt născuți din Dumnezeu și Îl cunosc pe Dumnezeu? Răspunsul se găsește în versetul 16: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați”. Prin aceste cuvinte Ioan introduce etalonul iubirii, care se reflectă într-o viață creștină autentică. Acest etalon permite măsurarea fiecărei expresii de iubire. Aici este evidențiat modelul dragostei lui Dumnezeu. Dragostea Sa nu a rămas la nivel declarativ, ci El Și-a demonstrat dragostea prin dăruirea Fiului Său. Modul în care Cristos a renunțat la privilegiile Sale și S-a dăruit pe Sine pentru salvarea noastră întruchipează adevărata natură a iubirii creștine. Iubirea creștină se bazează pe dăruire de sine și sacrificiu. Având acest model, creștinii trebuie să fie gata să facă sacrificii pentru frați.

Dragostea creștină autentică nu se limitează la sacrificiul suprem, ci se arată și prin acte de mai mică însemnătate. Iubirea creștină autentică se exprimă prin sacrificii făcute pentru împlinirea nevoilor altor creștini sau a semenilor noștri. S-ar putea ca ocazia de a ne sacrifica viața pentru frați să nu apară niciodată, dar preocuparea față de cei lipsiți, oferindu-le hrana și îmbrăcămintea de care au nevoie, este un exemplu de dragoste autentică. Testul real al dragostei nu este afirmarea ei în cuvinte (să nu iubim cu vorba sau cu limba), ci disponibilitatea de a ajuta pe cei în nevoie (de a iubi cu fapta și cu adevărul). Este impresionant cât de mult seamănă îndemnul lui Ioan din versetele 17-18 cu ceea ce scrie și în Iacov 2:14-17. Cu alte cuvinte, dragostea creștină adevărată nu trebuie să fie doar o chestiune de afecțiune, ci să se manifeste sub forma unor fapte de milostenie. Ea trebuie să fie autentică și nu prefăcută.

3. Beneficiile dragostei creștine  (1 Ioan 3:19-24)

În aceste versete, Ioan subliniază beneficiile imediate ale cultivării dragostei creștine. Primul beneficiu îl reprezintă siguranța salvării. O viață caracterizată de iubire este dovada palpabilă a salvării de la moarte. Prin exercitarea iubirii față de frați vom cunoaște că suntem în adevăr, că aparținem Domnului Isus. Cel mai probabil, afirmația din versetul 19(a): „Prin aceasta vom cunoaște că suntem din adevăr” se referă la acțiunile practice ale dragostei care împlinesc nevoile altora și prin care creștinii pot avea siguranța că participă la adevăr. Cu alte cuvinte, iubirea în acțiune este testul prin care se validează mărturia creștină.

Al doilea beneficiu este pacea sufletească în prezența lui Dumnezeu – cea de-a doua parte a versetului 19, care vorbește despre „liniștirea inimilor înaintea lui Dumnezeu”. Mulți creștini trăiesc uneori sentimentul de vinovăție că nu au făcut suficient de mult pentru a le arăta celorlalți dragostea lui Isus Cristos. Cum pot fi eliberați de povara unui astfel de sentiment de vinovăție? În niciun caz, încercând să-l ignore sau să formuleze tot felul de explicații. Ioan ne amintește că, atunci când credincioșii se confruntă cu astfel de gânduri, aceștia trebuie să-și îndrepte atenția către Dumnezeu, care este mai mare decât inima lor și cunoaște toate lucrurile, inclusiv motivațiile fiecăruia. Dacă un credincios a practicat faptele dragostei de care vorbește Ioan, inima lui, atacată de sentimente de vinovăție, se poate liniști când înțelege faptul că Dumnezeu cunoaște devotamentul lui față de adevăr. Dragostea alungă orice condamnare de sine.

Când un creștin recunoaște manifestarea iubirii prin faptele și acțiunile lui, el rămâne încrezător în relația cu Dumnezeu. Ca rezultat al participării la adevăr prin faptele dragostei, creștinii își pot liniști inima atunci când aceasta îi condamnă, încrezându-se în Dumnezeu. Astfel, ei pot avea îndrăzneală în rugăciune, convinși fiind că rugăciunile lor vor fi ascultate pentru că sunt supuse voii lui Dumnezeu. „Preaiubiților, dacă nu ne osândește inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Și orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui”(v. 21-22). Autorul afirmă că o viață de rugăciune eficientă se întemeiază pe ascultarea de poruncile lui Dumnezeu.

În cele din urmă, potrivit lui Ioan, testul final al vieții de credință este ascultarea de poruncile Domnului. În versetele 23-24 aceste porunci sunt rezumate într-una singură, porunca credinței și a dragostei: „Și porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său, Isus Hristos, și să ne iubim unii pe alții, cum ne-a poruncit El.” Ioan leagă credința și dragostea într-un mod în care ele devin inseparabile, la fel ca și credința și faptele bune. De fapt, el le pune împreună ca o singură poruncă, dar apoi evidențiază două adevăruri. Ni se spune să credem în numele Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, și să ne iubim unii pe alții cum ne-a poruncit El. Ioan integrează cele două îndatoriri într-o singură poruncă. Cu alte cuvinte, dacă o împlinim pe prima (să credem în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu), o vom putea împlini și pe a doua (să ne iubim unii pe alții). Dacă nu ne iubim unii pe alții, înseamnă că nu împlinim nici porunca cu privire la credința în Isus Cristos. Cele două nu pot fi separate: „credeți în Isus Hristos și iubiți-vă unii pe alții.”

Aceste porunci integrate rezumă toate poruncile Noului Testament, pentru că ni se prezintă îndatorirea noastră zilnică față de Dumnezeu și față de semenii noștri. Prin credință primim mântuirea în dar, iar prin dragoste exprimăm credința noastră prin trăirea de zi cu zi. Așadar, iubirea de frați nu este doar o evidență a posesiei vieții veșnice din noi, ci și dovada credinței autentice prin care am primit viața veșnică în dar.  

Ioan concluzionează afirmând că ascultarea de El înseamnă a „rămâne în El”și cei care rămân în El sunt asigurați de prezența Lui permanentă în ei. Această asigurare a rămânerii lui Dumnezeu în noi vine de la Duhul Sfânt pe care ni L-a dat. Credincioșii sunt conștienți de intervenția lui Dumnezeu în viețile lor printr-o dublă rămânere: a credincioșilor în El și a Lui în cei credincioși. Această conștientizare este asigurată de lucrarea Duhului Sfânt. De fapt, primirea Duhului Sfânt de către cei credincioși confirmă acea dublă rămânere (v.24).

CONCLUZII

Dragostea este testul prin care se recunosc copiii lui Dumnezeu. Capacitatea credincioșilor creștini de a iubi vine din regenerarea pe care Dumnezeu a lucrat-o în ei, prin Duhul Sfânt, și din cunoașterea personală a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dragostea este semnul apartenenței la familia lui Dumnezeu și al unei relații personale cu El, ca Tată.

Afirmarea dragostei pentru Dumnezeu nu este suficientă și nu poate înlocui manifestarea dragostei față de frați și față de semeni. Dragostea adevărată se vede din felul practic în care ne „dăm viața pentru frați”. Asta înseamnă că suntem gata să ne punem viața la dispoziția lor. Astfel, dragostea arătată de cei credincioși este singurul mod în care ceilalți pot vedea ceva din Dumnezeu, pentru că altfel „nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (Ioan 4:12), un ecou al textului din Ioan 1:18. În acest mod, Dumnezeul invizibil devine vizibil între oameni prin manifestarea reciprocă a dragostei, dragostea devenind semnul unei relații reale și profunde cu Acesta.

Dragostea creștină are o putere incredibilă de transformare a vieții oamenilor, a comunităților, astfel încât ea nu poate fi explicată decât prin lucrarea lui Isus Cristos, puterea Evangheliei și roada produsă de Duhul Sfânt în viața noastră.

APLICAȚII

• Discutați modalități practice prin care credincioșii să arate dragoste creștină unii față de alții, astfel încât buna mărturie a bisericii locale să înflorească.  
• Gândiți-vă la câteva exemple din propriul context, care să ilustreze puterea dragostei.

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII

1. Cum este prezentată dragostea față de Domnul și dragostea față de frații de credință în 1 Ioan?
2. De ce manifestarea dragostei pentru frații de credință este uneori deficitară?
3. Cât de generos ești cu timpul tău, cu posesiunile tale?

Conf. univ. dr. Daniel Mariș, pastor, Biserica Creștină Baptistă „Golgota” București, Institutul Teologic Baptist București.