Tema: O Casă de rugăciune pentru toate neamurile
Text biblic: Marcu 11:15–19
Verset cheie: Marcu 11:1
Ideea centrală: Intrarea Domnului Isus în Ierusalim reflectă nu doar statutul Său mesianic, ci și autoritatea Sa peste Templu – locul menit să fie o casă de rugăciune pentru toate neamurile
Scopul lecției: Să experimentăm slava lui Dumnezeu în practicarea unei închinări sfinte, ancorată în credință și rugăciune.
Tema acestei secțiuni a studiului biblic este rugăciunea. În lecția de astăzi vom analiza aspectele biblice și teologice care marchează intrarea Domnului Isus în Ierusalim, urmând ca mai apoi să subliniem modul în care tema rugăciunii se încadrează în acest context istoric.
Accente teologice în Evanghelia după Marcu
Intrarea Domnului Isus în Ierusalim este prezentată în toate Evangheliile (Matei 21:1–17; Marcu 11:15–19; Luca 19:29–48; Ioan 12:12–19), dar fiecare prezentare are un accent teologic unic. Evanghelistul Marcu îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind Mesia, în termenii Robului Domnului din Isaia, aducând salvare prin suferință și moarte.
Tema răscumpărării
Afirmația „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească, și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți!” (Marcu 10:45) reflectă scopul suprem al lucrării Domnului Isus. În lumea antică, aspectul de răscumpărare implica un preț care trebuia plătit pentru eliberarea cuiva. În teologia biblică, răscumpărarea este prețul plătit pentru eliberarea de robie, dar acest preț implică o jertfă (1 Petru 1:18–19). Prezentarea Domnului Isus ca Fiu al omului, ne face să înțelegem lucrarea de răscumpărare nu doar în termenii unei plăți, ci și în termenii unei jertfe. Răscumpărarea și ispășirea definesc inseparabil lucrarea de mântuire realizată de Hristos.
O împărăție care vizează toate națiunile
Expresia Fiul omului, deși în aparență accentuează umanitatea Domnului Isus (privită în contrast cu expresia Fiul lui Dumnezeu), în realitate ea reflectă natura divină a Celui care este ca un fiu al omului, dar care este înălțat în stăpânire și slavă (Daniel 7:13–14). Aspectul universal al acestei împărății este prezentat generic în viziunea din Daniel: „pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile, și oamenii de toate limbile.”
Osana! … și atât? (vv. 1–11)
Aclamarea Domnului Isus ca împărat ne arată ce ușor putem avea o interpretare eronată a Scripturilor însoțită de așteptări greșite. Așteptările lor mesianice aveau de-a face cu eliberarea de sub robia romană. Agenda mesianică ar fi trebuit astfel să vizeze Fortăreața Antonia nu Templul lui Dumnezeu.
Relatarea intrării în Ierusalim de către Marcu surprinde aspecte diferite în comparație cu celelalte Evanghelii:
• Matei 21.1–17: Intrarea în Ierusalim, curățirea Templului și disputa cu preoții (17 versete)
• Luca 19.28–48: Intrarea în Ierusalim, curățirea Templului și opoziția preoților (20 versete)
• Ioan 12.12–50: Intrarea în Ierusalim și discursul despre grăuntele de grâu (38 versete)
Evanghelia după Marcu are în schimb cea mai scurtă prezentare, o prezentare care se încheie brusc și fără nici un alt detaliu:
• Marcu 11.1–11: Intrarea și vizita în Templu (11 versete)
Citind această relatare rămânem cu impresia că Domnul Isus intră în Ierusalim și … nu face nimic. Evenimentul se încheie cu v.11 („după ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece”), eveniment căruia îi lipsește punctul culminant. Oare merită să relatezi despre un asemenea eveniment care în aparență pare… o simplă vizită?
Acest Mesia nu a ridicat nici un deget împotriva romanilor, nu i-a criticat, ba chiar ulterior pare conciliant cu dominația romană: „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului …!” (Marcu 12:17).
Cine are nevoie de un astfel de Mesia care nu ne rezolvă problemele noastre?
Încetul cu încetul, mulțimea care L-a aclamat a ajuns să fie dezamăgită în așteptările ei nelegitime, de aceea foarte repede „Osana!” s-a transformat în „Răstignește-L!”
Merită să-L laud pe Hristos, câtă vreme El nu-mi împlinește așteptările?
Când Hristos nu îmi împlinește planurile, e important să-mi pun sub semnul întrebării așteptările mele, nu planurile Lui.
Templul: aspectul relației cu Dumnezeu (vv. 15–16)
Când Isus merge la Ierusalim, elementul cel mai important pe care Îl are în vedere este Templul – merge direct la Templu (11:11), a doua zi intră în Templu (11:15); a treia zi intră din nou în Templu (11:27); a treia zi la terminare privește Templul de pe versantul din fața Templului (13.3). Relația cu Dumnezeu și viața spirituală sunt elementele centrale, atât la nivel de națiune, cât și la nivel personal. Atunci când Isus merge într-un loc, preocuparea lui primordială e legată de închinare.
Aspectul curăției/sfințeniei (v. 15)
Pentru că Domnul Isus prețuiește rugăciunea, ca element fundamental al relației cu Dumnezeu, El a curățat curtea Templului într-un mod neașteptat, cu autoritate. Această imagine nu prea se potrivește cu imaginea pe care o avem deseori despre Isus. Suntem atât de preocupați de aspectul dragostei lui Dumnezeu încât am ajuns să neglijăm sfințenia Lui. Cu o imagine distorsionată a mâniei lui Dumnezeu, nici măcar nu ne putem imagina un Dumnezeu care vine și răstoarnă mesele. Trăim într-o lume a diplomației, a corectitudinii politice, de aceea un astfel de act extrem este greu de înțeles și aprobat. Actul de curăție ne arată râvna Domnului Isus pentru sfințenia Casei lui Dumnezeu (ecoul este din Psalmul 69:9).
Vizita aceasta nu a fost o vizită la o expoziție în care se scrie peste tot: „Vă rugăm, nu atingeți exponatele!” Hristos nu doar a vizitat Templul Domnului, El este Domnul Templului preocupat de sfințenia acestui loc. Împăratul care a spus „pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37) este același Împărat care se spune: „luați-l și aruncați-l în întunericul de afară” (Matei 22:12–13).
În întreaga Scriptură, niciodată nu vom regăsi
manifestarea dragostei lui Dumnezeu în detrimentul sfințeniei Sale.
Preferăm să conjugăm acțiunea iubirii lui Dumnezeu la timpul prezent, iar acțiunea mâniei la timpul trecut. Dihotomia Dumnezeul mâniei (în Vechiul Testament) vs. Dumnezeul dragostei (în Noul Testament) nu este una biblică. Dumnezeu este același, ieri, azi și în veci, un Dumnezeu iubitor, dar și plin de zel pentru sfințenia Lui.
Aspectul priorității (v. 16)
Menționarea din v. 16 este unică în Evanghelii. Faptul că Domnul Isus nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin Templu, ne face să înțelegem că Templul a devenit pentru unii o scurtătură pe calea treburilor zilnice. El îi oprește pe oameni să transforme Templul într-o haltă, o mică oprire în alergarea de peste zi cu toate sarsanalele sau cu ulcioarele lor. Acest verset reflectă o gândire specifică utilitarismului (ceea ce este util este și moral).
• Nu este mai util să nu fac două drumuri, unul după apă și unul la închinare?
• Nu este aceasta o gestionare înțeleaptă a timpului?
• Nu e aceasta un management înțelept al timpului care afectează inclusiv timpul cu familia?
Problema era că Templul devine astfel un loc de traversare, nu o destinație. Templul trebuia să fie elementul central al vieții de credință, o prioritate absolută. Imediat după robia babiloniană, Hagai a avertizat că plasarea preocupărilor personale deasupra preocupărilor pentru Casa lui Dumnezeu nu va aduce nici binecuvântare spirituală, nici materială (Hagai 1:6). Dacă închinarea nu are întâietate în ce privește viața de credință, să nu ne mirăm că, deși mai trecem pe la Biserică (și asta din când în când – d.p.d.v. statistic participarea la închinarea comunitară este în declin), nu vom experimenta viața din belșug.
Viața din belșug nu este tot una cu belșugul în viață.
Și noi putem „trece pe la închinare” în drumurile noastre de peste săptămână, fără ca Biserica și viața de închinare să fie cu adevărat o prioritate pentru noi. Când doar trecem pe la închinare, fără ca închinarea să fie scopul vieții noastre de credință, pierdem tocmai esența relației noastre cu Dumnezeu.
Templul: aspectul rugăciunii (v. 17)
O casă de rugăciune
Afirmația „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune …” e un citat din Isaia 56:7. Mesajul din Isaia 56 e un mesaj profetic pentru străinii care se vor alipi de poporul Israel, un mesaj care descrie dimensiunea globală a lucrării de răscumpărare și restaurare a Ierusalimului care îi include pe toți cei care aleg să-L caute pe Dumnezeu (Isaia 56:3–8). Aspectul acesta al includerii străinilor în planul lui Dumnezeu, îl regăsim deseori în Vechiul Testament (ex: legământul cu Avraam – Geneza 12:3; 18:18; cartea Psalmilor – Psalmul 22:27; rugăciunea lui Solomon – 1 Împărați 8:41–43; mesajul profeților – Isaia 2:3; 42:6; Mica 4:2; etc.).
Este notabil faptul că termenul care descrie activitatea de la Casa lui Dumnezeu este rugăciunea.
De ce nu: „Casa Mea se va chema o casă de închinare”?
De ce nu: „Casa Mea se va chema o casă de jertfe”?
De ce nu: „Casa Mea se va chema o casă de predicare”?
Leonard Ravenhill a numit rugăciunea Cenușăreasa bisericii de azi. El spune:
„Această slujnică a Domnului e neiubită și nedorită, fiindcă nu e împodobită cu mărgăritarele intelectualismului, nu sclipește în mătăsurile filosofiei, nici nu impresionează cu voalul psihologiei. E îmbrăcată în pânza de casă a sincerității și umilinței, și de aceea nu-i e rușine să îngenuncheze!”
O casă de rugăciune pentru toate neamurile
Conform lui Iosif Flaviu, în perioada sărbătorii de Paști afluxul de oameni era foarte mare: erau peste 2 milioane de evrei care participau la sărbătoare. Într-un an s-au adus 256 500 miei ca jertfă (la jertfirea unui miel luau parte 10 persoane).
În ce privește amplasamentul Celui de-al doilea Templu, putem identifica următoarele elemente:
- Templul (Locul sfânt și Sfânta Sfintelor)
- Curtea Templului sau Curtea preoților
- Curtea lui Israel sau Curtea bărbaților
- Curtea femeilor
- Curtea neamurilor (a prozeliților)
În afară de primele două elemente care păstrează arhitectura cortului, segmentarea împrejurimii Templului în curtea lui Israel, curtea femeilor și curtea neamurilor a fost realizată ulterior. Curtea neamurilor era locul în care se desfășurau toate activitățile comerciale. Dat fiind numărul mare de pelerini, ne putem imagina forfota cauzată de schimbătorii de bani, de comercializarea animalelor pentru jertfă și de schimbarea banilor în moneda oficială a templului – un adevărat bazar.
Toate aceste lucruri, își pot găsi ușor o justificare bine argumentată în utilitatea acestor servicii la Templu, dar în esență ele au devenit o barieră în calea neevreilor care veneau să se închine lui Dumnezeu prin rugăciune.
Ultima parte a v. 15 ne spune că Isus a răsturnat și scaunele celor ce vindeau porumbei. Porumbeii erau folosiți pentru jertfa celor mai săraci din popor, așa că scuza era extrem de pertinentă: „Noi facilităm închinarea celui mai sărac!” Ce ușor putem să ne camuflăm caracterul nelegiuit cu haina evlaviei și a religiozității. Religiozitatea este deseori cea mai mare piedică în calea relației cu Dumnezeu. Având această religiozitate, cei care întrețineau sistemul de jertfe nu s-au apropiat nici ei de Dumnezeu, nici nu au facilitat această apropiere pentru cei cu adevărat dornici.
O peșteră de tâlhari
Expresia „… ați făcut din ea o peșteră de tâlhari” își are rădăcinile în Ieremia 7:11. Curtea care era concepută ca un loc de închinare pentru ne-evrei, a devenit un loc al comerțului. Ideea tâlhăririi nu are de-a face în primul rând cu taxele ridicate, cu specula sau cu schimburile valutare excesive prin care închinătorul era jecmănit la fiecare tranzacție, ci cu faptul că neevreii erau tâlhăriți de locul în care au venit să se închine lui Dumnezeu.
Templul lui Dumnezeu nu este locul menit ca omul să facă schimburi,
ci locul în care închinătorul trebuie să aibă parte de schimbare.
Curățirea Templului reprezintă înlăturarea tuturor barierelor (inclusiv cele religioase „justificate” economic) care stau împotriva închinării omului înaintea lui Dumnezeu (inclusiv al neevreilor).
Acțiunea de curățare a Templului rezonează cu judecata rostită în mesajul lui Ieremia (7:13–15). Ieremia are un mesaj de mustrare la adresa liderilor religioși pentru religiozitatea lor falsă, oprimarea celor nevoiași, tâlhărie și alte nelegiuiri. Asocierea cu mesajul lui Ieremia este și mai evidentă prin acțiunea de blestemare a smochinului (vezi Ieremia 8:13 și Marcu 11:12–14). Judecata lui Isus asupra tâlharilor deghizați în religiozitate este similară cu judecata profețită în Ieremia asupra conducătorilor religioși care aprobau idolatria și încuviințau nelegiuirea.
Contrastul dintre o Casă de rugăciune și o peșteră de tâlhari este foarte puternic. Asocierea aceasta ar trebui nu doar să șocheze prin antagonismul conceptelor, ci și să tragă un semnal de alarmă cu privire la faptul că dacă nu veghem în rugăciune, putem trece dintr-o stare în alta fără ca măcar să realizăm. De la închinarea prin rugăciune la o peșteră de tâlhari distanța este mult mai mică decât ne imaginăm, de aceea trebuie nu doar să ne rugăm, ci și să veghem în rugăciune (Efeseni 6:18).
Întrebări și aplicații:
• Cât de prioritară este rugăciunea în închinarea Bisericii locale?
• Care sunt modalitățile practice prin putem oferi mai multă prioritate rugăciunii în închinarea comunitară?
• Închinarea de la Templu a fost deturnată nu de proscrișii poporului, ci de elita religioasă. Cum putem veghea ca religiozitatea noastră să nu devină o piedică și o mahramă în calea sfințeniei?
• Casa lui Dumnezeu nu își va atinge menirea de a fi o Casă de rugăciune decât într-un cadru al sfințeniei.
autor: Ovidiu Hanc, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Dragostea” Arad; e-mail: ovidiu.hanc@gmail.com
