Data: 12 aprilie 2020
Secțiunea a II-a; Lecția a II-a
Tema: Alege să te supui Împăratului împăraților
Text: Matei 21:1–17
Verset cheie: Matei 21:5
Ideea centrală: Viața de credință este cu adevărat împlinită doar în măsura în care credinciosul descoperă frumusețea supunerii voluntare față de Domnul Isus Hristos.
Scopul lecției: Să ne ajute să învățăm faptul că nu este suficient să afirmăm domnia lui Isus Hristos doar la nivel declarativ, trebuie să o și practicăm în viața și trăirea noastră.
Isus Hristos, fiul lui David, în contextul Evangheliei după Matei
Identificarea lui Isus Hristos ca fiul lui David este primul element cu care evanghelistul Matei își începe Evanghelia (Matei 1.1). Tema filiației este mult mai prezentă în Evanghelia după Matei decât în oricare altă Evanghelie. Expresia „fiul lui David” apare în Evanghelia după Matei de nouă ori, mai mult decât toate aparițiile termenului în celelalte evanghelii (de exemplu, în Evanghelia după Marcu expresia apare doar de trei ori, iar în Evanghelia după Luca, de patru ori). Pe lângă apariția expresiei în sine „fiul lui David” și a altor pasaje care Îl identifică pe Isus ca fiind din seminția lui David, un alt element aparte care conferă Evangheliei după Matei o dimensiune specială este încheierea scrierii cu mandatul Marii Trimiteri în care Isus Își declară toată autoritatea în cer și pe pământ.
Evanghelistul Matei își începe scrierea prezentând un personaj care aparține liniei genealogice a lui David, dar acesta este mult mai mult decât un membru de drept al casei regale. Pe măsură ce evanghelistul Îl prezintă pe Isus Hristos, înțelegem că El este Mesia, Mântuitorul și Împăratul împăraților.
1. Isus Hristos, fiul lui David, în contextul intrării în Ierusalim (Matei 20:29–34)
Evenimentul care precede intrarea în Ierusalim a avut un rol catalizator alimentând și amplificând așteptările mesianice care erau prezente între iu‐ dei în primul secol. Vindecarea celor doi orbi care strigau Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David! (Matei 20.30–31) reprezintă validarea mesianității lui Isus Hristos și autentificarea puterii Sale de vindecare. Apelativul fiul lui David în contextul istoric al primului secol reprezenta nu doar o privire în trecut prin identificarea cu dinastia lui David, dar și o anticipare a unui personaj mesianic.
Vindecarea trebuie înțeleasă nu doar în termenii prevăzuți de Lege cu privire la autentificarea unui eveniment prin mărturia a doi martori (Deuteronom 19:15), dar și ca o validare a lui Isus ca Mesia. Ea reprezenta o lucrare de natură mesianică.
Profetul Isaia menționează de două ori faptul că Mesia va vindeca orbii (Isaia 35:1–5; 42:6–7), iar lucrul acesta îl regăsim în capul listei în răspunsul pe care Ioan Botezătorul îl primește cu privire la întrebarea despre identitatea Domnului Isus (Matei 11:4–6).
Vindecarea celor doi orbi nu a fost o minune oarecare, ci un eveniment care a contribuit semnificativ la răspândirea popularității Domnului Isus Hristos, alături de alte evenimente, cum ar fi învierea lui Lazăr (Ioan, cap. 11). Un împărat care aduce vindecare este mai mult decât ar fi putut oferi un împărat obișnuit. Acesta putea, în cel mai bun caz, să aducă stabilitate politică și siguranță economică, dar nu și o vindecare a trupului.
2. Descoperirea Împăratului (v. 5a)
Isus Hristos Se descoperă aici pentru prima dată într‐un mod explicit ca Împărat (v. 5a: Iată, Împăratul tău vine la tine…). Intrarea Domnului Isus în Ierusalim reflectă cele trei mari oficii regăsite în poporul Israel: Domnul Isus este Împărat, Profet și Preot. Dacă oficiile de profet și preot sunt regăsite implicit în evenimentul intrării în Ierusalim, oficiul regal este declarat explicit prin menționarea profeției lui Zaharia (Zaharia 9:9).
Această caracteristică este fundamentală pentru modul în care omul se raportează la Isus Hristos. Deși Domnul Isus a învățat, a vindecat și a făcut minuni, El nu este prezentat în mod special ca fiind Învățătorul sau Vindecătorul, ci Împăratul. El este Împărat prin excelență, de aceea raportarea omului la această autoritate nu poate fi decât în termenii supunerii. Domnul Isus ca Împărat nu dorește simpatizanți, ci supuși.
3. Caracteristicile Împăratului
Cunoașterea și mai ales însușirea acestor calități deosebit de importante pentru noi.
a) Un împărat blând (vs. 1–7)
Domnul Isus este prezentat ca un Împărat blând. Imaginea unui împărat puternic poate produce o atitudine de teamă. Imaginea unui împărat puternic și blând totodată, produce nu doar supunere, dar și apreciere.
În istoria poporului Israel regăsim o intrare triumfală în termeni oarecum similari în 2 Împărați 9:1‐13, când Iehu a fost uns ca împărat al lui Israel, iar apoi este prezentat călare pe un măgar, în timp ce oamenii își așterneau hainele înaintea lui. Cu toate acestea, Iehu nu a fost caracterizat de blândețe, ci a fost un om care a adus curățire prin multă vărsare de sânge: i‐a omorât pe Ioram (2 Împărați 9:24–25) și pe Ahazia (2 Împărați 9:27), a călcat‐o în picioare pe Izabela (2 Împărați 9:32–35) și a măcelărit prorocii lui Baal (2 Împărați 10:18–25).
Domnul Isus Hristos este un Împărat blând care a venit să proclame cetățenilor Ierusalimului, într‐un mod pașnic, Împărăția lui Dumnezeu. Cu toate acestea, blândețea Lui, ca Împărat, nu face anulează celelalte prerogative ale Sale. Faptul că Isus Hristos a venit călare pe mânzul unei măgărițe nu reflectă slăbiciunea, ci bunătatea Lui. Semnalul de blândețe și de smerenie pe care El îl dă în momentul intrării în Ierusalim este o reflectare a harului lui Dumnezeu.
b) Un Împărat care produce bucurie (vs. 8–11)
Conform mesajului profetic al lui Zaharia, intrarea Domnului Isus în Ierusalim trebuia să producă bucurie în poporul lui Dumnezeu (Zaharia 9:9: Saltă de veselie, fiica Sionului, strigă de bucurie, fiica Ierusalimului). Isus Hristos este Împăratul a cărui prezență produce bucurie (de exemplu, orbi care văd, bolnavi care află vindecarea, săraci care primesc Evanghelia etc.); cu toate acestea, cei care nu doreau ca acest Împărat să domnească peste ei, s‐au umplut de mânie.
Prezența Domnului Isus are menirea de a produce bucurie. Dimensiunea escatologică a revenirii Lui este de asemenea asociată cu o bucurie cosmică în vederea judecății lui Dumnezeu (Psalmul 98:5–9). Omul nu va avea niciodată o viață de bucurie autentică decât într‐o raportare corectă la Dumnezeul suveran. Bucuria autentică nu este o expresie a autonomiei. Nu există bucurie adevărată în viață decât în momentul în care omul alege să se supună Împăratului.
c) Un Împărat ferm (vs. 12–14)
Evenimentul curățirii Templului nu trebuie înțeles separat de descrierea Domnului Isus ca fiind blând. Atitudinea Lui fermă și radicală în ce privește curăția Templului nu trebuie văzută ca un moment al pierderii cumpătului. Blândețea despre care vorbește Zaharia trebuie sincronizată cu momentul în care El i‐a dat afară din Templu pe cei care vindeau și cumpărau, răsturnându‐le mesele și scaunele. Fermitatea Fiului lui Dumnezeu nu exclude blândețea Sa, cum nici blândețea Sa nu anulează mânia față de păcat.
Prorocia lui Zaharia în care Mesia este blând și smerit, călare pe un măgar (Zaharia 9:9) este urmată imediat de o altă imagine în care Dumnezeu este prezentat călare pe calul Său de slavă în luptă (Zaharia 10:3). Disocierea acestor două imagini produce o înțelegere trunchiată a modului în care Dumnezeu lucrează. Domnul oștirilor este și blând, și biruitor. Uneori s-ar putea să rămânem cu ideea unui Dumnezeu al blândeții, al dragostei,
al harului și să uităm că Dumnezeu este suveran și pedepsește orice formă de rebeliune împotriva Lui. Alteori s-ar putea să fim înfricoșați de imaginea suveranității lui Dumnezeu, uitând că El este și dragoste și dorește nu doar să ne supunem, dar și să-L iubim.
Imaginea Domnului Isus călare mai este prezentată în Scriptură în cartea Apocalipsa, dar în termeni cu totul diferiți (Apocalipsa 19:11–16). Cel ai cărui ochi sunt ca para focului, prezentat ca învingător, călare pe un cal alb, este, de fapt, același Împărat care a intrat mai întâi în Ierusalimul antic, călare pe un măgăruș și aducând un mesaj de pace. Greșeala pe care unii au făcut-o în momentul intrării în Ierusalim a fost să-L respingă pe Domnul Isus, pentru că intrarea Lui nu avea nimic spectaculos. Cel mai mare pericol al respingerii acestui Împărat blând și smerit este faptul că alternativa este întâlnirea înfricoșătoare cu Isus Hristos Cel biruitor care va judeca lumea cu dreptate.
4. Proclamarea Împăratului de către cetele de copii (vs. 15–17)
Întrebarea preoților: Auzi ce zic aceștia? reprezintă, de fapt, o acuzație de blasfemie. Îndemnul de a opri copiii are în spate o amenințare cu acuzația de blasfemie. Răspunsul Domnului Isus care citează Psalmul 8:2 reprezintă o afirmare a divinității Sale. Slăvirea lui Dumnezeu prin gura copiilor, anticipată în Psalmul 8, constituie, în acest context, indiciul prin care preoții trebuiau să înțeleagă, prin asociere, că Isus Hristos, cel care era acum slăvit de copii în Templu, este, în fapt, Dumnezeu.
Bucuria exprimată în Psalmul 8 este în raport cu Dumnezeu care împărățește și care este glorificat mai presus de ceruri (Psalmul 8:1). Domnia Sa nu se aseamănă cu nicio alta. Dumnezeu Își împărtășește domnia cu omul pe care l-a încununat cu slavă și cu cinste și căruia i-a dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Sale (Psalmul 8:5–6).
Bucuria copiilor din Templu nu are în spate egoismul omului care vrea să fie suveran peste propria ființă, uzurpând prerogativele lui Dumnezeu. Lipsa bucuriei din viața omului este rezultatul unei teologii în care slava omului este mai presus de glorificarea lui Dumnezeu.
a) Ce anume stă în spatele bucuriei copiilor?
Ce i-a făcut pe copii să vibreze de bucurie în raport cu Domnul Isus? Cât de profundă era înțelegerea lor teologică astfel încât strigau în Templu „Osana, Fiul lui David!”? Textul nu ne dă informații cu privire la identitatea copiilor și nici cu privire la pregătirea lor teologică, cu toate acestea, analizând dinamica unei astfel de zile în care copiii își însoțeau familia în sărbătoare (ex. Luca 2.42–49), înțelegem faptul că acești copii și-au văzut părinții și mulțimea strigând „Osana, Fiul lui David!” (v. 9), așa că ei spun același lucru la nivelul lor de înțelegere.
b) De ce nu s-au bucurat conducătorii religioși?
Falimentul preoților cei mai de seamă și al cărturarilor este atât spiritual, cât și teologic. În teologia lor nu era loc pentru un împărat smerit. Ei ar fi fost dispuși să se supună unui împărat care vine și își manifestă supremația față de romani, dar nu față de ei. Reacția lor la slava pe care copiii o exprimau în Templu exprimă refuzul supunerii față de Dumnezeu, care nu se potrivea cu dumnezeul pe care și l-au creat după chipul și asemănarea lor.
Deseori suntem tentați să ne supunem lui Dumnezeu doar dacă El Se manifestă în termenii noștri. Această falsă așteptare reprezintă baza rebeliunii noastre, exprimată în termeni spirituali.
Concluzii și aplicații:
Isus Hristos este Domnul domnilor și Împăratul împăraților.
Trăim o vreme în care corectitudinea politică este norma fundamentală a unei societăți guvernate de o falsă toleranță. Într-un astfel de context, putem să trăim cu greșita impresie că este suficient să-L apreciem pe Domnul Isus, fără ca aprecierea să fie urmată de supunere și ascultare. Domnul Isus așteaptă de la noi supunere autentică, nu o apreciere gen Like pe Facebook.
Care sunt modurile în care ne putem exprima simpatia față de Domnul Isus, fără ca aceasta să fie izvorâtă din supunere? Cum m-am raportat practic în săptămâna care a trecut la El având în vedere suveranitatea Lui?
Rareori blândețea este văzută ca o virtute, dimpotrivă blândețea este și a fost percepută, în general, ca un semn de slăbiciune. În antichitate, în culturile războinice, manifestarea oricărui gest de bunăvoință era perceput ca un act de inferioritate. Exemplul de blândețe manifestat de Domnul Isus este nu doar un act al harului, ci și un model al trăirii în har.
Tema blândeții este prezentată în Evanghelia după Matei ca un model pentru trăirea creștină. În Matei 11:29, citim cuvintele Mântuitorului: Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.
• Ce sentimente ar trebui să producă în viața noastră imaginea Domnului Isus călare pe un măgar?
• În ce mod mi-am manifestat blândețea în ultimele zile?
• Care sunt așteptările noastre de la Dumnezeu ce pot pune o piedică apropierii noastre de El?
Prezența copiilor la sărbătoare reflectă realitatea închinării iudaice, în care întreaga familie era implicată în actul de închinare. În ce privește prezența copiilor la închinare, ceea ce putem învăța din acest eveniment este nu doar necesitatea implicării întregii familii în ceremonia de închinare, având în vedere faptul că cei mici învață de la cei mari, dar și faptul că adulții trebuie, la rândul lor, să învețe de la cei mici închinarea sinceră și entuziasmantă.
• Care sunt lucrurile pe care copiii noștri le observă în viața noastră de credință?
• Care sunt lucrurile pe care copiii le imită privind la modul în care ne trăim viața?
• Care sunt lucrurile pe care adulții trebuie să le învețe de la copii (Matei 18:3)?
autor: Ovidiu Hanc, păstor, Biserica Baptistă „Dragostea”, Arad
