Tema: Implicarea poporului în lucrarea lui Dumnezeu
Text biblic: Neemia 7:1–26, 60–67
Verset cheie: Neemia 7:3
Ideea centrală: Finalizarea unei lucrări administrative de (re)construcție nu este un scop în sine, ci este un pas înspre organizarea slujirii lui Dumnezeu. Refacerea spirituală, prin legătura poporului cu Dumnezeu și prin slujirea înaintea lui Dumnezeu, este mult mai importantă decât refacerea administrativă sau comunitară.
Scopul lecției: Trebuie să ne motivăm și să urmărim implicarea noastră în lucrare, atât în ceea ce înseamnă viața comunității de credincioși, cât și în ceea ce înseamnă mărturia și comunicarea mesajului pe care dorim să-l transmitem despre Dumnezeu și planul Său cu privire la noi.
Explicații contextuale și exegetice
Până în acest capitol principala preocupare a lui Neemia a fost zidul Ierusalimului. Însă această preocupare nu era și scopul final al lui Neemia. Odată ce a fost finalizată lucrarea de rezidire a venit și timpul pentru refacerea spirituală a poporului, care va face posibilă reluarea slujirii sacre. Primul verset ne introduce în noul obiectiv pe care Neemia îl avea după finalizarea lucrării: reînceperea slujirii ușierilor, a leviților și a cântăreților (7:1). Versetele care urmează ne arată prin ce mijloace a realizat Neemia acest scop. În vederea reînceperii slujiri era necesară o delegare a responsabilității, dovedirea identității slujitorilor, încurajarea dărniciei pentru susținerea lucrării și desemnarea în slujbe specifice.
1. Delegarea responsabilității (7:2–4)
Neemia nu putea suplini toate nevoile în administrarea și conducerea poporului, așadar era binevenită o delegarea cel puțin parțială a responsabilității. În acest moment intră în scenă Hanani (fratele lui Neemia) și Hanania. Cele două personaje primesc sarcina de a supraveghea în timpul perioadei în care erau deschise porțile. Responsabilitate celor doi era legată nu doar de controlul strict al perioadei în care accesul în cetate era posibil, ci și de menținerea alertei la nivelul tuturor locuitorilor din Ierusalim, care trebuiau „să facă de strajă, fiecare la locul lui, înaintea casei lui” (7:3).
Ce informații avem despre cei doi oameni cărora le-a încredințat Neemia responsabilitatea? Despre primul știm că este fratele lui Neemia, cel care i-a și adus lui Neemia acele vești triste în capitolul 1. Aceasta poate însemna că Hanani împărtășea preocuparea și scopurile lui Neemia, iar apropierea dintre ei a crescut și nivelul încrederii care era necesară pentru slujba de întărire a nivelului de securitate în Ierusalim. Încrederea este o calitate necesară în dreptul slujitorilor și conducătorilor. Prezența lui Hanania în acea poziție de responsabilitate nu reflectă un privilegiu, el nu a ajuns în poziția de conducător al securității Ierusalimului pe baza înrudirii cu Neemia. Mai degrabă este o sarcină dificilă, încărcată de o mare responsabilitate și accentul misiunii lui Hanania este acesta.
Cel de-al doilea personaj, Hanania, este descris sumar ca fiind un om care „întrecea pe mulți prin credincioșia și prin frica lui de Dumnezeu” (7:2). Această descriere generală este un indicator spre faptul că în cazul lui delegarea responsabilității avea la bază calități morale și spirituale. Este o confirmarea principiului pe care îl găsim în multe locuri în Scriptură, conform căruia este un lucru pozitiv și bun când cineva dorește o poziție de responsabilitate (1 Tim. 3) dar este necesară și îndeplinirea unor calități înainte ca persoana în cauză să primească acea responsabilitate.
2. Dovedirea identității slujitorilor (7:5, 61–64)
Identitatea cuiva este esențială în definirea și prezentarea acelei persoane în fața altora. Din punct de vedere social este important să avem o identitate personală, care se dovedește cu actele de identitate. Acele acte ne ajută să ne bucurăm de anumite drepturi sau de a clarifica intențiile și solicitările noastre. Autoritățile statului au dreptul și datoria de a verifica identitatea cetățenilor. La fel stau lucrurile și pe plan moral și spiritual. Iată de ce, era de o importanță imperativă pentru un israelit ca el că își declare descendența. Odată ce înțelegem acest aspect ne putem da seama de ce sunt așa de importante genealogiile Bibliei (7:64, 65, vezi și Apocalipsa 20:15; 21:27; Luca 10:20). Lista de nume din Neemia 7 are și ea același scop, de a demonstra identitatea participanților la lucrare.
Iudeii sunt menționați pe baza descendenței lor („fiii lui…”) iar persoanele care erau prezente între ei dar nu erau din Israel au fost menționate explicit și păstrate într-o categorie separată („oamenii din…”). aceasta poate însemna că erau explicit puși în categorii separate atât cetățenii iudei cât și cei care erau rezidenți printre ei. Într-o listă aparte erau trecuți cei care „n‑au putut să‑și arate casa părintească și neamul, ca dovadă că erau din Israel” (7:61).
În cazul slujitorilor spirituali (a preoților) dovedirea identității se dovedește a fi crucială. Au existat unii care nu au putut aduce dovezi în sprijinul identității lor: „n-au putut să-și arate casa părintească și neamul, ca dovadă că erau din Israel” (7:64). Aceștia „au fost dați afară din preoție”. Absența unei dovezi a identității nu a însemnat în cazul lor doar refuzul posibilității de a sluji, ci și refuzul de a beneficia de anumite drepturi pe care le-au pierdut, precum consumul alimentelor care proveneau din slujirea sacră (7:64). Chiar și în cazul celor erau în această situație, probabil din motive obiective nu puteau să-și dovedească identitate, nu era totul pierdut. Exista opțiunea ca un preot să „întrebe prin Urim și Tumim”. Nu este momentul potrivit să intrăm în detalii legat de această procedură preoțească, mai ales că nu este suficient de clar în ce consta apelul la Urim și Tumim. Însă, ideea majoră rămâne faptul că Dumnezeu poate să Își comunice voia Sa și prin alte mijloace, atunci când El dorește să Își susțină slujitorii.
3. Dărnicia pentru susținerea lucrării (7:70–72)
Lucrarea spirituală nu se poate face fără susținere materială. Este evident acest aspect în contextul de față. Nu doar că era nevoie de slujitori calificați pentru ceea ce urmau să facă, dar era nevoie și de o bază materială a reluării slujbelor din Ierusalim. Răspunsul la această nevoie îi menționează explicit pe: dregător (7:70), capii de familie (7:70–71) și abia apoi cealaltă parte a poporului. Conducătorii și capii de familie ar trebui să dea tonul în privința dărniciei pentru susținerea lucrării.
4. Desemnarea în slujbe specifice (7:1, 43–46, 63, 73)
Odată ce am observat nevoia dovedirii identității, mai observăm faptul că fiecare slujitor era așezat personal într-o slujire specifică. Toate aceste slujiri sunt complementare, chiar dacă fiecare dintre acestea avea specificul ei. Slujbele sunt apoi menționate explicit, cu liste care arătau recunoașterea specifică a persoanelor care se calificau pentru slujirile în cauză. Sunt amintiți ușierii (7:1, 45). Rolul lor era ca să vegheze asupra intrărilor, păstrând astfel siguranța și puritatea locului de slujire. Apoi sunt amintiți cântăreții (7:1, 44). Muzica este un mijloc important prin care se dă expresie adorării adresate lui Dumnezeu, mijloc prin care se lucrează și la motivația poporului. Cântăreții își vor avea întotdeauna locul lor important în lucrarea Domnului. Următorii pe listă erau leviții (7:1, 43) a căror responsabilitate era pe plan administrativ, în ceea ce privește bunul mers la lucrării din Casa lui Dumnezeu. Sunt amintiți de asemenea „slujitorii Templului” sau „netiniții,” o categorie de slujitori a căror sarcină era să fie la dispoziția leviților și care au fost numiți inițial de regele David în această poziție. Ei făceau lucrări mai puțin „oficiale” și care implicau mai mult munca fizică. În cele din urmă sunt amintiți preoții (7:39, 63). Rolul acestora este probabil cel mai cunoscut, ei fiind implicați în oficierea diferitelor slujiri și ritualuri prescrise de Legea vechitestamentară. Capitolul se încheie cu o menționare fugitivă a stabilității instalate, când toți slujitorii și tot poporul s-au așezat „în cetățile lor” (7:73).
Aplicații:
- Punerea cuiva în poziții de responsabilitate necesită încredere și îndeplinirea unor calități morale și spirituale. Aceste calități trebuie să fie evidente și dovedite înainte ca persoana respectivă să primească acea poziție de responsabilitate.
- Calitatea de credincios se dovedește în afara comunității prin mărturia pe care o avem în lume, dar și în interiorul comunității prin prezența trăsăturilor morale și spirituale care trebuie să demonstreze caracterul creștin.
- Așezarea cuiva în slujirea din Biserica Domnului trebuie precedată de o demonstrare a identității sale spirituale (naștere din nou) și a îndeplinirii unor calități prin care se califică pentru slujire.
- Slujirea spirituală are nevoie și de susținere materială.
- Fiecare slujire are un specific al ei, toate slujirile specifice fiind necesare și complementare.
Întrebări pentru discuții
- Cine și în ce fel constată că există anumite calități morale și spirituale în caracterul unui om care urmează să fie pus într-o anumită slujire? Unde găsim enumerate explicit în Scriptură asemenea calități?
- Cum ne demonstrăm noi calitatea de creștini născuți din nou? Identitatea noastră?
- Cum ne verificăm personal identitatea creștină? Sunt eu un copil al lui Dumnezeu? Am dreptul să mă consider astfel? Ce anume urmărim în noi înșine pentru a verifica această identitate?
- Cum verificăm astăzi îndeplinirea calităților necesare unor slujitori?
- Sunt eu dispus să particip personal la slujire sau să susțin personal slujirea?
- Îmi cunosc sarcinile care țin de slujirea mea specifică și știu care sunt limitele și cadrul acestora?
autor: Gelu Păcurar, păstor, Biserica Creștină Baptistă Arad-Șega; gelupacurar@gmail.com
