Explicații studiu biblic 22 decembrie

Tema: Evanghelia și întruparea Fiului lui Dumnezeu

Text biblic: Luca 2: 1–20

Verset cheie: Ioan 1:14

Ideea centrală: Să înțelegem că Dumnezeu este preocupat și implicat în viețile noastre și ne oferă posibilitatea să-L cunoaștem prin Cuvântul și lucrările Lui. În baza acestei cunoașteri putem lua decizii cu privire la umblarea în ascultare de El.

Scopul lecției: Să fie o încurajare și o conștientizare a credincioșilor că Dumnezeu ne evaluează în funcție de credincioșia față de El și nu în funcție de poziția sau starea socială și materială pe care
le avem.


Introducere

Sărbătoarea Întrupării a fost și este specială pentru că nicio altă întâmplare nu a schimbat lumea ca noaptea aceea din Betleemul Iudeii. Aceasta este noaptea în care Dumnezeu S-a întrupat și a devenit Om. Dumnezeu Fiul, devenit Om, schimbă modul în care percepem toate celelalte lucruri, schimbă modul în care vedem orice altceva. 

Sărbătoarea Întrupării nu este doar o oportunitate de a-L pune pe Hristos mai presus de orice altceva, ci de a-L vedea în și deasupra  tuturor celorlalte, pentru că „Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). 

La Sărbătoarea Întrupării descoperim planul lui Dumnezeu, pe care ni-l descoperă prin Evanghelie și prin care cunoaștem că Dumnezeu dorește să răscumpere omenirea de sub puterea păcatului.

Astfel, Întruparea este expresia incontestabilă a iubirii lui Dumnezeu, căci Isus Hristos, Omul fără păcat, a devenit reprezentantul și înlocuitorul nostru înaintea dreptății lui Dumnezeu. El este mijlocul prin care putem deveni copii ai lui Dumnezeu.

Textul pe care-l avem azi în față ne poate învăța câteva lucruri:

1. Evanghelia ne descoperă că Dumnezeu mișcă istoria în direcția împlinirii planurilor Lui și a mântuirii celor iubiți de El (Luca 2:1–5).

Profetul Mica ne spune că Dumnezeu a rânduit cu mult mai dinainte locul în care avea să se nască Mesia: „Și tu Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5:2).

Astfel, putem observa că, deși Iosif și Maria locuiau în Nazaret, pentru ca Dumnezeu să-Și împlinească în mod suveran Cuvântul, a influențat planurile lui Cezar August cu privire la recensământul populației și, în consecință, „a ieșit o poruncă […] să se înscrie toată lumea […], fiecare în cetatea lui” (Luca 2:1–3). 

Porunca aceasta i-a determinat pe Iosif și Maria, doi oameni obișnuiți, o familie fără importanță în ochii acestei lumi, să se suie „din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem” pentru a se înscrie conform poruncii primite.  

Descoperim cu claritate suveranitatea lui Dumnezeu asupra împăraților, după cum spune Scriptura: „Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea” (Proverbe 21:1).

Poate că de multe ori ne simțim nebăgați în seamă și neînsemnați în ochii oamenilor, dar când descoperim că Dumnezeu mișcă galaxiile, rânduiește vremurile și așază în inima celor mari și puternici gânduri care să fie în conformitate cu planurile Lui, înțelegem că înaintea Lui avem preț. Ce minunat să știi că în mijlocul acestor planuri este dragostea lui Dumnezeu pentru acești mici și neînsemnați copii ai Lui. 

Cu siguranță că, fără să știe, cezarii, regii și dregătorii pământești ai acestei lumi, urmează și împlinesc în slujbele lor decretele și poruncile Dumnezeului nostru. El mișcă istoria în vederea împlinirii planurilor Lui mărețe, în vederea mântuirii celor iubiți de El.

2. Evanghelia este mijlocul prin care putem vedea, dincolo de umilință și suferință, gloria care ne așteaptă (Luca 2:6–7).

Dacă Dumnezeu a avut puterea să miște galaxiile, inima lui Cezar și un imperiu întreg pentru a-Și împlini Cuvântul, oare nu ar fi putut să asigure o cameră caldă și primitoare sau măcar un loc cât de cât curat pentru nașterea Fiului Său?

Nu ar fi putut El să planifice nașterea Fiului Său în cel mai bun loc din lume? Oare nu ar fi putut El să transforme piatra în pâine când a fost ispitit în pustie? Sau, în grădina Ghetsimani nu ar fi putut chema în ajutor mai mult de 12 legiuni de îngeri? Nu ar fi putut El coborî de pe cruce atunci când a fost răstignit? Cu siguranță, răspunsul este da, ar fi putut, dar întrebarea nu este ce ar fi putut să facă, ci ce a vrut El să facă.

Și Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2 Corinteni 8:9), iar acesta este un har pe care nu-l merităm niciunul dintre noi.

Înțelegem din Evanghelie că Întruparea Fiului lui Dumnezeu este înce­putul călătoriei Lui în această lume pe drumul Calvarului, drum care se va încheia pe crucea de pe Golgota, atunci când oamenii aveau să facă tot ceea ce știau ei să facă: „…scuipau asupra Lui și luau trestia și-L băteau în cap […], L-au dezbrăcat […], și L-au dus să-L răstignească” (Matei 27:30–31).

Acesta a fost momentul în care lumea a atins culmea atitudinii de respingere a Celui care a venit „să aducă vestea bună a păcii” pentru oamenii robiți de frica de moarte (Efeseni 2:17). 

Niciunul dintre noi nu ar trebui să uite că Betleemul și Golgota, adică umilința și suferința – sunt două locuri, două trăiri strâns legate de slava vii­toare. Nici nu ar trebui să uităm cuvintele lui Isus: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Matei 16:24).

Când ne alăturăm Lui, când Îl urmăm pe El pe drumul Calvarului, Îl putem asculta zicând:  „Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni…” (Ioan 15:20). Ar trebui să fim atenți atunci când suntem tentați să strigăm cu entuziasm „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge” (Luca 9:61), pentru că imediat vine și avertismentul Lui cu privire la ceea ce înseamnă a merge după El, a-L urma pe El: „Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul” (Luca 9:58).

Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că proorocii din vechime „…cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vesteau mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate…” (1 Petru 1:11). De aceea, să nu uităm că „patimile lui Hristos” și „slava de care aveau să fie urmate” sunt strâns legate între ele. 

În lume, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, trebuie să avem „…parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui” (1 Petru 4:13). Doamne ajută! Doamne dă izbândă!

3. Evanghelia aduce biruința păcii asupra fricii din inima oamenilor (Luca 2:8–11)

Îngerul i-a zis lui Zaharia „Nu te teme…, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată” (Luca 1:13). Apoi i-a spus Mariei „Nu te teme […], căci ai căpătat trecere înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1:30). Și nu în cele din urmă, mesajul îngerului este îndreptat înspre păstorii care își vegheau turmele în câmp „Nu vă temeți căci vă aduc o veste bună…” (Luca 2:10). 

Când Dumnezeu l-a creat pe om, i‑a dat porunca aceasta: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2: 16–17).

A venit însă o zi, un moment, o clipă în care curiozitatea cunoașterii binelui și răului a fost mai puternică decât ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel ispitiți, omul și nevasta lui au văzut că „pomul era bun de mâncat […], plăcut de privit […], de dorit ca să deschidă cuiva mintea […] a luat […] din rodul lui și a mâncat” (Geneza 3:6). 

În clipa aceea, în momentul acela, în ziua aceea „li s-au deschis ochii la amândoi” doar ca să cunoască faptul „că erau goi” (Geneza 3:7), dezbrăcați de slava lui Dumnezeu și lipsiți de orice apărare, astfel că „omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu” (Geneza 3:8). De ce? Pentru că tot ceea ce mai puteau aștepta omul și nevasta lui era moartea, iar frica de moarte a determinat fuga și ascunderea de fața Domnului.

Vinovăția îi determină pe oameni să trăiască în robia fricii. Este știut că un om împovărat de vinovăție poartă în suflet sentimentul de frică. Uneori este teama de a fi descoperit, teama că o boală sau nenorocire este în realitate judecata lui Dumnezeu, teama că din pricina păcatelor noastre copiii noștri poartă în ei pedeapsa vinovăției și, nu în ultimul rând, teama de moarte și inevitabila teamă de a sta față în față cu Dumnezeul cel Sfânt.

Este normal ca omul să se teamă, mai ales când vinovăția apasă greu pe umerii lui, doar că, tocmai în acest context al temerilor noastre, Dumnezeu trimite mesagerul aducător de veste bună: „Nu vă temeți”. Cum să nu ne temem? „Nu vă temeți” pentru că „astăzi […] vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul” (Luca 2:10–11). 

Evanghelia ne spune că întruparea Fiului lui Dumnezeu „este oglindirea slavei lui Dumnezeu și întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1:3) și El a venit ca „să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce erați departe, și pace celor ce erau aproape” (Efeseni 2:17). 

Pacea pe care El o aduce oamenilor care „zăceau în ținutul și în umbra morții” este o pace în trei coordonate:

• Mai întâi, pacea cu Dumnezeu este cea mai mare nevoie a oricărui om și trebuie să fie baza tuturor căutărilor noastre după pace; orice altă experiență de pace este una vremelnică și falsă. „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har” (Romani 5:1–2). Când credem în Domnul Isus Hristos ca Domn și Mântuitor al nostru, atunci suntem uniți cu El și astfel neprihănirea Lui este socotită de Dumnezeu ca fiind și neprihănirea noastră. Rezultatul este pacea cu Dumnezeu și faptul că nu mai trebuie să ne fie frică de mânia dreptății Lui. Avem un Mântuitor care este Isus Hristos Domnul. Slavă Lui!

• Mai apoi, pacea cu noi înșine este nevoia imediat următoare. Acum nu mai trebuie să ne îngrijorăm, „ci în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4:6–7).

Da, inima și mintea noastră sunt mereu atacate de Satan prin sentimente de vinovăție, de nesiguranță, de teamă, de îngrijorare și multe altele. Acum însă, avem pace cu Dumnezeu prin Isus Hristos și astfel putem veni la Dumnezeu cu orice stare, iar El ne promite că pacea lui Dumnezeu ne va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus. 

• În final, pacea cu ceilalți este probabil uneori mai greu de realizat deoarece implică alte persoane, dar Pavel zice: „…Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii” (Romani 12: 18). În acest caz, situațiile pot fi extrem de diverse și atunci este important ca în cele mai cumplite momente să ne aducem aminte că este necesar ca „orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu în Hristos” (Efeseni 4: 31–32).

4. Evanghelia împarte omenirea între „oamenii plăcuți Lui” și „ceilalți” (Luca 2:12–20)

În cântarea îngerilor se aud și câteva note sumbre: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui(Luca 2:14). Dar ce se întâmplă cu oamenii care nu Îi sunt plăcuți lui Dumnezeu? Să le luăm pe rând.

• Mai întâi, avem oamenii plăcuți lui Dumnezeu, în a căror inimă s-a născut credința că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lor.

Despre aceștia spune Domnul Isus: „Le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:8). 

Ei au înțeles că „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este…” (Evrei 11:6).

Despre ei vorbește ultima carte a Vechiului Testament când zice: „Atunci și cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte […], a ascultat” și „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oștirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, voi avea milă de ei […], și veți vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău” (Maleahi 3:16–17).

Despre ei vorbește și ultima carte a Noului Testament, când se pune întrebarea: „Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt? Și de unde au venit?” și răspunsul este „Aceștia vin din necazul cel mare […], și-au spălat hainele, le-au albit în sângele Mielului! stau înaintea lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui […], Nu le va mai fi foame […], sete, nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arșiță. Căci Mielul […] va fi Păstorul lor, Îi va duce la izvoarele apelor vieții, și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:13–17).

Aceștia sunt oamenii plăcuți Domnului, cei care se bucură de pace cu Dumnezeu și au pacea lui Dumnezeu în inima lor, pentru că ceea ce deschide comoara păcii lui Dumnezeu este credința în Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. A Lui să fie slava în veci! Amin!

• Mai apoi sunt ceilalți oameni, cei care au rămas nepăsători, împotrivitori, urâtori de Dumnezeu și care L-au urât până la moarte. Cine sunt ei și ce se întâmplă cu ei? 

Evanghelia este vestea bună adusă tuturor oamenilor – chiar și Irod cel Mare ar fi putut beneficia de ea, dar nu a primit-o, ci a pornit cu înverșunare împotriva lui Isus. Dorința de a-L ucide pe Fiul lui Dumnezeu a fost atât de mare, încât a omorât copiii din Betleem, de la vârsta de doi ani în jos. 

Pe de altă parte, fariseii, saducheii, preoții, cărturarii, sfătuitorii lui Irod, nici unul n-a avut curiozitatea să meargă să-L cunoască pe Pruncul născut în ieslea din Betleem. De aceea, ani mai târziu, când Domnul Isus stă de vorbă cu ei și cu urmașii acestora, El le spune: „Voi nu Mă cunoașteți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M-ați cunoaște pe Mine, ați cunoaște și pe Tatăl Meu” (Ioan 8:19).

Cu alte cuvinte, oamenii neplăcuți Domnului sunt cei care nu-L cunosc pe El și astfel rămân cu păcatul nerezolvat, tocmai pentru că refuză soluția lui Dumnezeu pentru păcatul lor.

Pe de o parte, prin întruparea Sa, Domnul Isus „S-a arătat ca să ia păcatele; și în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5), iar pe de altă parte „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 4:9)pentru că „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17).

Paradoxal, însă, oamenii au fost iubitori de păcat: „odată venită Lumina în lume…, au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19). De aceea, ei și-au pecetluit destinul prin alegerea pe care o fac: „osânda îi paște de multă vreme, și pierzarea lor nu dormitează” (2 Petru 2:3), pentru că „batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însăși stricăciunea lor, și își vor lua plata cuvenită pentru nelegiuirea lor” (2 Petru 2:12–13).

Aplicații: 

  1. Amintește-ți modul în care Dumnezeu a orchestrat întoarcerea ta la El. Gândește-te la modul în care planurile Lui s-au împlinit în viața ta, în ciuda piedicilor întâmpinate.
  2. Desigur, nu ne plac umilința și suferința, dar întotdeauna te bucuri când osteneala muncii tale este răsplătită. Gândește-te că la fel va fi la venirea lui Hristos.
  3. Să fim conștienți că, după cum Domnul Isus a câștigat gloria prin suferință și umilință, și noi nu o vom câștiga decât pe aceeași cale.
  4. Știi și tu câte mustrări de conștiință ai avut după întoarcerea ta la Hristos și cu câte te lupți încă, așa că ai răbdare cu cei de lângă tine.

Întrebări pentru discuții:

  1. Cum a orchestrat Dumnezeu întoarcerea ta la El? Ai putea să-ți expui pe scurt mărturia, în care să scoți în evidență suveranitatea lui Dumnezeu?
  2. Care este experiența ta de umilință și suferință în umblarea zilnică cu Domnul? În ce domenii din viața ta duci cele mai grele bătălii ale sfințirii și umilinței în umblarea ta cu Dumnezeu?
  3. Ce sentimente de vinovăție trăiești? Care sunt domeniile din viața ta în care nu ai experimentat pacea lui Dumnezeu? Care este relația ta cu ceilalți credincioși?
  4. Crezi că Îi place Domnului mărturia pe care o ai înaintea altor oameni?

autor: Vasile Paul, Centrul de Misiune și Evanghelizare din cadrul Comunității Bisericilor Creștine Baptiste Cluj 


Revista Crestinul Azi