Explicații studiu biblic 7 mai

Tema: Rugăciunea în raport cu suveranitatea lui Dumnezeu

Text biblic: Efeseni 1:1–23

Verset cheie: Efeseni 1:17

Ideea centrală: Suveranitatea lui Dumnezeu este absolută și de necontestat. Rugăciunea este un mijloc al harului prin care suveranitatea Sa este recunoscută și onorată

Scopul lecției: Să descoperim și să experimentăm slava lui Dumnezeu printr-o viață de rugăciune prin credință.

---

Una dintre primele și cele mai onorante preocupări ale sfântului apostol Pavel, în scrierea epistolelor Noului Testament, a fost să afirme și să descrie suveranitatea lui Dumnezeu. A făcut acest lucru începând cu descrierea propriei convertiri, descriere pe care o găsim în Galateni 1:15–24, în contrast cu planurile de afirmare personală, fie ele chiar în domeniul spiritual. 

De ce am avea nevoie de o afirmare constantă, consistentă și corectă a suveranității lui Dumnezeu?

Prezentarea lui Dumnezeu ca fiind Dumnezeul Suveran și, mai apoi, a domeniilor în care suveranitatea Sa trebuie să se reflecte este importantă datorită faptului că: 

• Dumnezeu este nevăzut, în timp ce omul este orientat spre  închinare în fața lucrurilor care se văd, care sunt la îndemână și care se pot cunoaște ușor.  În decursul istoriei omul a căutat să dea un chip ideii de dumnezeu, fie că a fost vorba de elemente ale naturii, fie că au fost lucruri fabricate. Chiar și în fața descoperirii de necontestat a lui Dumnezeu față de poporul evreu, foarte devreme în călătoria lor, acesta a manifestat o închinare îndreptată spre reprezentarea lui Dumnezeu într-un mod vizual, sub forma unui vițel de aur. Bazarea aproape în exclusivitate, în ceea ce ține de închinare, pe elemente vizuale a fost întotdeauna o capcană mortală pentru sufletul uman. Epoca modernă este îmbibată cu stimularea simțurilor naturale, în mod special cel al văzului, în detrimentul celor spirituale, cu bună știință.
• Lupta pentru stăpânire și suveranitate a fost cea mai veche luptă, chiar înainte de crearea omului, în lumea spirituală, începând cu revolta lui Lucifer. 
• În plan personal, cine nu-și găsește și nu‑și cunoaște stăpânul, nu are cum să-și înțeleagă scopul și ratează astfel singura șansă la o veșnicie binecuvântată alături de Dumnezeu. Înainte de a fi „apostolul Pavel”, „tânărul Saul” folosea motivații aparent religioase și cuvinte sacre, dar adevăratul lui stăpân era firea pământească îmbrăcată în robe fariseice, până la întâlnirea adevăratului Stăpân. Nu degeaba, în fața descoperirii lui Dumnezeu pe drumul spre Damasc, apar cele două întrebări emblematice: Cine ești și ce vrei să fac?
• În planul înțelegerii corecte a creației, suveranitatea lui Dumnezeu, explică ordinea perfectă a universului, legile naturii, originea lucrurilor create și modul acestora de a funcționa într-o simbioză perfectă.

În primul capitol din Epistola sfântului apostol Pavel către Biserica din Efes ne este prezentată în detaliu suveranitatea lui Dumnezeu.

De ce este importantă afirmarea, descrierea și personalizarea suveranității lui Dumnezeu, în adresarea față de această biserică? De ce ocupă această prezentare primul capitol al cărții? Care este locul și raportul rugăciunii în relație cu suveranitatea lui Dumnezeu? Care sunt câteva concluzii practice în urma aceste prezentări?

Le vom lua pe rând:

1.

În începutul adresării către biserica din Efes, ca de altfel în toate celelalte epistole adresate bisericilor, apostolul Pavel afirmă, inspirat de Duhul, suveranitatea lui Dumnezeu, conectând încă odată grupul de credincioși ce alcătuiesc biserica cu Acela care este Stăpânul, Domnul, Capul Bisericii, Mântuitorul ei.

Rațiunea existenței Bisericii este din nou readusă în mod corect în mintea și inima credincioșilor, aceasta fiind voia suverană a lui Dumnezeu, nu rodul preferințelor, rodul spiritului organizatoric sau o nevoie umană de a fi adunați și organizați.

Tocmai această rampă de lansare va permite abordarea subiectelor grele, vis-a-vis de relațiile sănătoase între diferitele categorii de oameni, clase sociale din biserică, atitudinea corectă față de nedreptate, asuprire, prigonire, binecuvântări materiale sau valorile cetății. Lucrurile care sunt lipsite de perspectiva suveranității lui Dumnezeu pot fi percepute ca rezultatul potrivirii sau nepotrivirii umane, ca rodul întâmplărilor circumstanțiale sau ca reacții condiționate de preferințe sau mofturi personale.

2.

Specific, în Epistola sfântului apostol Pavel către efeseni, avem în primul capitol câteva paliere ale suveranității lui Dumnezeu:

• Suveranitatea Sa în chemare – versetul 1. Apostol prin voia lui Dumnezeu, nu datorită dorinței sau pregătirii sale, ci a chemării suverane a lui Dumnezeu.
• Suveranitatea Sa în alegere – versetul 4. Așa cum va detalia în capitolul 2, orice sentiment sau pretenție meritorie, pălește în fața înțelegerii voii și a sacrificiului lui Dumnezeu, prin care acestea au venit în ființă.
• Suveranitatea Sa în răscumpărare – versetul 7. Răscumpărarea, iertarea păcatelor sunt rodul harului Său Suveran și nu al meritelor noastre. Soluția nu putea veni din aceeași plămădeală din care a venit căderea. Cel Suveran a plănuit și tot El a împlinit.
• Suveranitatea Sa în descoperire – versetul 9. De ce este importantă această subliniere alături de celelalte? Credința, pocăința, harul iertării, sfințirea și ajungerea în Împărăția lui Dumnezeu, au toate ca fundament, descoperirea de Sine a lui Dumnezeu, taina voii Sale după planul pe care-L alcătuise în Sine Însuși, pe care l-a adus la îndeplinire la împlinirea vremurilor. Niciodată omul, prin limitarea sa și folosindu-se de metode limitate, nu a putut pătrunde tainele lui Dumnezeu. Cuvântul și imaginea care descriu cel mai bine realitatea umană este cea din Isaia: rătăcire. 
• Suveranitatea Sa în moștenire – versetul 11. Din nou apare această expresie consacrată: „în El” – ca fiind fundamentul spațio-tem­poral –rânduiți mai dinainte – moștenitori, ca să slujim de laudă slavei Sale.
  Versetul 13 este consecința logică, efectul în planul terestru, în domeniul spiritual al manifestării suveranității lui Dumnezeu:
  Și voi – ați auzit, ați crezut, ați fost pecetluiți.
  Aceasta este calea, succesiunea naturală a evenimentelor transformatoare în viața umană, lucru adeverit de apostol și în alte scrieri (Romani 10).

Partea a doua a primului capitol din Efeseni prezintă reacția apostolului în fața descoperirii suveranității lui Dumnezeu și a manifestării acesteia în viețile celor din biserica efesenilor.

De ce este importantă această reacție? 

Pe de-o parte, este răspunsul personal în fața lucrării lui Dumnezeu, iar de cealaltă parte, este o cheie de înțelegere a importanței rugăciunii în raport cu suveranitatea lui Dumnezeu.

Dovadă a faptului că lucrarea despre care vorbește apostolul (Biserica) este rodul suveranității lui Dumnezeu este atitudinea mulțumitoare în rugăciune, cu sublinierea faptului că aceasta este prima atitudine în rugăciune și singura corectă.

Ca să înțelegem că nu este un caz izolat sau o atitudine circumstanțială ori sentimentală, avem dovada celorlalte epistole unde, din primele cuvinte, precum și pe parcursul scrierilor, de fiecare dată apostolul Îi mulțu­mește lui Dumnezeu în rugăciune pentru lucrarea Sa, atribuind astfel corect meritele.

În urma mulțumirii (versetul 16), apostolul Pavel conectează nu doar trecutul și prezentul, ci și viitorul lor de suveranitatea lui Dumnezeu, tot prin rugăciune, printr-o serie de cereri specifice:

• duh de înțelepciune (versetul 17). Așa cum bine înțelegem din Scriptură, cunoașterea lucrurilor este un prim pas în navigarea prin viață, duhul de înțelepciune, însă, face toată diferența, acesta fiind materializat de cele mai multe ori prin discernerea lucrurilor, în fața alegerilor, a presiunilor din afară și dinăuntru etc. Acest lucru reflectă înțelepciunea care vine de sus și care este o extensie a manifestării lui Dumnezeu în și între oameni. 
• duh de descoperire în cunoașterea Lui (versetul 17)

Necesitatea unui astfel de duh de descoperire este evidentă atunci când înțelegem că pe acest drum al cunoașterii lui Dumnezeu ne lovim de propriile limitări ale omenirii căzute în păcat, de limitările lumii în care trăim, ale culturii, familiei, comunității în care am fost crescuți, ale perspectivelor religioase în care ne-am format sau deformat. Până la învierea Domnului Isus Hristos, pe parcursul vieții Sale pământești, oricine a vrut să-L cunoască, a avut ocazia unei întâlniri directe. După înviere, cunoașterea Domnului are loc prin descoperirea Sa față de cel/cei în cauză. Vorbim aici atât despre cunoașterea inițială, care duce la mântuire, dar mai ales despre cea progresivă, pe parcursul vieții de credință, care duce la sfințire. 

• să vă lumineze ochii inimii (versetul 18). Această expresie este interesantă având în vedere asocierea dintre ochi și inimă. În multe locuri, în special în cartea Faptele apostolilor, inima este locul în care diavolul așază gândurile sale care nasc perspective distorsionate cu privire la lucrarea, planul și voia lui Dumnezeu astfel că sunt o sumedenie de cazuri în care oamenii rătăcesc de la credință, apucă pe căi străine sau chiar se împotrivesc fățiș lui Dumnezeu. Rugăciunea pentru ferestrele inimii (ochii) este una cu totul specială, ea poartă cu sine dorința vie pentru o perspectivă mereu curată și clară. 
• ca să pricepeți (versetul 18). Acesta este deznodământul, priceperea, înțelegerea speranței chemării, bogăția slavei moștenirii, nemărginita mărime a puterii Lui. 
  În nenumărate rânduri, în timpul vieții pământești a Domnului Isus Hristos, în urma expunerii – în pilde sau proclamare – cu privire la Împărăția lui Dumnezeu, finalitatea a fost aceeași: „Pricepeți voi?” 
  În multe situații, chiar cu toate evidențele spirituale și corespondentul lor pământesc, înșiși ucenicii au fost incapabili de a pricepe, cu atât mai puțin cei din popor. În apropierea morții Sale, în momentul spălării picioarelor, Domnul a dat de înțeles că Duhul care Se va coborî peste ucenici, îi va ajuta să priceapă și să și împlinească tot ce le era rânduit.
• priceperea (prin credință) este puntea prin care toate aceste bogății spirituale, pregătite de Dumnezeu, devin accesibile în viața noastră.

Care este deci legătura dintre rugăciune și Suveranitatea lui Dumnezeu? Iată câteva aplicații practice:

• rugăciunea recunoaște Suveranitatea lui Dumnezeu. Însăși atitudinea de rugăciune, contraintuitivă pentru omul firesc, este dovada supunerii față de puterea, înțelepciunea și existența infinit superioară a lui Dumnezeu față de existența noastră.
• rugăciunea onorează Suveranitatea lui Dumnezeu. Ne întrebăm adesea, în fața bunătății lui Dumnezeu, cum am putea răsplăti ceea ce face El pentru noi. Niciodată nu vom putea răsplăti, dar aceasta ne îndreptă spre atitudinea pe care o putem avea: aceea de a onora lucrarea Lui în viața noastră. Atenția dată disciplinei rugăciunii, timpul și pasiunea acordate acestui mijloc al harului, onorează Suveranitatea lui Dumnezeu.
• rugăciunea ne păstrează conectați la suveranitatea lui Dumnezeu. Datorită caracterului plenar al lucrării și descoperirii lui Dumnezeu, legătura noastră cu El nu poate fi una tranzitorie, telegrafică sau de nevoie. Întreaga luptă a firii noastre pământești, odată ce lucrarea credinței a început în viața noastră, este de a șubrezi legătura cu Dumnezeu până în punctul ruperii ei. Smerenia, ascultarea, credința, speranța, precum și alte virtuți sunt păstrate și crescute doar într-o relație vie și neîntreruptă cu Dumnezeu. Rugăciunea este un factor crucial în păstrarea acestei legături.
• rugăciunea orientează slava și recunoștința spre singurul vrednic, Cel Suveran. Odată cu ispita de a stăpâni, care a intrat în inima omului prin păcat, dorința de a păstra sau orienta slava pe care doar Dumnezeu trebuia să primească spre sine însuși a devenit preocupare majoră. Găsim în Scriptură, din nefericire, exemplul unor oameni mari care în momente cheie au cedat în fața acestei ispite și au încercat să păstreze pentru ei slava care Îi era datorată lui Dumnezeu. Sunt câteva prerogative pe care Dumnezeu le păstrează exclusiv pentru Sine Însuși – dintre ele, slava și răzbunarea. În acest sens, rugăciunea poartă cu sine drumul acesta deschis spre binecuvântarea de care omul are parte și slava pe care Dumnezeu trebuie să primească.

Este remarcabil felul în care sfântul apostol Pavel știe să se descarce în rugăciune de această slavă care pentru el ar fi fost distrugere sufletească, dar pentru Dumnezeu este un semn al supunerii totale.

Întrebări practice:

1. Unde vezi manifestată cel mai des/clar suveranitatea lui Dumnezeu ?
2. În ce fel vezi lupta și rezistența omului firesc în fața acestei suveranități?
3. Care aspect ale rugăciunii personale și comunitare ar trebui să le abandonezi și ce ar trebui să pui în loc pentru ca rugăciunea să reflecte suveranitatea lui Dumnezeu?
4. Când te rogi pentru biserica din care faci parte, care sunt lucrurile pe care le ceri?
5. Care aspect din cele menționate de apostolul Pavel te încurajează cel mai mult în rugăciune?

Aplicații:

1. Alcătuiește o listă cu binecuvântări spirituale din viața bisericii și din viața personală, pentru care ești mulțumitor
2. Împarte timpul rămas în acest an și pune în fiecare săptămână/lună, câte un motiv prezentat de apostolul Pavel, în rugăciune pentru biserică.

---

autor: Ștefan Iluțan, păstor, Biserica Creștină Baptistă Șega Arad;
e-mail: stefanilutan@gmail.com

---