Tema: Când ni se pare că Dumnezeu este aspru
Text biblic: Evrei 12:3–13
Verset cheie: Deuteronom 8:5
Ideea centrală: În loc să se îndoiască și să descurajeze atunci când sunt pedepsiți de Domnul, credincioșii sunt chemați să privească suferința ca pe o ocazie de a cunoaște mai bine inima lui Dumnezeu.
Scopul lecției: Să înțelegem că pedeapsa din partea Domnului nu este o contradicție a dragostei lui Dumnezeu, ci o trăsătură a statutului de credincios.
Introducere
Tema disciplinării iubitoare a lui Dumnezeu față de copiii Săi este unul dintre cele mai practice adevăruri scripturale pe care trebuie să le înțelegem și să le aplicăm; altfel, nu vom putea persevera atunci când vor apărea încercările.
Epistola către evrei a fost scrisă cu scopul de a-L prezenta pe Domnul Isus Hristos ca fiind perfect și superior în comparație cu tot ceea ce iudaismul și vechiul legământ aveau de oferit, autorul adresându-se unui grup de creștini care se aflau sub o persecuție intensă, iar unii dintre ei luau acum în considerare o eventuală întoarcere la iudaism. În acest context, epistola conține îndemnuri de a persevera și de a nu se abate de la singura lor speranță de mântuire, destinatarii epistolei fiind chemați să privească la Domnul Isus, la suferința Lui, la biruința Lui și la planul suveran și plin de dragoste al lui Dumnezeu în viețile lor.
În mod specific, în textul nostru este explicat procesul disciplinării iubitoare a lui Dumnezeu în viața copiilor Săi. Autorul, îngrijorat că unii dintre cititorii săi erau pe cale să renunțe la credință deoarece se simțeau slăbiți sub disciplinarea aparent aspră a lui Dumnezeu, pentru a evita acest pericol îi îndeamnă să reflecteze asupra binecuvântării acestei disciplinări divine.
Explicații
„Dacă L-am mărturisit pe Isus ca Mântuitorul și Domnul nostru, de ce este viața noastră acum atât de grea? De ce suferim? De ce ni se întâmplă aceste lucruri îngrozitoare?” Acestea erau câteva dintre întrebările cu care se frământau credincioșii din acea vreme. „Oare diavolul este cel ce provoacă aceste necazuri?” este o întrebare pe care și-o pun mulți credincioși astăzi. La aceste frământări epistola oferă un răspuns pe cât de clar, pe atât de descurajator la prima vedere, și anume că încercările vin din partea lui Dumnezeu. Ele nu sunt lucrarea diavolului, ci a lui Dumnezeu. Nu diavolul este stăpânul și tatăl nostru, ci Domnul este Cel ce are autoritate asupra vieților noastre. Problemele cu care ne confruntăm, luptele, încercările, suferințele, durerea, toate acestea nu sunt opera Satanei în viața unui credincios. Ele sunt disciplinarea lui Dumnezeu, Stăpânul și Tatăl nostru.
Cuvântul cel mai des folosit în textul nostru este „pedeapsă”. Acesta denotă o acțiune atribuită lui Dumnezeu, este un termen folosit în contextul educării copiilor de către părinții lor și însumează corectarea, protejarea și modelarea de care are nevoie un copil.
Totuși, nu este vorba atât de mult despre o pedeapsă dramatică și tragică pe care Dumnezeu o menține întotdeauna pe tot parcursul întregii noastre vieți, cât este vorba mai degrabă despre o disciplinare iubitoare care poate interveni în anumite momente ale vieții. În plus, trebuie să remarcăm că există o mare diferență între pedeapsa divină și disciplinarea divină. Pedeapsa, de obicei, implică mânie, răzbunare și distrugere, în timp ce disciplinarea are întotdeauna în vedere recuperarea cu dragoste și modelarea cu atenție a celui disciplinat.
Pentru cel credincios nu mai este nicio osândire (Romani 8:1) întrucât Dumnezeu L-a pedepsit pe Hristos în locul nostru (Isaia 53:5) iar noi nu mai suntem condamnați. În pedeapsă, Dumnezeu este Judecător, în disciplinare Dumnezeu este Tată. În pedeapsă, ținta sunt dușmanii Lui, în disciplinare ținta sunt copiii Lui. În pedeapsă, scopul este condamnarea, în disciplinare scopul este neprihănirea.
1. Motivele pentru disciplinarea Domnului
i. Corectarea. Scriptura are rolul de a corecta (2 Timotei 3:16), pentru că Dumnezeu dorește să ne corecteze pentru îndreptare. El curăță orice mlădiță, iar acesta este un proces dureros. Avem păcate în viața noastră care au nevoie de disciplinare corectivă, și, uneori, această corecție poate atinge proporții foarte serioase.
În biserica din Corint corecția a ajuns la faza în care unii credincioși se îmbolnăviseră din cauza felului greșit în care se apropiau de Masa Domnului, iar pe unii dintre ei Domnul i-a luat efectiv la cer pentru că erau mai dăunători pentru biserică decât erau de folos. Judecata începe în casa lui Dumnezeu în acest sens de corectare. Dar atunci când Dumnezeu corectează, aceasta nu este atât de mult o pedeapsă pentru păcat, în sensul condamnării finale și eterne, cât este o corectare cu scop pedagogic. Nu este o pedeapsă aplicată cu mânie, ci este o îndreptare făcută din dragoste (1 Petru 5:10).
ii. Prevenirea. Uneori, prin disciplinare, Dumnezeu ne îngrădește și ne avertizează să ne punem pază la gură, ochi și urechi, pentru ca să fim atenți la ceea ce ne expunem. Există bariere pe care Domnul le pune în viața noastră pentru a ne proteja și pentru a ne separa de lucrurile care ne pot corupe.
Orice părinte bun înțelege că trebuie să impună restricții în viața copiilor lui pentru ca aceștia să rămână curați. Este o disciplinare preventivă. Apostolul Pavel a avut parte de o astfel de disciplinare când a primit de la Domnul un țepuș în carne pentru a preveni apariția mândriei în inima lui.
iii. Educarea. Disciplinarea divină este uneori concepută pentru a ne aduce la o comuniune mai profundă cu Dumnezeu și pentru a-i putea mai apoi înțelege mai bine pe cei ce trec prin încercări. Nu putem deveni educatori pentru a-i întări pe alții decât dacă am trecut prin încercările prin care trec ei. Apostolul Petru a trebuit să fie cernut pentru a putea apoi să-i întărească pe ceilalți ucenici, Pavel a trecut prin atât de multe încercări încât ajunsese în poziția să-i poată mângâia pe alții la fel cum L-a mângâiat Domnul pe el. Scopul suferinței lui Iov, din perspectiva lui, nu a fost corectarea, nici prevenirea, ci educarea. A fost educat în așa măsură încât L-a văzut pe Dumnezeu într-un mod în care nu-L mai văzuse niciodată, ceea ce l-a făcut un om mai bun și un învățător mai de folos pentru alții.
Prin urmare, nu există suferință aleatorie, nemotivată și fără niciun rost. Tatăl nostru ceresc are întotdeauna motivele și scopurile Lui, spre binele nostru și spre slava Lui!
2. Pericolele disciplinării Domnului
i. Să disprețuim disciplinarea (v. 5).Disprețul poate însemna nepăsare, împotrivire, răzvrătire sau refuzul de a învăța lecțiile disciplinării. În felul acesta riscăm să nu ne lăsăm corectați, să ne îndepărtăm mai mult de Dumnezeu și să pierdem binecuvântările Lui. Arthur Pink a spus: „Dumnezeu întotdeauna pedepsește de două ori dacă nu ne smerim de prima data. Amintește-ți cât de mult păcat mai este încă în tine. Privește murdăria din inima ta și miră-te că Dumnezeu nu te-a lovit mai aspru și mai des.”
ii. Să ne pierdem inima (vs. 3, 5). La polul opus, dar la fel de nociv, este pericolul de a deveni descurajați în urma disciplinării. Suntem atât de sensibili iar credința ne este atât de slabă încât cădem în deznădejde și ne considerăm pierduți. Pierdem, astfel, din vedere faptul că Cel ce ne corectează este un Tată iubitor, ajungem să ne plângem de milă, renunțăm la orice speranță, devenim letargici și inerți. Ne lamentăm amintindu-ne cât de multe sunt necazurile noastre și ajungem să credem că nu vom putea scăpa de ele niciodată. Pericolul deznădejdii trebuie evitat tot atât de mult ca cel al disprețului.
3. Dovezile în disciplinarea Domnului.
Există cel puțin două lucruri care sunt dovedite și demonstrate de disciplinarea Domnului față de noi.
i. Iubirea lui Dumnezeu (v. 6).Totul provine din iubirea Lui, inclusiv disciplinarea copiilor Săi. Avem această dulce asigurare că toate încercările și necazurile ce intră în viețile noastre vin din iubirea lui Dumnezeu pentru noi și au menirea să ne aducă mai aproape de El.
Îngerului Bisericii din Laodiceea, Domnul Isus îi spune: Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc (Apocalipsa 3:19). Mustrarea și pedeapsa temporară sunt motivate de iubirea lui Dumnezeu, pentru că din iubire ne-a căutat și ne-a ales, din dragoste ne-a răscumpărat și de dragul nostru ne pregătește un loc în cer. Iubirea Lui este înțeleasă de noi pentru că știm că orice tată care își iubește cu adevărat copilul îl disciplinează, deoarece vrea ce este mai bun pentru el și știe că inima acelui copil are nevoie de corecție, protecție și educație.
ii. Statutul nostru de fii (vs. 7, 8). Disciplinarea lui Dumnezeu dovedește că suntem fiii și fiicele Lui. Fericirea noastră nu stă în faptul că Dumnezeu ne scutește de dureri și suferință. Dimpotrivă, prezența acestora demonstrează că Tatăl urmărește să ne crească și să ne maturizeze.
Tocmai de aceea copiii fără părinți sunt dezavantajați și lipsiți de această binecuvântare. Privilegiul de a fi fii și fiice ale lui Dumnezeu este completat de un proces de instruire și modelare prin disciplinare. Amintim aici doar câteva versete concludente: Pedepsește-ți fiul, căci tot mai este nădejde (Proverbe 19:18), Nu cruța copilul de mustrare (Proverbe 23:13), Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el (Proverbe 22:15), Nuiaua și certarea dau înțelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face rușine mamei sale (Proverbe 29:15).
4. Rezultatele în disciplinarea Domnului
i. Viața (v. 9). Implicația faptului că le dăm cinstea cuvenită părinților noștri trupești care ne-au pedepsit este că trebuie cu atât mai mult să ne supunem Tatălui spiritual, ca să trăim. Dreptul la viață pare să fie strâns legat de atitudinea noastră față de disciplinarea lui Dumnezeu. În vechime, un copil neascultător sau rebel, care nu asculta nici chiar după ce era pedepsit, era considerat că aduce rușine părinților, și, drept urmare, recomandarea (porunca?) era să fie omorât cu pietre (Deuteronom 21:18–21).
Exista așadar un motiv legitim, dat de Dumnezeu, pentru ca părinții să își execute copilul nesupus. În textul nostru, Părintele ceresc dorește să ne disciplineze pentru a ne da viață, nu moarte, viață eternă, viață din belșug. Credinciosul care trăiește în ascultare trăiește viața creștină la maxim.Credinciosul rebel, neascultător și îndărătnic nu se poate bucura de viață.
ii. Sfințenia (v. 10).Un alt bine pentru care Domnul ne disciplinează este ca să ne facă părtași sfințeniei Lui. Disciplinarea divină contribuie la progresul nostru pe calea evlaviei și sfințeniei. După cum rodul viței crește cel mai bine pe mlădițe curățate (Ioan 15:2), tot așa sfințenia, roada Duhului, crește în inimile care s-au supus curățirii prin disciplinarea lui Dumnezeu.Cerul este un loc al sfințeniei absolute iar când vom ajunge acolo vom înțelege pe deplin modul în care încercările și necazurile au accelerat procesul de sfințire în viețile noastre.
(v. 11) Dar până atunci, omenește vorbind, orice pedeapsă temporară, deocamdată, pare o pricină de întristare, și nu de bucurie. Scriitorul epistolei ne dă dreptate atunci când simțim că modul de lucru al lui Dumnezeu pare să fie neplăcut. Când trecem prin agonie și durere, fie că este o boală sau pierderea locului de muncă, probleme cu copiii, cu soțul sau cu soția, sau orice altceva, acestea nu par să fie experiențe deloc plăcute la momentul respectiv. Nu găsim bucurie în diagnosticul de cancer, în conflictele nerezolvate sau în perioadele de doliu și de jale. Dar „mai pe urmă” – aceasta este cuvântul cheie – aduce celor ce au trecut prin școala disciplinării roada dătătoare de pace a neprihănirii.
(vs. 12, 13) Pasajul se încheie cu un îndemn care ne are în vedere pe toți cei obosiți, slabi, șchiopi și bolnavi, ca urmare a disciplinărilor lui Dumnezeu pentru noi. Privindu-le în lumina veșniciei aceste pedepse vremelnice nu trebuie să ne facă să cădem, ci să ne sprijinim și să ne întărim unii pe alții pentru a rămâne pe cărările Domnului și pentru a ne continua înaintarea.
Aplicații
- Întrucât din perspectiva noastră limitată și legată de timp disciplinarea nu aduce bucurie imediată, ci tristețe, nu este greșit să strigăm către Dumnezeu sau să plângem atunci când trecem printr-o încercare dificilă. Domnul Isus a făcut exact acest lucru (Evrei 5:7). Psalmii ne arată că este în regulă să ne dezvăluim durerea și întristarea înaintea Domnului, atâta timp cât o facem cu o atitudine smerită și supusă. Dumnezeu ne-a dat lacrimi tocmai pentru astfel de situații.
- Dacă Dumnezeu nu ne-ar disciplina ar trebui să ne îngrijorăm și să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat copiii Lui. Dacă un tată misionar a avut puterea să-i taie ambele picioare ale fiicei sale pentru că erau pline de cangrenă, și astfel i-a salvat viața, cu mult mai puternică este dragostea părintească a lui Dumnezeu pentru noi atunci când ne produce durere pentru a ne salva sufletul de la moarte. Este mai de dorit să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu fără un ochi sau fără o mână, dacă acestea ne fac să păcătuim, decât să ajungem cu tot cu ele în focul gheenei. (Matei 18:9; Marcu 9:47). Și să fim siguri că atunci când ne doare pe noi, pe El Îl doare și mai mult.
- Când suntem în suferință, să nu concluzionăm că Dumnezeu ne-a uitat, ci mai degrabă când trăim în păcat și toate par să ne meargă bine. În același timp, când Dumnezeu trimite încercări în viețile noastre, diavolul încearcă să ne facă să ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu față de noi. Să nu interpretăm niciodată iubirea lui Dumnezeu prin circumstanțele noastre, ci, mai degrabă, să interpretăm circumstanțele noastre prin iubirea lui Dumnezeu. Iosif a fost închis pentru că a făcut ceea ce era corect, rezistând avansurilor unei femei. Ar fi putut să se îndoiască de iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dar, prin credință, s-a alipit de iubirea și de bunătatea suverană a lui Dumnezeu în cele mai dificile împrejurări.
- Una dintre cele mai uluitoare situații a avut loc când Dumnezeu l-a anunțat pe proorocul Ezechiel că urmează să îi ia soția în mod fulgerător și i-a cerut acestuia să nu plângă și nici să o jelească, ca o lecție spirituală pentru Israel. Profetul a învățat atunci că Suveranul universului are dreptul să îi ia ce avea mai scump în viață. O astfel de credință puternică ajunge în cele din urmă să spună, așa cum a spus A. W. Pink: „Încercarea nu a fost atât de cumplită pe cât ar fi putut fi. Nu a fost atât de grea pe cât meritam. Iar Mântuitorul meu a suferit mult mai mult pentru mine.” În felul acesta credinciosul se supune disciplinării Tatălui, având încredere că El o administrează perfect în scopul Său etern și pentru binele nostru veșnic.
- Dar dacă toate încercările sunt disciplinări din partea lui Dumnezeu, concepute pentru a ne sfinți, este greșit să încercăm să le evităm? Este greșit să mergem la doctor când suntem bolnavi, să încercăm să obținem un loc de muncă mai bun pentru a ieși din criza financiară, să încercăm să rezolvăm problemele care ne supără? Sau de ce să nu le acceptăm pur și simplu, dacă sunt pentru binele nostru?
Nu este deloc greșit, ci chiar normal și de dorit, să căutăm soluții duhovnicești la problemele cu care ne confruntăm. Vor fi situații în care Domnul ne va pune la dispoziție răspunsuri și soluții încurajatoare ca atunci când David L-a întrebat pe Dumnezeu dacă ar trebui să îi urmărească pe dușmani pentru a‑și recupera familia și bunurile. Domnul i-a dat permisiunea, iar David a pornit în urmărirea lor și a recuperat totul (1 Samuel 30:1–8). Dar vor fi și împrejurări în care vom înțelege în cele din urmă, la fel ca Domnul Isus în grădina Ghetsimani, că voia Tatălui este să acceptăm suferința (Luca 22:42) și să răbdăm încercarea, ca Pavel, bazându-ne pe suficiența harului divin (2 Corinteni 12:8–10), lăsând astfel disciplinarea iubitoare a lui Dumnezeu să își facă pe deplin lucrarea. În astfel de situații, versurile poetului Traian Dorz ne vor ajuta să înțelegem mai bine inima Tatălui și să ne încredem liniștiți în purtarea Lui de grijă:
Nu te-ndoi, ci crede că dincolo de tot
Veghează Dumnezeul puternic Savaot,
Că nici un păr nu-ți cade, că nici o clipă nu-i,
Că nu-i nici o-ncercare decât prin voia Lui!Căci dacă crezi puternic, nimica nu-i spre rău,
Ci totul se va-ntoarce spre-un și mai bine-al tău.
Nu te-ndoi, ci crede că-n ceasul cel mai greu,
Clipită de clipită veghează Dumnezeu!Întrebări pentru discuții
- Dacă cineva a trecut printr-o încercare groaznică și acum pune la îndoială iubirea lui Dumnezeu, cum l-ai încuraja?
- Cum poate un credincios să știe dacă o încercare este legată de vreun păcat sau dacă este doar în scopul creșterii în har?
- Este clar că este greșit să ne plângem (Filipeni 2:14), dar care este modalitatea corectă de a ne exprima nemulțumirile în fața Domnului?
- Cum poate o persoană care a avut un tată abuziv învăța să respecte disciplinarea ca de tată din partea lui Dumnezeu, în special atunci când aceasta este severă?
- Dacă doar cei care perseverează sunt adevărați credincioși, cum putem ști, în afară de a muri în credință, dacă credința noastră este autentică?
- Versetul 14 spune că fără sfințire „nimeni nu va vedea pe Domnul”. Totuși, nu putem fi perfect sfințiți în această viață. Cum reconciliem aceste două adevăruri? Când suntem suficient de sfințiți pentru cer?
Bibliografie:
MacArthur, John F. God’s Faithful Discipline (2010)
Cole, Steven J. God’s Loving Discipline (2004), Responding to God’s Discipline (2004)
autor: Cătălin Croitor, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Betleem“ Suceava;
e-mail: catalincroitorr@yahoo.com
