Data: 25 februarie 2018
Titlul lecției: Scopul și organizarea bisericii
Text: Efeseni 4:11-16
Verset de aur: Efeseni 4:16
Ideea centrală: Domnul Isus a răscumpărat biserica și dă daruri credincioșilor prin Duhul Sfânt în vederea zidirii trupului Său, a slujirii în cadrul bisericii și în afara ei.
Scop: Să cunoaștem bine care este scopul pe care Domnul Îl are pentru biserica Sa, precum și modul în care aceasta se organizează în lumina învățăturii
nou-testamentare.
Explicații contextuale și exegetice
În pasajul acesta apostolul Pavel abordează tema unității, creșterii și împlinirii scopului pe care Domnul Îl are cu Biserica. Esențiale pentru existența, lucrarea și organizarea interna a bisericii sunt darurile pe care Domnul le dă credincioșilor prin Duhul Sfânt, daruri care sunt conectate și la slujirile din cadrul bisericii.
În Efes. 4:11, Pavel menționează cinci daruri/slujiri, însă John Stott ne atrage atenția că sunt cinci liste în Noul Testament cu cel puțin douăzeci de daruri (deși unii vorbesc mult doar despre darurile miraculoase).
Pavel vorbește despre apostoli, el referindu-se cel mai probabil la „apostolii lui Hristos” (motiv pentru care folosește formularea „unii apostoli”); aceștia ar fi cei doisprezece, inclusiv Matia, apoi Pavel, Iacov, fratele Domnului. „Apostolii lui Hristos” erau aleși dintre martorii oculari ai lucrării lui Hristos (excepție făcând Pavel, care însă a avut o întâlnire personală cu Mântuitorul) și trimiși de Însuși Domnul Isus. În acest sens, nu mai sunt „apostoli” astăzi, deoarece a fost o singură generație de ucenici trimiși direct de Domnul. Pe de altă parte însă, într-un sens general, toți ucenicii Domnului din toate generațiile sunt „apostoli” (Ioan 13:16), adică sunt trimiși de Domnul (în greacă, „apostelein” înseamnă „a trimite’), după cum vedem în Matei 28:19, 20.
În Sfânta Scriptură, cealaltă categorie la care se referă Pavel, prorocul, este cel care transmitea mesajul din partea lui Dumnezeu (Ieremia 23:16-32); expresia „așa vorbește Domnul” sau „Domnul mi-a vorbit” denotă ca prorocul comunica revelația lui Dumnezeu. Proroci în sensul acesta de comunicatori ai revelației lui Dumnezeu nu mai sunt. În Efes 2:20, Pavel vorbește despre „temelia apostolilor și prorocilor” pe care credincioșii din vremea lui (care erau contemporani cu apostolii!) erau „zidiți”; așadar, acestea erau grupuri speciale de oameni ai lui Dumnezeu folosiți de Domnul pentru a-Și descoperi și desfășura lucrarea în momente cheie ale planului de mântuire.
Într-un sens general, se poate considera că darul prorociei este acela de predicare a Cuvântului lui Dumnezeu (Apoc. 19:10); cel care mânuiește Cuvântul vorbește din partea lui Dumnezeu.
Darul de „evanghelist”, care apare și în alte două pasaje din Noul Testament (Fapte 21:8 și 2 Tim. 4:5), nu este diferit în esență de chemarea tuturor creștinilor de a evangheliza, adică de a răspândi vestea bună a mântuirii prin Domnul Isus, ci probabil se referea la o înclinație și eficiență sporită în a ajuta necredincioșii să facă pasul credinței.
În ce privește pe „păstori și învățători”, deoarece înainte de „învățători” nu este articol hotărât, cel mai probabil cele două categorii se referă la domenii complementare de slujire ale aceleiași slujiri, subliniind aspectul pastoral și pe cel de învățător – un păstor își „hrănește turma” prin a o învăța.
Astfel, în acest pasaj nu avem o lista exhaustiva cu slujirile din biserică, ci o accentuare a importanței contribuției pe care diverse categorii de oameni folosiți de Dumnezeu au avut-o la edificarea bisericii prin slujirea lor.
Imperativul maturizării spirituale, a „creșterii” după chipul și voia lui Hristos, precum și chemarea la slujire în toate formele ei nu sunt adresate doar unei „elite” din biserică, unui grup de credincioși ce conduc biserica, ci tuturor membrilor bisericii. Acesta este principiul „preoției universale”, pe care Martin Luther l-a subliniat mereu. Mărturisirea de credință a Cultului nostru afirmă lucrul acesta în modul următor: „Conducerea directă a Bisericii o are Hristos prin Duhul Sfânt. Nu cunoaștem grade ierarhice. Cei ce primesc anumite însărcinări sunt slujitori ai bisericii, nu stăpâni care să poruncească.”
Domnia lui Hristos asupra bisericii locale este unul din principiile definitorii ale credinței baptiste, din acesta derivând și principiul autonomiei bisericii locale. De asemenea, principiul domniei lui Hristos asupra bisericii locale coroborat cu principiul preoției universale stau la temelia modului de organizare a bisericii locale in acord cu ceea ce Mărturisirea de credinta numește „principiul democrației autonome.” Asta nu înseamnă nicidecum că biserica ar fi „democrație”, acesta fiind un termen politic ce se referă la o formă de organizare a unei societăți care se conduce după voința sau „puterea” poporului („democrație” vine din asocierea a doi termeni din limba greacă „demos”, popor + „kratos”, putere).
Când spunem că Biserica este organizată după „principiul democrației autonome” întelegem faptul că toți membrii bisericii locale participă (sau pot participa) la luarea deciziilor cu privire la viața și lucrarea Bisericii. Acest lucru nu trebuie văzut ca o exprimare a voinței membrilor individuali, ci ca o participare a tuturor membrilor Bisericii la căutarea voii lui Hristos. În adunarile decizionale ale Bisericii nu supunem la vot voiaăautam sa descoperim voia Lui. Spre exemplu, tocmai de aceea ne rugăm la începutul adunării generale și înaintea luării deciziilor, pentru a înțelege „gândul lui Hristos.”
Astfel, conducerea este „congregațională”, spre deosebire de modelul episcopal (centrat pe „episcop” care are autoritatea în Biserica Ortodoxă și cea Catolică) și de modelul prezbiterian (autoritatea este exercitată de un grup de „prezbiteri” în bisericile prezbiteriene, reformate).
Credinciosul trebuie să devină „om mare” în asemănare cu Hristos (v.13) și să nu rămână „copil”, neajutorat în față pericolelor din lumea spirituală: a învățăturilor și învățătorilor falși, a ispitelor subtile, etc. (v.14). Fiecare credincios, ca membru în trupul lui Hristos, trebuie să contribuie la creșterea trupului prin conformarea după chipul lui Hristos, prin exersarea darurilor spirituale primite și prin slujirea cu dedicare (v.15, 16).
Aplicații
1. Biserica se închină înaintea lui Dumnezeu
Închinarea nu trebuie văzută doar ca timpul specific din cadrul întâlnirii adunării de credincioși când aceștia cântă și se roagă, ci ca pe răspunsul pe care credinciosul individual, cât și împreună cu ceilalți copii ai Domnului îl dau harului, mântuirii oferite în Hristos. Închinarea nu este doar o acțiune specifică a credinciosului, ci un mod de viață, biserica fiind prin excelență o comunitate ce se închină lui Dumnezeu în mijlocul unei lumi centrate pe ea însăși. Biserica, „noua creație” a lui Dumnezeu împlinește scopul pentru care a fost creat omul – să se supună și să se închine lui Dumnezeu. Dintre modalitatile de închinare ale bisericii mentionam: botezul ca semn al ascultării de Hristos și apartenenței la comunitatea de credincioși, participarea la Cina Domnului, proclamarea Cuvântului, rugăciunea, cântarea, dărnicia, părtășia bisericii, marturisirea credintei si slujirea.
2. Biserica trebuie să se edifice spiritual
În acest pasaj Pavel accentuează aproape în fiecare verset imperativul „creșterii” spirituale a credincioșilor care formează biserica. Credincioșii sunt chemați să crească în cunoașterea lui Dumnezeu (Efes.1:17), care nu este doar o cunoaștere despre Dumnezeu prin studierea Cuvântului, a creației și a folosirii rațiunii umane, ci o cunoaștere personală, intimă a lui Dumnezeu, în cadrul relației de filiație față de Domnul, prin conectarea noastră la însăși viața Sfintei Treimi (1Ioan 1:3). De asemenea, biserica se edifică pentru a împlini voia lui Dumnezeu, lucru ce este menirea fiecărui credincios. Cunoașterea și împlinirea voii lui Dumnezeu duc la asemănarea tot mai mare cu Dumnezeu. Credinciosul individual, dar și biserica ar trebui să permita Duhului Sfânt să producă roada Sa, în modul acesta fiind reflectat Dumnezeu în caracterul, relațiile și viața noastră.
3. Biserica trebuie să fie un martor credincios
Credincioșii sunt chemați să fie martori credincioși ai Mântuitorului prin vestirea verbală a Evangheliei, precum și prin viața lor transformată în puterea Duhului Sfânt (Fapte 1:8). Bisericile pot aluneca cu ușurință spre pericolul de a se orienta spre ele însele, consumându-și timpul și energia cu lucruri care nu sunt esențiale, dar care în schimb le opresc din a-și îndeplini mandatul de martori.
4. Toți membrii bisericii sunt chemați la slujire
Principiul preoției universale (1Petru 2:9) ne amintește că în biserică nu există o castă a celor hăruiți în mod deosebit, ci că avem statut egal de copii ai lui Dumnezeu, cu o chemare asemănătoare la a-L urma pe Domnul, a trăi vieți sfinte și a sluji. De aceea, toți membrii bisericii pot și trebuie să participe la luarea deciziilor, a implicării în activitățile bisericii. Diferențele dintre noi sunt în ceea ce privește lucrările la care Domnul ne cheamă – slujba de lucrător ordinat (pastor, prezbiter sau diacon) reprezintă o încredințare pe care biserica o dă cuiva ca o recunoaștere a chemării pe care Domnul a făcut-o acelei persoane ce îi dă curs prin ascultare și implicare.
Sugestii practice
Caută în Sfânta Scriptură pasajele care vorbesc de ceea ce Domnul așteaptă de la biserica Sa.
Gândește-te la care ar fi modurile practice în care te-ai putea implica să ajuți ca biserica să își îndeplinească scopul multiplu trasat de Domnul.
Întrebări pentru discuții
Care este scopul cu care a făcut Domnul biserica?
Care este măsura în care biserica din care faci parte își îndeplinește scopul? Tu ajuți sau încurci biserica în acest aspect foarte important?
Care model de organizare a bisericii este cel mai aproape de învățătura Scripturii?
Este principiul preoției universale implementat în mod plenar în bisericile baptiste?
Cum ar arăta bisericile și lucrarea lor dacă toți credincioșii ar fi implicați cu dăruire în slujire?
Păstor: Sorin Bădrăgan
Biserica: Providența, București
