Tema: Când ni se pare că Dumnezeu este indiferent
Text biblic: Psalmul 94
Verset cheie: Psalmul 94:9
Ideea centrală: Credincioșii ajung adesea în situații în care sunt asupriți de cei răi, însă atunci ar trebui să lase răzbunarea în seama lui Dumnezeu. În loc să-și caute propria dreptate, sfinții ar trebui să-L aștepte cu răbdare pe Dumnezeu, care Se angajează să judece tot răul. Credincioșii trebuie, mai degrabă, să trăiască în pace cu toți oamenii, lăsând loc mâniei lui Dumnezeu. Mai bine să suferi pe nedrept și să aștepți ca Dumnezeu să îndrepte o greșeală decât să iei lucrurile în propriile mâini și să te răzbuni. Atributul mâniei divine ar trebui să aducă atât răbdare, cât și pace poporului lui Dumnezeu, știind că într-o zi Dumnezeu va încheia toate socotelile.
Scopul lecției: Să ne conștientizeze pe fiecare dintre noi de pericolul de a crede că Dumnezeu a uitat de noi atunci când trecem prin situații grele și atunci când oamenii ne fac rău.
Explicații
Steve J. Lawson în comentariul său la cartea Psalmilor (în Steve J. Lawson, Holman Old Testament Commentary, vol.12: Psalms 76–150, B&H Publishing Group, 2006) spune că acest psalm poate fi împărțit în șase părți:
1. Apelul psalmistului (vs. 1–3)
Aceste prime versete reprezintă un apel urgent către Dumnezeu, ca să Se ridice ca Judecător al pământului și să răsplătească celor mândri ceea ce merită. Deși detaliile specifice sunt necunoscute, cei răi sunt descoperiți aici ca persecutori ai poporului lui Dumnezeu. Astfel, psalmistul Îl roagă pe Dumnezeu să îi judece pe asupritorii lui. Răzbunarea Îi aparține doar lui Dumnezeu! Aceasta este o rugăminte fierbinte ca Dumnezeu să acționeze imediat prin judecată.
Suferința celor neprihăniți și prosperitatea celor răi este o problemă veche, una pe care o întâlnim în mod repetat în psalmi. Această frământare îi nedumerește pe credincioși și îi alimentează pe sceptici și agnostici în necredința lor. De ce triumfă cei răi?
2. Acuzația psalmistului (vs. 4–7)
Aceste versete exprimă acuzația psalmistului cu privire la cei răi. Iată o imagine grafică a depravării totale, care implică gurile, mâinile, gândurile și voința păcătoșilor. Gurile lor pervertite revarsă cuvinte arogante și sunt pline de lăudăroșie. Caracterul stricat al celor nedrepți este revelat prin cuvintele lor. Mâinile lor stricate zdrobesc poporul lui Dumnezeu și ucid pe cei fără apărare, în special pe văduvă, străin și orfan. Cei care nu pot rezista singuri sunt cei mai vulnerabili. Sub un astfel de atac, poporul lui Dumnezeu este vulnerabil și lipsit de apărare.
În mod nebunesc, mințile stricate ale celor răi concluzionează: DOMNUL nu vede. Ei cred că Dumnezeu nu știe ce fac. Aceasta este starea de autoînșelare a celor fără Dumnezeu. În păcătoșenia lor, ei sunt incapabili să-L vadă pe Dumnezeu și astfel presupun că El nu le cunoaște gândurile și acțiunile.
3. Avertismentul psalmistului (vs. 8–11)
Psalmistul rostește acum un avertisment sobru adresat acestor nelegiuiți, chemându-i să se pocăiască și să renunțe la răutatea lor. Cu o logică simplă, dar convingătoare psalmistul spune: Cel care a făcut urechea s-ar putea să nu audă? Presupusul răspuns este da, aude. Dumnezeu, care a făcut urechea omenească, poate auzi El însuși cuvintele arogante ale celor răi (v. 4). Din nou, el întreabă: Cel care a creat ochiul s-ar putea să nu vadă? Desigur, Dumnezeu poate vedea căile lor rele. Cel care a creat ochiul uman poate vedea El însuși. Cât de absurd este să gândim altfel. Cel ce pedepsește popoarele va sta oare nepăsător? În mod evident Dumnezeu răzbună toate greșelile, asta în ciuda a ceea ce pretind și gândesc cei răi (v. 7). Adevărul este că Domnul cunoaște gândurile omului și va acționa în consecință.
Psalmistul trece de la implorarea lui Dumnezeu la implorarea compatrioților săi. Mulți dintre ei renunțaseră, neavând discernământul spiritual să vadă cum circumstanțele prezente erau doar temporare, că Dumnezeu era pe tron. De prea multe ori, când situația noastră pare să ne depășească, credem că este dincolo de puterea sau de dragostea lui Dumnezeu – mai ales când rugămințile noastre „Doamne, ascultă! Doamne, grăbește-te!” cad aparent în urechi surde.
Istoria biblică ne spune că Dumnezeu Se va răzbuna pentru fapte rele pe oamenii răi. Dacă nu în această viață, El o va face la judecata finală, dar majoritatea oamenilor preferă să vadă răzbunarea lui Dumnezeu asupra răului în această viață.
4. Asigurarea psalmistului (vs. 12–15)
Psalmistul se concentrează acum asupra favorii acordate de Dumnezeu celor drepți. Binecuvântat este omul pe care îl disciplinează Domnul ca pedeapsă plină de iubire din cauza păcatului. Relele pe care le suportă poporul lui Dumnezeu sunt, de fapt, concepute de Dumnezeu pentru binele lor spiritual. Dumnezeul iubitor și atotînțelept Își corectează și Își educă întotdeauna poporul, folosind chiar și necazurile lor pentru binele etern al acestora. Deși procesul este dureros, Dumnezeu îi va acorda alinare în zilele de necaz, și anume, o ușurare din adversitatea adusă de păcat. Chiar dacă acesta se află în focul necazului, Domnul nu-Și va respinge niciodată cu desăvârșire poporul. În toată disciplina, judecata perfectă a lui Dumnezeu va fi conformă cu neprihănirea Sa, aducând un rezultat pozitiv, făcându-i pe cei drepți cu inima să urmeze adevărul legii. Pentru poporul lui Dumnezeu disciplina Lui este întotdeauna spre binele lor.
Cuvintele pedepsire sau disciplinare (v. 12) înseamnă „învățătură din Legea lui Dumnezeu” (Deuteronom 8:5; Proverbe 3:11–12). Psalmistul a recunoscut faptul că dificultățile vieții l-ar putea ajuta să se maturizeze în credință. Dacă Dumnezeu Și-ar fi salvat imediat poporul din dificultățile lor personale, ei ar deveni „răsfățați” și nu ar crește niciodată în credință sau caracter: Căci pe cine iubește Domnul îl și pedepsește (Evrei 12:6). Dumnezeu folosește dificultățile personale pentru a ne învăța adevăruri noi din Cuvântul Său (Psalm 119:50, 75, 92–95).
Vine o vreme de judecată („zile de adversitate”), dar Domnul Își va cruța poporul. Cu cât cei răi persistă mai mult în păcatele lor, cu atât groapa pe care o sapă aceștia pentru ei înșiși este mai adâncă și plasa care îi va prinde în capcană mai puternică (9:15–16). Dumnezeu nu poate respinge poporul Său care este legat de El prin legământul Său (37:28–29; Deuteronom 32:9; Isaia 49:14–18; Ieremia 10:16). Psalmistul credea în dreptatea lui Dumnezeu, în judecata viitoare a celor răi și în promisiunea unei împărății drepte pentru cei neprihăniți cu inima.
5. Afirmația psalmistului (vs. 16–19)
Acum este necesară o mărturie personală cu privire la binecuvântarea pe care Dumnezeu o oferă atunci când poporul Său strigă în mijlocul necazului lor. Psalmistul întreabă: Cine se va ridica pentru mine împotriva celor răi? Răspunsul implicit este că nimeni nu îl poate elibera. Dacă Domnul nu i-ar fi dat ajutor, psalmistul ar fi murit. Dumnezeu Însuși l-a salvat din experiența lui aproape de moarte. Când era pe punctul de a fi copleșit de neliniște, Domnul l-a sprijinit cu dragostea Lui statornică și permanentă și i-a adus bucurie în suflet. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu pentru el, chiar și în vremuri tulburi, iar acum el le declară cu bucurie!
6. Alianța psalmistului (vs. 20–23)
Psalmistul se întoarce acum la punctul în care a început acest psalm, declarând că Dumnezeu este Judecătorul întregului pământ. El renunță la orice alianță cu cineva corupt. Psalmistul întreabă: Poate un conducător corupt să fie aliat cu tine? Răspunsul anticipat este negativ. Un Dumnezeu sfânt nu poate aproba corupția umană. Deși acești conducători răi se unesc împotriva celor drepți, căutând să le ia viața, ei, desigur, nu sunt în alianță cu Dumnezeu, nici Dumnezeu cu ei. În schimb, psalmistul își declară propria alianță neclintită cu Dumnezeu. Domnul a devenit fortăreața și stânca lui. Numai Dumnezeu îi oferă o protecție perfectă. Răzbunarea aparține Domnului, care îi va răsplăti pe cei răi pentru păcatele lor și îi va nimici cu totul în judecata finală.
Creștinii nu trebuie vreodată să ia în propriile mâini urmărirea dreptății și să presupună că sunt instrumentele răzbunării lui Dumnezeu. Pavel ne amintește: Prea iubiților, nu vă răzbunați singuri; ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. (Romani 12:19). Dimpotrivă, Isus ne îndrumă astfel: Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc (Matei 5:44). Scriptura ne obligă să trăim în tensiunea misterioasă dintre a lăsa răzbunarea lui Dumnezeu și a ne ruga ca El să o exercite.
Psalmul 94 începe cu un strigăt al autorului în legătură cu necesitatea intervenției judecății lui Dumnezeu și se termină cu o promisiune că această judecată a lui Dumnezeu nu va eșua. Ultimele cuvinte ale acestui psalm spun: El va face să cadă asupra lor nelegiuirea, El îi va nimici prin răutatea lor; Domnul, Dumnezeul nostru, îi va nimici.
În scrierile evreilor este păstrat acest fapt uluitor, că în timpul distrugerii primului Templu în 586 î.Hr., precum și în vremea distrugerii Templului unde S-a închinat Domnul Isus, când romanii l-au distrus în 70 d.Hr., cântăreții leviți au cântat încheierea Psalmului 94. În timp ce cântau cuvintele El va face să cadă asupra lor nelegiuirea, El îi va nimici prin răutatea lor, soldații babilonieni în anul 586 î.Hr. și soldații romani în anul 70 d.Hr. au luat cu asalt porțile Templului.
Cel ce stă la dreapta Tatălui din ceruri, va judeca într-o zi, după cum spune Crezul, pe cei vii și pe cei morți, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit. Având în vedere acea judecată viitoare, trebuie să găsim puterea de a suporta răul acestui veac prezent, de a îndura suferința pe care această lume o îndreaptă împotriva celor care aparțin lui Hristos și să credem că Dumnezeu nu stă indiferent la nedreptățile făcute copiilor Săi!
Întrebări și discuții
- Este bine să ne rugăm pentru ca dușmanii lui Dumnezeu să primească „ceea ce merită“? Este aceasta în concordanță cu caracterul lui Dumnezeu? Cum împăcăm noi, ca urmași ai lui Hristos, această cerere a psalmistului cu porunca din Noul Testament de a ne iubi vrăjmașii?
- Psalmistul nu are nicio reținere în a apela, în rugăciune, la caracterul lui Dumnezeu. Apelezi la caracterul lui Dumnezeu în viața ta de rugăciune? Cum ne schimbă viața de rugăciune vorbirea și meditarea în rugăciune asupra caracterului lui Dumnezeu?
- Psalmistul are, în mintea lui, o plângere – că Dumnezeu întârzie în a interveni pentru poporul Său. Unde putem găsi atât pace și atâta putere atunci când Dumnezeu pare să-Și întârzie dreptatea în viețile noastre?
- Cum dă încredere rugăciunilor noastre suveranitatea lui Dumnezeu asupra creației? Psalmistul în versetul 19 afirmă: Mângâierea Ta îmi aduce bucurie. Cum ar trebui să vedem atunci necazurile din viața noastră? Ar trebui oare circumstanțele dificile să ne determine să ne găsim speranța în Dumnezeu?
- Versetul 11 ne amintește de cunoașterea completă a lui Dumnezeu cu privire la gândurile omului. Cum ne mângâie acest lucru? Cum ne obligă acest adevăr să trăim vieți sfinte înaintea Lui?
- Versetul 12 citează promisiunea lui Dumnezeu de a da odihnă poporului său. Oferă El odihnă vieților noastre aici pe pământ sau doar în veșnicie? În Hristos, cum așa?
autor: Marius Stroia, păstor, Biserica Creștină Baptistă nr. 1 din Zalău; e-mail: stroia_marius@yahoo.com
