Tema: Când ni se pare că Dumnezeu este insuficient
Text biblic: Ieremia 2:1–37
Verset cheie: Psalmul 27:4
Ideea centrală: Dumnezeu este suficient pentru ca noi să trăim o viață deplin împlinită.
Scopul lecției: Să ne impulsioneze să ne alipim tot mai tare de Domnul și să îndepărtăm orice obstacol care ne-ar împiedica să facem lucrul acesta.
Introducere
Cine este Dumnezeul înaintea căruia te închini? Este acea realitate pe care o contempli, în timp ce declari solemn că nu ai putea trăi fără de ea, iar dacă ai ajunge să o pierzi, viața ta și-ar pierde sensul. Este acea realitate la care privești și în fața căreia strigi: „Mântuiește-mă!”. Trebuie să înțelegem, încă de la începutul acestei lecții, că fiecare om este un închinător. Unele persoane susțin că nu au niciun obiect de închinare, pentru că, susțin acestea, „noi nu suntem interesați de chestiuni religioase”. Adevărul este însă că fiecare om este, prin însăși natura lui, un închinător. Mai mult, trebuie să înțelegem că fiecare om are doar două opțiuni: fie se va închina înaintea singurului Dumnezeu viu și adevărat, Dumnezeul care S-a revelat pe paginile Sfintei Scripturi, fie se va închina unei părți din realitatea creată, făcându-se astfel vinovat de idolatrie.
Lecția de astăzi ne va reaminti că Dumnezeul nostru este suficient pentru ca noi să trăim acea viață pe deplin împlinită după care tânjim. Ne vom reaminti, punând lucrurile în termenii împăratului David, că înaintea Feței Lui sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice la dreapta Sa (Psalmul 16:11). În același timp, lecția are menirea de a ne conștientiza cu privire la pericolul idolatriei. Ispita idolatriei, credința că părăsindu-L pe Domnul și închinându-ne idolilor vom fi mai satisfăcuți, nu a fost prezentă doar în vremurile biblice, ci este reală pentru fiecare generație.
Explicații
Înainte de orice, să observăm că Cel care vorbește aici este Însuși Domnul, astfel că mesajul transmis este încărcat cu autoritate divină (Ieremia 2:1). El se adresează poporului Său. Cetatea Ierusalimului este personificată, astfel că mesajul trebuie să ajungă „la urechile ei” (Ieremia 2:2). Evident, nu este vorba doar despre locuitorii Ierusalimului, ci despre întregul popor al lui Iuda, popor care de multă vreme întorsese spatele lui Dumnezeu și se întorsese către idoli.
Pentru a-i ajuta să înțeleagă gravitatea păcatului lor, Dumnezeu folosește, în acest context, o metaforă care va reveni adeseori în scrierile profetice, cea a căsătoriei: Mi-aduc aminte de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită… (Ieremia 2:2). Închinarea lor înaintea idolilor nu era o acțiune neutră, un aspect ce ținea de conveniența religioasă, ci însemna ruperea neîntemeiată a unei relații, călcarea în picioare a celui mai sacru legământ. A-I întoarce spatele lui Dumnezeu de dragul idolilor a fost și rămâne o formă de „adulter spiritual”, motiv pentru care limbajul acestui capitol este, nu de puține ori, șocant de direct: Căci pe orice deal înalt și sub orice copac verde, te-ai întins ca o curvă (Ieremia 2:20).
Textul subliniază păcatul dublu („îndoit”) al poporului. Pe de o parte, în mod negativ, poporul se face vinovat de părăsirea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, în mod pozitiv, poporul se face vinovat de închinarea înaintea idolilor: S-au depărtat de Mine și au mers după nimicuri (Ieremia 2:5). Poporul a făcut lucrul acesta în nădejdea deșartă că va găsi o împlinire mai profundă, că va găsi mai mult decât ceea ce Dumnezeu poate să ofere. Folosind titlul lecției de azi, „li s-a părut că Dumnezeu este insuficient” și că întoarcerea lor către idoli ar putea, într-un fel, spori fericirea lor. Această alegere nu doar că nu le-a sporit fericirea, dar i-a condus pe un drum înfundat. Pentru a explica această realitate, este folosită adeseori în text metafora apei și a izvorului: „Căci poporul Meu a săvârșit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii și și-au săpat puțuri crăpate, care nu țin apă (Ieremia 2:13).
Trecutul: o dragoste credincioasă (Ieremia 2:1–3)
Mai întâi, Domnul își amintește perioada de început a relației dintre El și poporul Său, imediat după ieșirea din țara Egiptului. Perioada aceasta este pomenită aici ca una ideală: Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat (Ieremia 2:2). Cel mai probabil, această perioadă face referire la lunile de călătorie prin pustie, până în momentul în care poporul a ajuns la Sinai, loc unde a intrat în Legământ cu Domnul și a devenit, metaforic vorbind, soția Lui.
Interesant, dacă ne întoarcem în cartea Exodul, descoperim că până și această perioadă a fost marcată de răzvrătire și neascultare, dar la momentul la care Domnul vorbește acum, evreii ajunseseră la o necredincioșie atât de mare încât perioada aceea părea o perioadă de aur, prin comparație. Oricum, toate acestea țineau de un trecut îndepărtat: „Mi-aduc aminte…”; „atunci…”. Formele verbale sunt la timpul trecut: „dragostea pe care o aveai…”, „mă urmai…”, „era închinat Domnului…”
Prezentul: o dragoste nestatornică (Ieremia 2:4–13)
După această scurtă rememorare a perioadei de început, Domnul creionează un tablou sumbru al situației prezente. Poporul Îl părăsise, se îndepărtase de El. Cum de au ajuns aici? Să facem câteva observații cu privire la procesul îndepărtării de Domnul.
În primul rând, observăm că evreii au uitat lucrările mari și glorioase pe care Domnul le-a făcut pentru ei: Ei n-au întrebat: „Unde este Domnul care ne-a scos din Țara Egiptului, ne-a povățuit prin pustie, printr-un pământ uscat și plin de gropi“ (Ieremia 2:6). Se pare că îndepărtarea de Dumnezeu nu începe întotdeauna cu un act de rebeliune deliberată, ci începe adeseori cu uitarea.
Tocmai de aceea, psalmiștii cheamă adeseori la a ne aminti binefacerile Domnului. Psalmul 103 este cel mai cunoscut în sensul acesta. Psalmul 78 afirmă în mod direct că rememorarea atentă a istoriei poate să fie un leac eficient pentru necredincioșie. Trecând în Noul Legământ trebuie să ne amintim porunca Domnului nostru a ne împărtăși la Masa Lui, tocmai ca să nu uităm lucrarea Lui jertfitoare.
Imnologia noastră vine cu același îndemn:
„Ca să nu uit de Ghetsimani
și nici de agonia grea,
Ca să nu uit iubirea Ta,
du-mă la Golgota”1
În al doilea rând, aceștia s-au bucurat de darurile lui Dumnezeu, dar nu i-au mulțumit (Ieremia 2:7). Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, spunea Domnul prin Asaf, în Psalmul 50:23, în timp ce Psalmul 107:43 avertizează: Cine este înțelept, să ia seama la aceste lucruri și să fie cu luare aminte la bunătățile Domnului. Apostolul Pavel atenționează, la rândul lui, cu privire la cei care nu recunosc bunătatea Domnului și nu se întorc cu mulțumire înspre El: Cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat (Romani 1:21).
În al treilea rând, conducerea poporului nu a fost vigilentă și nu a chemat poporul să se întoarcă la Domnul. Versetul 8 amintește cele trei mari oficii din vechiul Israel: preotul, regele (numit aici „păstor”, vezi 2 Samuel 5:2) și profetul. Nicio categorie nu și-a îndeplinit scopul pentru care a fost așezată. Preoții, care ar fi trebuit să medieze relația dintre popor și Domnul, nu L-au cunoscut ei înșiși pe Domnul. Regii au fost necredincioși, iar profeții, în loc să vorbească în Numele Domnului, au apelat la autoritatea lui Baal.
Îndepărtarea de Domnul nu are nicio scuză. Dumnezeu Însuși se lasă evaluat, întrebând retoric care este nelegiuirea pe care poporul o găsise în El (Ieremia 2:5). Gestul evreilor era unul cu adevărat uluitor. Deși neamurile se închinau unor dumnezei falși, erau credincioase în necredincioșia lor și nu și-ar fi abandonat idolii. Gestul lui Israel era unul șocant și fără precedent istoric (vezi v. 11). Tocmai de aceea, Dumnezeu cheamă cerurile și pământul „să se înfioare de spaimă și groază” (Ieremia 2:12). Să ne amintim că în Deuteronom, la înnoirea legământului, Domnul luase cerul și pământul martori împotriva lor (Deuteronom 30:19). Acum, acești martori sunt invocați în judecata pe care Dumnezeu o are cu poporul.
Nebunia gestului lor este descrisă prin intermediul câtorva cuvinte și expresii. Poporul l-a părăsit pe Domnul, dar pentru ce? Au găsit ceva mai măreț, ceva care să le aducă mai multă împlinire? Nicidecum! Dimpotrivă, „au mers după nimicuri” (Ieremia 2:5). Procesul nu a fost însă fără urmări: mergând după nimicuri, „au ajuns ei înșiși de nimic” (Ieremia 2:5). Avem ilustrat aici un adevăr fundamental: începem să semănăm tot mai mult cu Dumnezeul înaintea căruia ne închinăm! Închinarea este un proces transformator, spre bine sau spre rău (vezi Psalmul 115:8).
Dumnezeu fusese Salvatorul lor și Și-a revelat slava prin mântuirea pe care le-a oferit-o. Evreii însă Și-au schimbat Slava cu ceva care nu este de niciun ajutor Ieremia 2:11). Astfel, un pic mai târziu, cu o vădită ironie, Dumnezeu îi îndeamnă pe evreii să alerge și să ceară sprijin de la idolii lor (Ieremia 2:26–28). În clipa de cumpănă poporul avea să descopere că idolii nu le folosesc la nimic, că nu pot interveni, că nu pot ajuta și că nu există decât un singur Salvator: Domnul!
O a treia imagine folosită este aceea a izvorului: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate care nu țin apă (Ieremia 2:13). Într-o țară orientală, precum Israelul, apa proaspătă era o resursă foarte importantă. Părăsirea lui Dumnezeu este echivalată cu abandonarea unui izvor care oferă mereu apă proaspătă și zidirea unui puț crăpat (un fel de cisternă pentru stocarea apei) din care apa inevitabil se va scurge și care nu va putea oferi decât goliciune, înșelând așteptările. Care sunt așteptările legate de viitor, ținând cont de starea din prezent?
Viitorul: consecințele sumbre ale persistenței în necredincioșie (Ieremia 2:14–37)
Nu doar că poporul Domnului s-a îndepărtat de Domnul și a adus închinare idolilor, dar textul continuă prin a sublinia atitudinea cu care poporul face lucrul acesta.
În primul rând este vorba despre o rebeliune fățișă, despre o sfidare a lui Dumnezeu: De mult ți-ai sfărâmat jugul, ți-ai rupt legăturile și ai zis: „Nu mai vreau să slujesc ca rob! Căci pe orice deal înalt și sub orice copac verde te-ai întins ca o curvă” (Ieremia 2:20). Dumnezeu se purtase cu ei cu atâta generozitate și îi adusese într-o țară ca o livadă de pomi, ca să-i mâncați roadele și bunătățile (Ieremia 2:7). Totuși, atunci când privesc la relația lor cu Dumnezeu, ei văd oprimare și robie.
Da, păcatul presupune mereu sfidare, revoltă, obrăznicie. Este sfidarea fiului risipitor care cere tatălui averea, atâta timp cât acesta este în viață! Este, de asemenea sfidarea fiului cel mare care îl acuză pe Tatăl că nu i-a dat nici măcar un ied, ca să se veselească cu prietenii Săi (Luca 15:29). Este, în cele din urmă, atitudinea primilor oameni care au fost așezați în grădina îmbelșugată a Edenului, dar au ales să întoarcă spatele Creatorului, în neascultare.
În al doilea rând, este vorba despre încăpățânare, împietrire în păcat. Nu doar că poporul a fost necredincios, dar poporul refuză să se întoarcă la Domnul atunci când este mustrat. Atitudinea lor este pomenită în Ieremia 2:31: Suntem slobozi, nu vrem să ne întoarcem la Tine! Iată ce afirmă Dumnezeu: Degeaba v-am lovit copiii; n-au luat seama la certare. Sabia voastră a mâncat pe proorocii voștri, ca un leu nimicitor (Ieremia 2:30).
Mai mult, atunci când pedeapsa Domnului este atât de intensă încât nu mai poate fi ignorată, poporul refuză să își recunoască păcatul, într-un gest care reunește împietrirea și sfidarea: Cum poți să zici: „Nu m-am spurcat și nu m-am dus după Baali!”; „Și cu toate acestea, tu zici: „Da, sunt nevinovat! Să se întoarcă acum mânia Lui de la mine! (Ieremia 2:23, 35). Observăm aici și caracterul contradictoriu al păcatului. Același popor care își declară revolta față de Dumnezeu, este scandalizat atunci când este atins de judecata lui Dumnezeu. Păcatul conduce mereu la victimizare, iar Cain este un exemplu atât de clar. În loc să plângă moartea fratelui său, el își plânge pedeapsa despre care crede că e prea grea (vezi Geneza 4:13).
Da, poporul era ca o mireasă care își uitase brâul și podoabele de nuntă și, cel mai grav și trist, uitase de mirele ei zile fără număr (Ieremia 2:32). Erau obraznici și încăpățânați în păcatul lor. Consecințele însă nu vor întârzia să apară. Poporul a crezut că Dumnezeu nu este suficient și că este înțelept atunci când rupe legăturile cu El, întorcându-se către idoli. Contrar așteptărilor însă, va descoperi ce rău și ce amar este să părăsești pe Domnul, Dumnezeul tău și să n-ai nicio frică de Mine (Ieremia 2:19). În cele din urmă, cea mai teribilă stare în care poate ajunge un om sau o națiune este să fie abandonați de Dumnezeu în voia propriilor porniri și pofte: Tu singur te pedepsești cu răutatea ta și tu singur te lovești cu necredincioșia ta (Ieremia 2:19; vezi și Romani 1:24, 26 și 28).
Aplicații:
În primul rând, să înțelegem că vom fi mereu ispitiți să plecăm genunchiul înaintea idolilor. Fiecare ispită, aduce cu sine gândul că Dumnezeu nu e suficient și că, dacă ne-am pleca genunchiul înaintea unui anumit idol, vom fi mai fericiți. Întrebarea cu care suntem confruntați este „Al cui cuvânt îl vom crede?” Primii oameni au plecat urechea la șoapta șarpelui. Realitatea suficienței lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credință.
În al doilea rând, să înțelegem că, fie ne vom închina numai lui Dumnezeu, crezând că El este suficient, fie ne vom pleca în fața idolilor. Nu există neutralitate și nu există cale de mijloc. Ființa noastră este ca un recipient care va fi plin de Domnul și de prezența Lui sau de idolii în fața cărora am plecat genunchiul și de la care așteptăm sens și împlinire. Nu putem să ne căutăm împlinirea în Dumnezeu și în idoli, în același timp.
În al treilea rând, părăsirea lui Dumnezeu și îmbrățișarea idolilor au consecințe. Așa cum închinarea noastră înaintea Domnului, delectarea noastră în prezența Lui modelează chipul nostru după Chipul Lui, închinarea noastră înaintea idolilor, ne transformă după chipul lor. Oare nu este adevărată afirmația că cei care se închină banului, de pildă, devin tot mai…reci și insensibili?
Urmându-L pe Hristos, vom vedea că El nu ne oferă acele plăceri temporare, superficiale. Dimpotrivă, ne cheamă să renunțăm la acestea și chiar să murim față de lume. Ne promite, în schimb, o nouă viață, o viață din belșug și fără de sfârșit.
Întrebări pentru studiu:
- Tu crezi cu adevărat că Dumnezeu este suficient pentru tine?
- Care sunt acele lucruri pe care unii credincioși de azi le râvnesc, au impresia că Dumnezeu îi privează de ele și pentru care sunt dispuși să Îi întoarcă spatele?
- În ce fel ne oferă Dumnezeu satisfacție? Care sunt acele „desfătări veșnice” regăsite la dreapta Sa? (vezi Psalmul 16:11).
- Cum putem „gusta ce bun este Domnul?” (Psalmul 34:8)
- Notă:
Cântările Evangheliei, cântări duhovnicești, Editura Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, București, 2024, nr. 508 ↩︎
autor: Valentin Făt, păstor, Biserica Creștină Baptistă Betania, Timișoara;
e-mail: valentinfat@betania-tm.ro
