Tema: Când ni se pare că Dumnezeu acționează arbitrar
Text biblic: Psalmul 73:1–28
Verset cheie: Psalmul 18:25–26
Ideea centrală: Deși în aparență Dumnezeu acționează arbitrar, în realitate El este drept și bun, după cum o dovedește finalul celor nelegiuiți și al celor neprihăniți.
Scopul lecției: Să te ajute să te uiți prin ochii lui Dumnezeu nu doar la momentul inițial al căii unui om, ci și la cel final, care poate fi departe de Dumnezeu sau în prezența lui Dumnezeu.
Introducere
Cineva povestea situația prin care a trecut un creștin pe nume Nadeem, din Pakistan. Lucra pentru un musulman la un cuptor de ardere a cărămizilor. Înțelegerea sa cu proprietarul prevedea că, la fiecare 1 000 de cărămizi, va fi plătit cu 962 de rupii. Nu s-a întâmplat așa, fiind remunerat doar cu 800 de rupii. După un an, creștinul i-a cerut șefului partea care i se cuvenea. Acesta din urmă și-a pierdut cumpătul și a chemat doi supraveghetori musulmani, care l-au bătut pe Nadeem și i-au ras capul, sprâncenele și barba ca să-l umilească. Mai apoi, l-au obligat să stea timp de 5 ore în soarele dogoritor într-un picior, iar ori de câte ori atingea pământul cu celălalt picior, îl băteau iarăși. Creștinul a încercat să anunțe poliția, dar proprietarul musulman l-a amenințat că îi va inventa tot felul de vinovății, ba chiar îl va acuza de crimă.
Cum de acest muncitor creștin a ajuns să fie tratat cu atâta nedreptate și violență? Cum de stăpânul musulman a putut să scape atât de ușor? De ce Dumnezeu a lăsat lucrurile să o apuce pe un asemenea făgaș care nu are logică? De multe ori, nu doar în Pakistan, ci pe tot globul pământesc, s-ar părea că Dumnezeu acționează arbitrar. Evenimentele care-i implică pe cei neprihăniți parcă se derulează la întâmplare, fără vreun criteriu obiectiv clar. Ar fi normal ca Dumnezeu să aibă mai multă grijă de cei din poporul Său, nu? Te-ai aștepta ca cei care trăiesc curat să aibă parte de ploaia binecuvântărilor Lui, nu de fulgerele mâniei Lui, nici de vijelia necazurilor. Uneori, modul lui Dumnezeu de a conduce lumea nu pare să aibă o coerență clară. Nadeem și Asaf par să împărtășească o experiență similară: cea când ni se pare că Dumnezeu acționează arbitrar.
Studiul de față va detalia mai întâi câteva aspecte preliminare, utile înțelegerii atmosferei care înconjoară acest psalm. Mai apoi, va urmări succint etapele prin care trece psalmistul Asaf când i se pare că cei nelegiuiți sunt liniștiți, iar cei neprihăniți sunt chinuiți, fără ca Dumnezeu să aibă ceva de spus.
Aspecte preliminare
(i) Contextul psalmului.Psalmul 73 face parte din a treia carte a Psalmilor (73–89), în care se găsesc majoritatea psalmilor scriși de Asaf. Atmosfera acestor cântări este sumbră în cea mai mare parte. Această primă cântare a secțiunii stabilește tonul sumbru care va predomina. Apogeul este dat de, probabil, cel mai întunecat psalm (Psalm 88). Finalul cărții a treia (Psalm 89) tinde să pună în pericol speranțele regale anunțate la finalul diviziunii precedente a Psalmilor (Psalm 72).
(ii) Autorul psalmului. Asaf (semnificație: colector, a strânge) a fost un conducător muzical levit din vremea lui David (1 Cronici 15:17), la fel ca și urmașii lui. El conducea una dintre cele trei familii responsabile de această slujire de la Templu. În 1 Cronici 16:5 el este responsabil de muzică atunci când chivotul este dus în Ierusalim. Psalmii 50 și 73–83 poartă marca paternității sale. Un cercetător este de părere că psalmii lui Asaf împărtășesc o perspectivă națională și oglindesc situații de criză națională. Psalmul 73 descrie o situație de criză, iar unii ar putea vedea în experiența psalmistului expresia unei stări generalizate din poporul Domnului (vezi 73:1 „Bun este Dumnezeu cu Israel”).
(iii) Realismul psalmului. Psalmul este scris dintr-o perspectivă realistă. Cântarea lui Asaf este mărturisirea că a dezvoltat o atitudine nesănătoasă de comparație cu cei păcătoși (v. 3), ceea ce i-a produs amărăciune și mâhnire interioară acută (v. 21). Merită remarcat că cei care slujesc public nu sunt lipsiți de îndoieli personale: nu cumva evlavia este zadarnică? (vezi v. 13). În sufletele lor se duce uneori o luptă aprigă între ceea ce le vine să facă și ceea ce știu că trebuie să fie (vezi v. 15), refuzul de a vorbi ca ceilalți, ca să fie credincioși poporului Domnului. Psalmul acesta este o cronică plină de sinceritate. Bine a spus cineva că, dacă vorbești doar despre reușitele tale, puțin se vor identifica cu ele. Însă, dacă menționezi frământările și falimentele tale, vei fi înțeles de toți. Avem psalmul acesta pentru că un om al lui Dumnezeu a fost sincer înaintea poporului.
(iv) Înțelepciunea psalmului. Cântarea de față este parte din categoria psalmilor de înțelepciune. După ce își învață lecția, Asaf alcătuiește o cronică a celor întâmplate, însă lecția este completă, pentru că este exprimată dintr-o perspectivă spirituală. De aceea, psalmistul nu menționează doar ceea ce a greșit, ci și înțelegerea la care a ajuns ulterior. Angajamentul său de la finalul cântării este remarcabil: „ca să povestesc toate lucrările Tale” (v. 28). Oamenii lui Dumnezeu nu sunt ocoliți de ispita comparației, de nutrirea unor gânduri de frustrare. Însă, exprimarea lor nu va ajuta pe nimeni. Ce trebuie să audă alții este cronica lucrărilor lui Dumnezeu în mijlocul frustrărilor personale; felul în care sfințenia a invadat o inimă secătuită de dezamăgiri; schimbarea pe care a adus-o roua perspectivei scripturale așternută peste o minte uscată și tare ca piatra; lumina revelației biblice care s-a aprins într-o gândire întunecată.
După aceste aspecte preliminare, urmează punctarea etapelor care compun experiența prin care a trecut Asaf.
1. Fericirea aparentă a celor nelegiuiți (vs. 4–12)
După cele 3 versete introductive, Asaf descrie cum percepea odinioară „fericirea celor răi” (v. 3).
1.1. O viață de abundență (vs. 4, 7). Aici identificăm raportarea nelegiuiților la lucrurile din jur. Elementul comun, „grăsimea”, care apare în cele două versete indicate, trimite cu gândul la niște animale bine hrănite. Aparent, cei nelegiuiți o duc bine din punct de vedere material, fără să experimenteze lipsurile care-i apasă adesea pe cei neprihăniți.
1.2. O viață de asuprire (vs. 6, 8). După raportarea lor la lucrurile din jur urmează cea la oamenii din jur. Poate că aceasta este una dintre explicațiile belșugului tocmai menționat. Cei nelegiuiți nu au scrupule, ci calcă în picioare orice și pe oricine în pornirea de a-și asigura traiul pe care și-l doresc. Îi amenință pe alții, iar prin felul de a vorbi știu cum să imprime frica în alții, de aceea le reușește orice plan nelegiuit.
1.3. O viață de aroganță (vs. 9–11). Pentru că domină peste lucruri și oameni, cei nelegiuiți ajung să creadă că nimeni nu le poate ținea piept, nici chiar Dumnezeu. În această a treia trăsătură putem identifica raportarea celor nelegiuiți la Dumnezeu, care este sus. Convingerea lor este că Dumnezeu nu cunoaște răul pe care ei îl practică și, în consecință, nu li se va întâmpla nimic. De fapt, denumirea „Cel Preaînalt” pe care ei I-o atribuie lui Dumnezeu, este rostită cu iz de dispreț. În ochii lor, Dumnezeu nu este peste toți și toate, ci este limitat în informațiile pe care le are și, astfel, este limitat în judecățile pe care le poate aplica.
Sumarul secțiunii, v. 12, este imaginea inițială pe care o are Asaf: cei nelegiuiți sunt fericiți pentru că scapă nepedepsiți. Nu este nedrept Dumnezeu? Nu acționează El arbitrar? Nu decurg lucrurile pe pământ absolut întâmplător? Însă experiența psalmistului trece la o nouă etapă, când mintea lui este luminată, iar perspectiva de viață schimbată.
2. Soarta reală a celor răi (vs. 13–20)
A doua secțiune a acestei cântări de înțelepciune conține mărturisirea sinceră a lui Asaf: deși evlavia i s-a părut neprofitabilă, n-a putut să vorbească asemenea nelegiuiților aroganți (v. 15). De ce? Pentru că, dacă ar fi vorbit cu voce tare despre frustrările sale, ar fi subminat credința altora din poporul Domnului.
Porțiunea aceasta este cea care consemnează schimbarea perspectivei. De la neputința de a înțelege rostul lucrurilor și coerența lucrării lui Dumnezeu, Asaf dobândește o minte luminată. Sunt două întrebări pe care le putem pune vis-a-vis de această transformare.
2.1. Ce declanșează schimbarea? Prezența Domnului. Versetul 17a arată când se schimbă întreaga experiență a psalmistului: „până ce am intrat în Sfântul Locaș al lui Dumnezeu.” În locul prezenței lui Dumnezeu manifestate în Israel, acolo are loc schimbarea de paradigmă. Poate schimbarea s-a produs când lui Asaf i-a venit într-o zi rândul în slujire. Poate s-a făcut lumină în mintea lui după mai multe slujiri de rutină, când ceva despre Dumnezeu i s-a lipit de inimă și a plecat transformat. În locul de închinare psalmistul își dă iarăși seama de grandoarea Dumnezeului pe care-L slujește, este făcut conștient de eternitatea Domnului Dumnezeu.
Cu siguranță, de abia atunci Dumnezeu Își recapătă locul central în inima închinătorului său, acesta ajunge să vadă lucrurile prin ochii lui Dumnezeu.
2.2. Ce conține schimbarea? Perspectiva finalului.
Restul acestei secțiuni (v17b–20) ne indică limpede că, în prezența lui Dumnezeu, lui Asaf i se deschid ochii față de sfârșitul celor răi, exprimat felurit (e.g., soarta de la urmă, prăpăd, nimiciți, pierduți, prăpădiți, sfârșit năprasnic).
Nu știm ce anume din locul prezenței lui Dumnezeu l-a făcut pe psalmist să capete lumină. Un comentator este de părere că intrarea în sanctuar însemna studierea Legii lui Dumnezeu care era păstrată acolo. Astfel, redescoperirea doctrinelor biblice ar fi adus lumină asupra vieții lui Asaf.
Un altul opinează că levitul a văzut altarul pe care erau aduse și mistuite jertfele pentru păcat. Astfel, focul i-ar fi amintit lui Asaf de judecată.
E greu de identificat declanșatorul schimbării macazului și fitilul care a aprins lampa rațiunii sale. Cert este că perspectiva finalului celor răi i-a arătat că nu contează atât de mult aparențele, ci realitatea, nu are importanță doar momentul inițial, ci mai ales momentul final, iar viața de aici nu poate fi pusă alături de viața de apoi. Consecința este că Asaf se umple iarăși de adevărata fericire specifică celor neprihăniți.
3. Fericirea reală a celor neprihăniți (vs. 21–28)
Ultima parte a psalmului este cea mai încurajatoare. Dacă în secțiunea precedentă focalizarea a fost asupra celor răi, acum Dumnezeul cel glorios este pus în centru. De la prăpădul și pierzarea celor răi, Asaf trece la deznodământul în glorie al celor neprihăniți. Ce remarcăm despre slava eternă a acestora?
3.1. Siguranța slavei (vs. 23–24). Aceste versete conțin un lanț compus din patru verbe, care exprimă următoarele realități: Mă însoțești, Mă susții, Mă îndrumi, Mă muți în slavă. Levitul care se închină în sanctuarul lui Dumnezeu de pe pământ este sigur că într-o zi va avea parte de gloria plenară a Celui pe care-L venerează. Pe cât de sigur este finalul celor răi, pe atât de sigur este și finalul său.
3.2. Superioritatea slavei (vs. 25–26). Nimic de pe pământ nu împlinește ca Dumnezeu. Chiar dacă trupul lui Asaf se va nimici, nu contează, pentru că lui îi este rezervat ceva mult mai strălucitor, în slavă. Resursele abundente de pe pământ ale celor nelegiuiți nu pot fi puse alături de partea de moștenire a celor neprihăniți: Dumnezeu Însuși. El este superior și inegalabil în splendoare în comparație cu toate bunurile celor aroganți care par fericiți pe pământ. A.W. Tozer spunea: „Omul care Îl are pe Dumnezeu drept moștenire și comoară are toate într-Unul. Orice va pierde, de fapt nu va fi pierdut nimic, pentru că în Dumnezeu are totul în mod deplin, legitim și pentru totdeauna.”
Întrucât cei neprihăniți își găsesc fericirea în Dumnezeu, nu rămâne decât să istorisească lucrările Domnului, ceea ce și face Asaf prin psalmul acesta, și ceea ce trebuie să facă orice om neprihănit.
Împlinirea supremă a acestui psalm se găsește în persoana lui Hristos. Ca despre un veritabil levit, despre Hristos s-au împlinit cuvintele: „Voi vesti Numele Tău fraților Mei; Îți voi cânta lauda în mijlocul adunării” (Evrei 2:12). Așa cum Asaf a istorisit altora lucrările lui Dumnezeu, Hristos a dat mărturie despre adevărul și revelația lui Dumnezeu. Mai mult, ceea ce Asaf ajunge cu greu să înțeleagă, Hristos cunoaște fără nicio ezitare: finalul Său și finalul celor răi. În Ioan 12:24, 27, Hristos știe că va muri, asemenea bobului, aducând astfel rod, iar prin aceasta Tatăl va fi proslăvit. Mai mult, știe și proclamă pierzarea și distrugerea Celui Rău (12:31). Unde a eșuat Asaf, Hristos a stat tare, ca Unul care a știut totul și S-a încrezut în Tatăl Său pe deplin (Matei 27:43a).
autor: Daniel Suciu, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Harul”, Tinăud, jud. Bihor;
e-mail: danisuciusb@gmail.com
