Explicații biblice 19 ianuarie

Data: 19 ianuarie

Lecția a III-a

Tema: IEHOVA: Dumnezeul relației de legământ 

Text: Exod 3:1-15

Verset cheie: Exod 3:13-14

Ideea centrală: Modul fundamental în care se raportează Dumnezeu la ființa umană, la poporul Său în particular, este conceptul de legământ.

Scopul lecției: Să înțelegem că Dumnezeu nu ne cheamă la o moștenire, fie pe pământ, fie în veșnicie, separați de El, ci că adevărata viață este atunci când suntem strâns legați de El și trăim așa. 

---

Cuvîntul IHVH (Iahve, Yahweh) se traduce „Eu sunt Cel ce sunt” (v.15) și este considerat numele de legământ al lui Dumnezeu

Moise se afla în Madian de aproximativ 40 de ani, după plecarea forțată din Egipt, o perioadă foarte lungă chiar și pentru cineva care avea să trăiască 120 de ani. Se obișnuise cu viața pastorală, pregătindu-se cel mai probabil să preia conducerea gospodăriei. 

Cât de greu trebuie să fi fost să crești oi în pustiu! Remarca de deschidere, conform căreia socrul lui, Ietro, era preotul Madianului, împreună cu afirmația acestuia din Exodul 18:11, ne duce cu gândul la interminabile discuții purtate între cei doi bărbați pe tema religiei. Înainte de a pleca Moise aflase că face parte din neamul care credea că există un singur Dumnezeu, despre care însă nu avusese nici timpul, nici contextul să afle prea multe. Faptul că pune numele întâiului lui născut Gherșom (care, în traducere înseamnă „sunt străin aici”; Exod 2:22) ne spune despre Moise că și după atât de mult timp simțea că nu este acasă în Madian.

1. Să înțelegem că Dumnezeu nu ne cheamă la o moștenire, fie pe pământ, fie în veșnicie, separați de El, ci că adevărata viață este atunci când suntem strâns legați de El și trăim așa.

Moise trece dincolo de pustiu (v. 1), însemnând dincolo de spațiul lui obișnuit de acțiune și confort. El ajunge la Horeb, la muntele lui Dumnezeu, care mai târziu este numit Sinai, unde face o descoperire care îl surprinde și îl determină să cerceteze îndeaproape: un tufiș care ardea și nu se mistuia (v. 2). Probabil că văzuse de multe ori tabloul acesta, tufișuri uscate care ardeau ca iasca în dogoarea soarelui și se consumau în cel mai scurt timp.

De data aceasta Moise numește experiența o „vedenie minunată” (v. 3), una care-l face să se oprească din activitățile lui obișnuite și să-i acorde o atenție specială. Dumnezeu știe cum să ne atragă atenția, atunci când vrea să ni se descopere, și nu așteaptă decât ca noi să răspundem revelației de Sine. 

Văzând că i-a captat interesul, Domnul duce mai departe descoperirea și îi vorbește cu voce tare (v. 4), într-o limbă pe care Moise o poate recunoaște și după atâția ani, limba pe care o auzise și o învățase în copilărie, limba poporului evreu. Modul în care Dumnezeu se identifică acum este cel al relației cu oamenii Lui: Avraam, Isaac și Iacov. 

Văzând că i-a captat interesul, Domnul duce mai departe descoperirea și îi vorbește cu voce tare (v. 4), într-o limbă pe care Moise o poate recunoaște și după atâția ani, limba pe care o auzise și o învățase în copilărie, limba poporului evreu. Modul în care Dumnezeu se identifică acum este cel al relației cu oamenii Lui: Avraam, Isaac și Iacov. 

2. Dumnezeu ne cheamă să recunoaștem prezența Lui și să răspundem. 

„Moise! Moise!” Ce șoc trebuie să fi fost pe bietul om să-și audă numele strigat din mijlocul acestei „vedenii minunate” și încă în limba strămoșilor lui! Și, cu toate acestea, el răspunde: „Iată-mă”. Niciodată dimensiunea personală a descoperirii divine nu este una confortabilă. Ne este mai simplu să ne raportăm la un Dumnezeu de departe, al tuturor oamenilor în același timp, dar ne este mai greu să răspundem atunci când ne cheamă pe nume. Și, totuși, chemarea personală stă la baza legământului Lui cu noi. 

După chemarea inițială urmează o indicație ce poate fi contrariantă: „Nu te apropia de locul acesta”. Vino, dar în același timp stai la distanță. Câteodată ne-am dori ca Dumnezeu să fie mai simplu de înțeles și mai ușor accesibil. Cu toate acestea trebuie să înțelegem faptul că atunci când ne cheamă la Sine, simpla chemare nu anulează realitatea efectelor păcatului, care a adus moartea în relația dintre cei doi. 

Dumnezeu este în continuare un foc mistuitor, în fața căruia omul muritor nu are voie să se prezinte altfel decât cu băgare de seamă și cu teamă. „Descalță-te!” Este o cerință care are ecou chiar și în lumea zilelor noastre. Astăzi, ne scoatem pantofii din respect pentru gazda în casa căreia intrăm și, în același timp, pentru a ne face confortabili și a arăta că suntem acolo pentru a rămâne mai mult timp. Din nou vedem paradoxul apropierii și al distanței. Moise înțelege lucrul acesta și el, care se întorsese din drum „să vadă”, își acoperă fața, căci se temea să-L privească pe Domnul. Avem aici o prefigurare în pustie a experienței cerești din Isaia cap. 6, unde serafimii își acoperă chipurile cu una dintre perechile de aripi. Atât de aproape și, totuși, atât de departe. Nici măcar mai târziu când, după ce Îl cunoaște pe Domnul mai bine și cere să-I vadă slava, Moise nu primește acest har. Slava Domnului este un foc mistuitor, exact precum cel prin care Domnul i S-a descoperit, care, deși nu-L mistuie pe Iehova, consumă totul în jur. 

Legământul este inițiativa lui Dumnezeu de a Se apropia de făptura mâinii Lui, omul. Deși păcatul ne-a separat de El, Domnul ne deschide drumul înapoi prin faptul că Se apropie iarăși de noi, în moduri în care noi să-L putem înțelege, să-l dorim și să ne dorim să-L cunoaștem. 

Întruparea Domnului Isus reprezintă forma supremă de revelație de Sine a lui Dumnezeu (Evrei 1:1) adresată întregii omeniri. Fiecare dintre noi este chemat individual, dar obiectivul lui Dumnezeu este ca vestea despre El să ajungă la toți oamenii. De aceea, chemarea este urmată de o trimitere, lucru pe care-l regăsim în foarte multe locuri pe paginile Scripturii. 

3. Chemarea lui Dumnezeu este urmată de o trimitere, care are în vedere perpetuarea legământului. 

După „vino, dar nu te apropia”, urmează „vino și te voi trimite”. Moise voia doar să vadă ce se întâmpla acolo, să se bucure eventual de o experiență cu totul specială, dar nici nu-i trece prin cap cât de mult avea să-i schimbe viața. Fusese crescut în palatul faraonilor egipteni, cu perspectiva de a fi unul dintre cei mai importanți oameni într-una dintre cele mai importante împărății din istoria umanității. Acum, iată-l ajuns în deșert, la oi, pentru că omorâse un egiptean care-i agresa poporul. Iar Dumnezeu vrea să-l trimită înapoi. Nu în palat, ci împotriva palatului. 

Dacă Moise a vrut să vadă, iar acum este cu fața acoperită și doar cu urechile deschise, de ochii Domnului nimic nu este ascuns. Suferința poporului cu care încheiase legământ cu multe generații în urmă este „văzută” de El, strigătele lor sunt auzite de El, iar suferințele le sunt cunoscute. El vrea să-i izbăvească și să-i ducă, după mai mult de 400 de ani, în țara promisă strămoșilor lor, iar Moise este cel ales să facă lucrul acesta. 

Atunci când cineva ne alege pentru o acțiune semnificativă ne simțim onorați, pentru că fiecare din noi are nevoie de a face ceva important în viață, și avem tendința de a nu intra cu ochii închiși în provocări despre care nu știm mare lucru. În cazul lui Moise lucrurile stau exact invers. Cunoștea ambele tabere foarte bine și înțelegea dificultatea misiunii. Între această însărcinare importantă dar dificilă și rămânerea într-un pustiu în care locuia ca străin, Moise ezită în continuare (Exod 4:1–13), până la punctul în care Dumnezeu se mânie pe el (4:14). El înțelege foarte bine greutatea misiunii pe care o pune înaintea noastră și lipsa noastră de resurse convenționale, dar tocmai asta e ceea ce urmărește, căci lucrarea Lui nu se face prin puterea și tăria omului (Zaharia 4:6), ci altfel.

4. Argumentul suprem pentru reușita misiunii legământului este Numele Domnului, Iehova. 

Pentru prima dată, Moise ezită. Argumentul pe care-l folosește este cel al faptului că nu se consideră vrednic de o misiune atât de mare (v. 11). După ce încercase singur să-și izbăvească poporul și eșuase lamentabil, reținerea lui este de înțeles. Mai mult, nici încercarea de mediere a unui conflict între doi compatrioți nu avusese mare succes (Exod 2:13-14), iar el fusese obligat să ia calea acestui lung exil în care se afla. Deși se simțea ca un străin (Gherșom), Moise nu vede argumente nici la el, nici la poporul lui, pentru reușita unei astfel de misiuni. Nu validitatea ei o contestă el, ci resursele care-i stau la dispoziție. 

Domnul îi pune la dispoziție două lucruri fundamentale: prezența și însoțirea Lui (v. 12) și Numele sub care va trebui să fie cunoscut, numele care apare de aproximativ 7 000 de ori pe paginile Scripturii, Iehova (), care înseamnă „Eu sunt” (v. 14). 

Numele pe care Dumnezeu îl folosește aici, ne spune foarte multe despre El. Eu sunt, fără niciun alt calificativ, ne arată dimensiunea unicității lui Dumnezeu între toți zeii care pot locui în inima omului. El n-are nevoie de un nume propriu-zis, deoarece nu mai este nimeni ca El. El este veșnic, suficient în Sine Însuși și nu are nevoie de nimeni pentru a exista. 

Când Își trimite ucenicii să facă alți ucenici și să-i boteze, Mântuitorul Hristos le spune să facă lucrul acesta în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Numele lui Dumnezeu este o armă puternică în lupta cu împărăția întunericului. Nu în sensul invocării lui într-un mod mistic în ritualuri magice, ci în sensul încrederii pe care trebuie să o avem că și astăzi, în Numele Domnului sunt oameni care vor veni la legământ. 

Al doilea lucru paralel cu istoria lui Moise este că Domnul ne promite și însoțirea, sau prezența Lui, în fiecare zi în care mergem să-L facem cunoscut pe El și planul Lui celor din jurul nostru. Adesea apelăm la această promisiune, dar în afara contextului în care a fost făcută.

Dumnezeu ia inițiativa în mod suveran să ni Se descopere pentru a ne chema la Sine, să-L cunoaștem și să intrăm cu El într-un legământ care ne va salva sufletul de la pierzare veșnică și viața de la o trăire fără un scop înalt. Cea mai importantă dimensiune a legământului este să-L cunoaștem pe El, Persoana Lui și Numele Lui cel minunat. Acolo are loc transformarea vieții noastre în oameni pe care Dumnezeu îi folosește. Participarea noastră la ducerea mai departe a legământului Lui cu oamenii nu este simplă, dar El ne promite că Numele și prezența Lui vor fi totdeauna alături de noi.  

Întrebări pentru discuții:

• Cum ți S-a descoperit, ție personal, Domnul, atunci când ți-a vorbit și te-a chemat la legământ cu El?

• Cum crezi că trebuie să răspundem atunci când înțelegem cine este, cu adevărat, cel cu care avem de-a face?

• Unde îți poți identifica locul în ducerea mai departe a cunoștinței de Dumnezeu, în timp și spațiu?

• Care sunt argumentele pe care le folosești atunci când eziți să dai curs chemării lui Dumnezeu de a sluji planurilor Lui?

---

autor: Radu Cristian Oprea, pastor, Biserica Baptistă „Emanuel”, Timișoara

---