Tema: Responsabilitatea slujitorului lui Dumnezeu
Text biblic: Neemia 2:1–20
Verset cheie: Neemia 2:20
Ideea centrală: Neemia a acționat într‑un mod responsabil, urmărindu-și scopurile și țintind spre realizarea acestor scopuri. El a folosit mijloace spirituale și organizatorice care să conducă spre atingerea obiectivului major precum și a pașilor care trebuie făcuți în direcția acestui obiectiv. Înarmat cu o bază spirituală solidă, el a știut să reacționeze și să acționeze în modul cel mai potrivit, dovedind astfel responsabilitate în raport cu oamenii și în raport cu lucrarea care o avea înainte.
Scopul lecției: Atunci când ai tendința de a fi trist sau când povara lucrării devine mare, trebuie să cauți harul, călăuzirea și resursele lui Dumnezeu. Prin consecvența vieții de rugăciune, atenție la voia revelată a lui Dumnezeu, prin sensibilitate și atitudine corectă față de reacțiile și stările oamenilor din jur, vei putea acționa într-un mod corect, care dovedește responsabilitate față de oamenii care sunt împotriva ta, dar și față de oamenii în mijlocul cărora slujești.
Explicații contextuale și exegetice
În primul capitol al cărții lui Neemia am văzut cum trebuie să fie un om al lui Dumnezeu în raport cu prioritățile de acțiune și trăire. Capitolul al doilea ne prezintă modul în care un asemenea om își realizează scopurile, rămânând un om responsabil în tot ceea ce face.
Capitolul debutează cu un reper cronologic: „În luna Nisan, anul al douăzecilea al împăratului Artaxerxe” (2:1). Această mențiune calendaristică nu doar că plasează capitolul în luna marelui praznic al Paștelui, ci ne indică și faptul că trecuseră patru luni de la evenimentele din capitolul 1 (vezi 1:1). Deși Neemia văzuse cât de mare este nevoia de a acționa, el nu a forțat lucrurile, ci a așteptat timpul potrivit rânduit de Dumnezeu. Această introducere în ceea ce urmează în capitolul al doilea, indică spre atenția și grija pe care Neemia le avea, înainte de a face orice lucru, spre împlinirea a ceea ce „îi pusese Dumnezeu în inimă” (2:12). Acțiunea responsabilă a lui Neemia poate fi observată în trei domenii majore ale acțiunii sale: (1) relația cu împăratul, (2) relația cu lucrarea și (3) relația cu poporul său.
1. Neemia și împăratul (2:1–10)
Cadrul narativ de la începutul capitolului al II‑lea îl determină pe cititor să observe intervenția mâinii lui Dumnezeu și împlinirea planului pe care Dumnezeu l-a avut cu Neemia. Neemia nu știa care va fi deznodământul situației dificile în care s-a trezit. Preocupat cu veștile triste primite, cu nevoile mari și cu starea nenorocită a poporului său, Neemia s-a prezentat cu o figură tristă în prezența împăratului, ceea ce nu mai făcuse niciodată înainte. Înfățișarea tristă pentru cineva ca el, din imediatul anturaj al marelui rege, putea fi interpretată ca o supărare manifestată față de acesta sau ca o preocupare cauzată de existența unui complot. Așadar împăratul are motive serioase să îl întrebe despre motivul tristeții, observând în mod corect că din moment ce cur teanul său nu este bolnav, tristețea trebuie să aibă la bază o stare interioară, a inimii. Iar reacția lui Neemia este pe deplin justificată: „m-a apucat o mare frică” (2:2). El nu se ferește însă să răspundă onest atunci când împăratul îi cere o explicație despre starea sa de tristețe. Nu caută răspunsuri alternative, ci prezintă deschis motivul frământării sale, anume, starea dezolantă a Ierusalimului. Însă din situația delicată în care s-a aflat Neemia și din schimbul de cuvinte între el și împărat desprindem cel puțin două lecții practice.
Prima lecție oferită prin această scenă este despre importanța rugăciunii (2:4). Împăratul se dovedește a fi neașteptat de deschis și de cooperant cu solicitarea lui Neemia. Și totuși Neemia nu se grăbește să dea curs cererilor sale imediat, ci mai întâi a rostit o rugăciune. Desigur că această rugăciune trebuie să fi fost una în gând și de scurtă durată, pentru că el se afla în prezența împăratului care tocmai aștepta un răspuns. Dar rugăciunea lui Neemia reflectă dependență de Dumnezeu și recunoașterea valorii pe care o are comunicarea noastră cu El. De asemenea trebuie să observăm că rugăciunea scurtă și concisă rostită fugar, avea în spatele ei o rugăciune mai cuprinzătoare, despre care am citit în capitolul 1.
În al doilea rând, observăm că ar trebui să fim pregătiți pentru oportunități spontane și momente cheie pe care Dumnezeu le poate aduce în calea noastră. Întrebarea împăratului era foarte concretă: „Ce ceri?” Iar Neemia avea cererile pregătite. Rugăciunea și pregătirea merg mână în mână și în acest caz. Cererile lui Neemia erau foarte curajoase, deoarece același împărat este cel care a oprit lucrările la Ierusalim (Ezra 4). Prima cerere a lui Neemia a fost ca el să fie trimis în Iuda cu scopul de a rezidi. În cazul acestei cereri este limpede că Neemia a fost pregătit nu doar în privința scopului pe care îl avea, ci și în privința duratei pe care o va avea misiunea sa (2:6). A doua cerere a lui Neemia reflectă iarăși prezența unui plan făcut în gândirea sa. El a solicitat două tipuri de scrisori: una prin care să aibă drept de călătorie și liberă trecere (2:7), iar alta pentru a putea solicita materiale de construcție de la slujbașii imperiali (2:8). În finalul acestei secțiuni a narațiunii se precizează că Neemia chiar a avut nevoie de aceste scrisori, iar la sosirea lui se semnalează deja prezența oponenților, care nu doreau binele poporului Iudeu.
2. Neemia și lucrarea (2:11–16)
A doua secțiune a acestui pasaj se concentrează asupra modului în care a acționat Neemia atunci când a ajuns la Ierusalim și intenționa să ceară începerea lucrărilor. El a dovedit prudență și tact în felul în care a trecut la punerea în practică a planului cu care venise la Ierusalim. Nu a dorit să facă declarații pretențioase sau pompoase, iar o agitație socială nu l-ar fi ajutat la împlinirea scopurilor sale. Pe de altă parte, el era conștient de prezența vrăjmașilor, care ar fi aflat de intențiile sale și ar fi căutat mijloace de a-i sta împotrivă. În orice caz a fost o dovadă de înțelepciune din partea lui faptul că a dorit mai întâi să aibă propria imagine asupra situației, să cunoască natura problemei, locurile vulnerabile și probabil o listă a priorităților în acțiunile pe care intenționa să le facă.
3. Neemia și poporul (2:17–20)
Misiunea lui Neemia nu a fost deloc ușoară. Nu vorbim doar despre dificultatea efortului care urma să fie depus pentru reconstrucție, ci mai ales despre oamenii cu ajutorul cărora urma să fie dusă lucrarea la bun sfârșit. Relația lui Neemia cu poporul reflectă o abordare graduală și plănuită a poporului, așa încât lucrarea să poată începe. Cum a procedat?
Mai întâi, Neemia a provocat o discuție deschisă asupra condițiilor și a împrejurărilor în care se afla Ierusalimul (2:17a). Aici este vorba despre recunoașterea dimensiunilor dezastrului, despre nevoile prezente și implicațiile sociale ale situației: „vedeți starea nenorocită…”. În al doilea rând, după această constatare a urmat provocarea: „veniți să zidim iarăși zidul Ierusalimului”. Expresia „zidul Ierusalimului” are în ea însăși o semnificație aparte. Vorbim aici despre un apel la sentimentul național și spiritual al poporului. Provocarea lui Neemia a fost explicită. În al treilea rând a urmat motivația „ca să nu mai fim de ocară” (2:17c). Ocara la care face referință Neemia are o conotație națională, iudeii fiind într-o stare umilitoare în urma faptului că locuiau printre dărâmături, dar și o conotație spirituală, deoarece dărâmăturile purtau urmele judecății lui Dumnezeu. Ridicarea zidurilor le oferea ocazia să ridice capul în fața altor națiuni și să lucreze în vederea apropierii lor de Dumnezeu.
În finalul lecției noastre, trebuie să mai remarcăm nevoia de încurajare a poporului în fața apariției împotrivitorilor care doresc să pună piedici și să descurajeze. Neemia și-a înțeles rolul său de lider și în această privință, iar baza încurajării pe care el o oferă poporului este în încrederea pe care trebuie să o aibă în Dumnezeul cerurilor.
Aplicații:
- Rugăciunea și plănuirea atentă nu sunt contradictorii, ci sunt complementare. Credinciosul trebuie să se roage, dar în același timp, să se orienteze spre un plan concret de acțiune.
- Începerea oricărei lucrări necesită mai întâi o investigare atentă, care să reflecte cunoașterea nevoilor și a unui posibil mod de rezolvare a acelor nevoi.
- Oamenii au nevoie de abordare atentă corectă și motivantă. Până și cele mai dificile sarcini pot fi realizate, dacă oamenii înțeleg nevoia și situația în care se află, dacă au parte de o provocare pe care să o înțeleagă și la care să răspundă și dacă au și motivația necesară.
Întrebări de discuții
- Ce putem face pentru a acționa la momentul cel mai oportun atunci când începem o lucrare bună, încadrată pe deplin în voia divină?
- Oare sunt momente în care ar trebui să mărturisim onest cauza cunoscută a stării pe care o experimentăm? Sunt situații în care ar trebui să mascăm tristețea și frământarea interioară?
- Există vreo diferență înaintea lui Dumnezeu între rugăciunea rostită cu voce tare și rugăciunea interioară, tăcută?
- Acordăm suficientă importanță comunicării noastre cu Dumnezeu înaintea unor momente cu o încărcătură spirituală specială? Considerăm că este necesar să formulăm rugăciuni scurte și concise înainte de a da un răspuns important?
- Cum am putea fi pregătiți pentru anumite oportunități sau ce plan de lucru putem face ca să putem acționa când se ivește o oportunitate?
- Cum putem aplica metoda lui Neemia în felul în care el a pregătit poporul să treacă la lucrarea de reconstrucție?
autor: Gelu Păcurar, păstor, Biserica Creștină Baptistă Arad-Șega; gelupacurar@gmail.com
