Data: 22 martie 2020
Lecția a XII-a
Tema: IEHOVA KADOSH: Dumnezeul care sfințește
Text: Levitic 20:1–8
Verset cheie: Levitic 20:8
Ideea centrală: Pentru că Dumnezeul nostru este sfânt, trebuie să urmărim sfințirea în viața noastră.
Scopul lecției: Să ne motiveze pentru a ne asuma chemarea biblică ce ne este adresată de a trăi în sfințenie.
Poporul Israel a fost ales de Dumnezeu pentru a fi poporul Lui cel sfânt. La scurtă vreme după ce poporul Israel a fost eliberat din Egipt și a ajuns la muntele Sinai, Dumnezeu le-a transmis în mod direct menirea lor ca popor pentru toate popoarele: Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt (Exod 19:5, 6). Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu au fost centrale în istoria biblică a poporului Israel, fie că ei au urmat această chemare, fie că au nesocotit-o. Chemarea aceasta nu a fost făcută în mod arbitrar de către Dumnezeu, ci a fost făcută în baza faptului că El Însuși este un Dumnezeu sfânt care așteaptă de la poporul Lui să fie sfânt.
Cartea Levitic vorbește pe larg despre ce înseamnă sfințenia. Chemarea poporului Israel din Exod cap. 19 este adusă la nivel practic în cartea Levitic, iar Dumnezeu Își învață poporul în mod practic cum să trăiască și de ce să trăiască în felul poruncit de El. Ideea de a fi sfânt în Scriptură are la bază înțelesul de „a fi separat de…”. Acolo unde întâlnim chemarea de a fi sfânt și de a trăi în sfințenie, acolo există lucruri de care trebuie ca omul lui Dumnezeu să fie separat complet.
Pasajul nostru se află într-o secțiune mai largă a cărții plină de diferite porunci ceremoniale, morale și civile. Elementul central al tuturor poruncilor este faptul că se focalizează pe chemarea poporului Israel de a trăi în sfințenie pentru că Dumnezeul care a dat aceste porunci este un Dumnezeu sfânt și are această așteptare!
1. Pedeapsa pentru idolatrie (vs. 1–3, 6)
Problema principală pe care poporul Israel a avut-o de-a lungul istoriei vechi testamentare a fost idolatria. Toți idolii pe care poporul Israel i-a preluat de la națiunile înconjurătoare au fost detestabili în ochii lui Dumnezeu. Totuși, descoperim pe paginile Scripturii că a existat un idol mai aparte față de ceilalți, care a produs o ură sfântă în inima lui Dumnezeu. Acest zeu se numea Moloh. El a fost zeul amoniților, iar închinarea înaintea lui avea de-a face cu sacrificarea copiilor mici.
Oricine s-ar fi închinat înaintea acestui zeu trebuia să fie pedepsit cu moartea (v. 2) de către poporul Israel. Severitatea acestei pedepse era dată în principal nu doar de faptul că era ceva oribil ca pruncii să fie sacrificați de vii unui idol, ci mai ales de faptul că această practică păgână însemna de fapt nesocotirea Numelui cel Sfânt al lui Dumnezeu. O astfel de închinare spurca Locașul cel Sfânt al lui Dumnezeu și în același timp necinstea Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu. Păcatul idolatriei în fața lui Moloh nu era ceva ce rămânea în privat, ci era ceva care ataca Însuși Numele Sfânt al lui Dumnezeu (v. 3). Era, în ultimă instanță, dincolo de practicile scandaloase în fața lui Moloh, o ofensă adusă lui Dumnezeu.
Dumnezeu vorbește și împotriva ocultismului care era practicat în vremea aceea (v. 6) și în care poporul Israel a căzut de mai multe ori pe parcursul Vechiului Testament. Ocultismul era o altă formă de idolatrie în care oamenii se închinau în fața unor forțe demonice reprezentate de o zeitate, precum și înaintea oamenilor care promovau aceste practici.
Astăzi nu mai avem idolii în forma vizibilă în care îi avea poporul Israel și nici nu mai avem pedepsele care erau aplicate atunci, însă principiul rămâne: idolatria de orice fel este un atac la adresa Numelui Sfânt al lui Dumnezeu. Atunci când cineva înțelege puritatea sfințeniei lui Dumnezeu, cu greu poate fi exagerată o pedeapsă pentru nesocotirea ei. Pentru că sfințenia lui Dumnezeu este desăvârșită, este necesar ca pedeapsa pentru nesocotirea ei să fie una foarte drastică.
Noi astăzi putem privi idolatria în termenii oricărui lucru pe care îl iubim și prețuim mai mult decât pe Dumnezeu. Înțelegem din Scriptură că Dumnezeu nu a coborât standardele în ce privește păcatul idolatriei. De aceea, credinciosul trebuie să vegheze asupra vieții lui în ce privește sfințenia, stând departe de orice formă de idolatrie, înțelegând că aduce atingere Numelui cel Sfânt al lui Dumnezeu.
2. Pedeapsa pentru indiferență față de idolatrie (v.4-5)
Nu doar că omul care practica închinarea idolatră înaintea lui Moloh era vrednic de moarte, însă oricine ar fi închis ochii înaintea acestui păcat, era vinovat în egală măsură (v. 4). Așa de puternică ar fi trebuit să fie în mintea evreilor această chemare la a fi sfinți pentru că Numele lui Dumnezeu este sfânt, încât nimeni nu ar fi putut să îngăduie pe cineva care nu este sfânt să trăiască liniștit în mijlocul taberei, răspândind lipsa lui de sfințenie și la ceilalți. Conform v. 5, cine închide ochii și permite lipsa de sfințenie în viața cuiva, este la rândul lui lipsit de sfințenie: „[…] împreună cu toți cei ce curvesc ca el cu Moloh”.
Tăcerea în ce privește păcatul nu este o atitudine corectă de care să dea dovadă un creștin. Acolo unde există un credincios care înțelege că Numele Domnului este Sfânt și înțelege că și el a fost sfințit prin jertfa Domnului Isus, nu va putea să închidă ochii în ce privește păcatul, trecându-l cu vederea ca și când nu e chiar așa de important. Tot așa cum profeții Vechiului Testament nu au putut să tacă în fața păcatului și să se comporte ca și cum el nu ar fi existat în poporul lui Dumnezeu (Ieremia 20:7–9), tot așa nici credinciosul nu ar trebui să poată să stea indiferent atunci când există păcat în viața lui sau în apropierea lui. Suntem chemați să căutăm pacea, însă nu cu prețul compromisului sau închiderii ochilor înaintea păcatului.
Această învățătură a textului, anume pedepsirea celui care închide ochii atunci când vede pe cineva idolatrizând zei falși, ne arată încă o dată cât de desăvârșită și perfectă este sfințenia lui Dumnezeu. Înaintea acestui Nume Sfânt, chiar și cei care nu sunt implicați direct în comiterea unui păcat ci doar au „închis ochii” la înfăptuirea lui, sunt vinovați.
Chemarea bisericii în orice perioadă a istoriei ei a fost să înalțe Numele Sfânt al lui Dumnezeu chiar și prin denunțarea păcatelor pe care o națiune sau anumiți indivizi înăuntrul sau înafara bisericii le practicau. De asta a lăsat Dumnezeu disciplina în biserică, tocmai ca să fie protejată sfințenia bisericii. Desigur că asta a atras întotdeauna disprețul si prigoana din partea necredincioșilor, însă în mijlocul acestor lucruri Numele Sfânt al lui Dumnezeu a fost înălțat prin credincioși care au trăit în sfințenie.
3. Chemarea la sfințenie (vs.7, 8)
Pasajul se încheie cu această chemare din partea lui Dumnezeu pentru poporul Israel prin Moise de a se sfinți și a fi sfinți. Poporul Israel trebuia să se asigure că în fiecare zi vor căuta sfințirea („să vă sfințiți”) și trebuiau să se asigure că lucrul acesta este o realitate continuă în viața lor, nu ceva sporadic („să fiți sfinți”).
Adevărata sfințenie la care ne cheamă Scriptura o putem înțelege și putem fi motivați să o urmărim doar în măsura în care ne raportăm la Dumnezeul nostru ca fiind un Dumnezeu sfânt. Asta face Dumnezeu Însuși (v. 8) când spune: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. Numai în măsura în care mă raportez la Dumnezeu ca la un Dumnezeu Sfânt îmi voi descoperi lipsa mea de sfințenie (asemenea lui Isaia), în același timp în care voi fi motivat să urmăresc cu tot dinadinsul sfințenia personală.
Versetul 8 aduce și mai multă lumină în ce privește chemarea noastră ca popor al lui Dumnezeu de a fi sfinți prin faptul că ne reamintește că Dumnezeu este Cel care lucrează sfințirea în noi. De aceea, unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am putea face în vederea sfințirii este să-L rugăm pe Domnul să ne sfințească totdeauna viețile (Coloseni 1:21, 22). Aceasta în mod sigur este o rugăciune după voia lui Dumnezeu pe care El o va asculta.
Mai mult decât atât, în versetul 8, sfințirea este strâns legată de păzirea și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu pe care ne-a lăsat-o în Scriptură funcționează în două moduri distincte, în ceea ce privește sfințirea noastră. Mai întâi, Legea lui Dumnezeu ne arată absența sfințeniei în viața noastră. Ne arată nevoia noastră permanentă să ne dorim a fi mai sfinți. Ne conștientizează că încă mai avem de mers până vom ajunge să fim asemenea chipului Domnului Isus. În al doilea rând, însă, Legea lui Dumnezeu este unul din instrumentele pe care le folosește Dumnezeu în sfințirea noastră. Dorința continuă de a asculta și a nu încălca poruncile lui Dumnezeu revelate nouă în Scriptură ne sfințește viața.
Concluzie
Am fost creați și am fost răscumpărați ca să-L slujim pe Dumnezeu în sfințenie. Fiecare creștin trebuie să-și asume această chemare din nou și din nou până se încheie alergarea noastră pe pământ. Omul care își dorește să trăiască în sfințenie va duce o luptă continuă cu orice fel de idol din viața lui, adică cu orice lucru pe care îl iubește și-l prețuiește mai mult decât pe Dumnezeu și nu va sta impasibil atunci când cineva din poporul Domnului nu trăiește așa cum ar trebui, pentru că el este totdeauna motivat să fie sfânt pentru că Domnul este sfânt.
Ne rugăm și noi asemenea apostolului Pavel care a spus: Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1:6).
autor: Emanuel Ciupe, pastor, Biserica Baptistă „Betel”, Botoșani
