Tema: Infailibilitatea Cuvântului lui Dumnezeu
Text biblic: Psalmul 19:1–14
Verset cheie: Psalmul 19:7
Ideea centrală: Psalmul 19 este, prin excelență, un psalm al revelației. Prima parte prezintă revelația generală a lui Dumnezeu, în creație, iar partea a doua a psalmului prezintă revelația specială a lui Dumnezeu, în Cuvânt. În prima parte a textului, Dumnezeu se revelează vizibil, în timp ce în partea a doua se revelează verbal infailibil.
Scopul lecției: Să demonstreze că Sfânta Scriptură este Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu.
Introducere
Psalmul al nouăsprezecelea îndeamnă cititorul să-L glorifice pe Yahve, dar în același timp îl provoacă să mediteze asupra revelației divine. Psalmistul, privind peste întreaga lume, găsește două subiecte principale pentru a-L slăvi pe Dumnezeu: în primul rând, structurarea glorioasă a creației materiale (vs. 1–6) și, în al doilea rând, Legea divină pe care Dumnezeu a dat-o omului (vs. 7–11). După ce și-a revărsat astfel inima în laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu ca urmare a expunerii la Tora, autorul își îndreaptă introspectiv privirea spre sine, acolo unde regăsește multe neajunsuri (v. 12). Gândul la acestea îl provoacă la o închinare penitentă și astfel imnul se încheie cu câteva rugăciuni scurte (vs. 12–14).
Din punct de vedere homiletic, psalmul a fost abordat de predicatori prin prisma comunicării lui Dumnezeu în creație (vs. 1–6), în Cuvânt (vs. 7–11) și în conștiința credinciosului (vs. 12–14). Alteori s-a urmărit slava lui Dumnezeu în universul fizic, dar și în cel moral. Altă abordare este cea care tratează psalmul din perspectiva revelației, accentuând mai întâi tema revelației generale (vs. 1–6) și mai apoi a celei speciale (vs. 7–11), privind ultimele versete în cheie concluzivă (vs. 12–14).
Studiind psalmul înțelegem că sunt voci care presupun contribuția a doi psalmiști la scrierea psalmului, autori care ar fi trăit în perioade distincte, diferiți ca stil. În psalm există mai întâi o mișcare impunătoare continuată timp de șase versete, dedicată legilor universului (cerului și soarelui); apoi psalmistul, cu exprimări mai lungi, laudă Legea Domnului și legile morale în cinci versete; în sfârșit, o concluzie în rânduri scurte, limitată la trei versete.
Primele șase versete vorbesc despre Dumnezeu ca fiind El, Dumnezeul creator, iar următoarele Îl numesc pe Dumnezeu Yahve, Dumnezeul personal al poporului Său. În pofida acestor detalii, psalmul este aproape unanim atribuit lui David, chiar dacă în cuprinsul lui nu oferă indicii prin care să putem aproxima data scrierii lui.
1. Revelarea slavei lui Dumnezeu în creație (vs. 1–6)
Revelațiaeste actul prin care Dumnezeu comunică ființelor umane adevărul despre El Însuși, natura, lucrările, voința sau scopurile Lui și include, de asemenea, dezvăluirea tuturor acestor lucruri – înlăturarea „mahramei” pentru ca noi să putem vedea.
Cerurile declară slava lui Dumnezeu (v. 1). Literal, cerurile povestesc slava lui Dumnezeu – a lui El, „Cel Puternic” – Dumnezeul creației (vezi Romani 1:20). Poate că David își îndeplinește aici intenția declarată (Psalmul 18:49) de a „lăuda pe Dumnezeu printre națiuni” și, prin urmare, folosește natura ca punct comun de pornire în elogierea lui Elohim. Bolta înstelată arată lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. Întreaga atmosferă terestră (numită și „cel dintâi cer”), asemenea cerurilor înstelate de mai sus, „arată” sau mai degrabă „proclamă” lucrarea mâinilor lui Dumnezeu.
În mod poetic psalmistul atribuie universului trăsături umane, acesta comunicând omenirii întregi măreția lui Dumnezeu. Astfel dar autorul comunică destinatarilor: Dacă priviți în sus, puteți vedea cât de mare este Dumnezeu; acolo puteți vedea marea lucrare a lui Dumnezeu. Vorbirea cerurilor nu este o vorbire obișnuită – este fără sunet, fără limbaj; nu se aude nicio voce articulată (v. 3), cu toate acestea, „ceea ce spun ele se aude peste tot”, „oriunde trăiesc oamenii pe pământ”, „până la marginile lumii”, după cum este tradus de Septuaginta, citat de Pavel în Romani 10:18 și aplicat răspândirii mesajului creștin. Dumnezeu se revelează vizibil.
Psalmistul se concentrează asupra soarelui (vs. 4c–6), ca fiind cel mai mare dintre toate lucrurile create. Spre deosebire de tendința multor popoare antice de a se închina soarelui ca unui zeu, credința evreiască a ținut ferm la poziția conform căreia numai Yahve este singurul conducător al universului, singurul vrednic de închinare. Dumnezeu este cel care „a întins un cort” pentru soare, unde își petrece noaptea înainte de a-și relua drumul dimineața. Evident, ideea de cort poartă noțiunea de găzduire temporară, fiind un baldachin (vezi și Isaia 4:5; Ioel 2:16) sau pavilion temporar prevăzut pentru tinerii căsătoriți și amenajat în casa mirelui. De amintit că unii comentatori intuiesc aici o aluzie la slava lui Dumnezeu care umplea tabernacolul sau chiar o aluzie la slava lui Dumnezeu care umplea creația înaintea căderii în păcat.
Prin intermediul a două analogii, soarele este reprezentat ca un mire și ca un bărbat puternic, figuri care sunt menite să transmită un sentiment de vitalitate, de forță, de bucurie, de rezistență. „Ca un mire” este uneori exprimat „ca un bărbat fericit care își conduce mireasa în satul său”. Cuvântul ebraic folosit pe finalul versetului 5, gibor, descrie cel mai probabil un atlet care conduce o cursă cu forță și vigoare. Cele două analogii – mirele și bărbatul puternic – subliniază strălucirea și puterea soarelui.
Traseul pe care îl urmează soarele este reprezentat ca un semicerc trasat de la un capăt la altul al cerului. Destinatarilor li se comunică faptul că soarele „se ridică la orizont într‑un capăt și își finalizează cursa la celălalt.” Psalmistul descrie fenomenele așa cum îi apar lui, fără să pledeze pentru vreo teorie astronomică. Limbajul metaforic reflectă strălucirea răsăritului, care atestă vigoarea soarelui. Nimic nu este ascuns de căldura acestuia. Multe lucruri sunt ascunse soarelui, dar nimic de „căldura” lui, care este forța vitală din care întregul pământ primește viață și energie.
Parte la proclamarea slavei lui Dumnezeu sunt ziua și noaptea (v. 2), mai precis ciclicitatea acestora. Istorisirea dintre acestea imaginată de psalmist presupune proclamarea gloriei lui Dumnezeu, o proclamare în formă continuă, neîntreruptă, evidențiată de verbul utilizat care înseamnă „a vărsa ca un izvor”. Astfel destinatarii psalmului pot înțelege că „fiecare zi vorbește despre slava lui Dumnezeu până în ziua următoare”, iar mai apoi că „fiecare noapte își împărtășește cunoștințele despre Dumnezeu cu noaptea următoare” sau că „zi de zi oamenii pot vedea slava lui Dumnezeu, noapte de noapte pot vedea cât de mare este Dumnezeu”. O anumită superioritate pare să fie atribuită nopții, de parcă contemplarea bolții înstelate ar trezi gânduri mai profunde, mai spirituale decât strălucirea zilei.
Înțelegem astfel că natura poate oferi învățătură. Tot ceea ce a fost creat este în sine o revelare a lui Dumnezeu. Ea poate proclama slava lui Dumnezeu, dar numai celor care au fost deja aduși la cunoașterea lui Dumnezeu. Mințile oamenilor au fost întunecate și impactate de păcat. Pricepem că revelația generală este suficientă pentru a condamna neamul omenesc, dar nu poate spune cum trebuie abordat păcatul. Nu poate inspira speranță. Nu poate converti sufletul păcătos. De aici și necesitatea Cuvântului – a Legii prin care vine cunoașterea păcatului și a Evangheliei care ne descoperă un Mântuitor. Aceia care au fost aduși la cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu prin Isus Hristos sunt capabili să aprecieze slujirea naturii.
2. Revelarea slavei lui Dumnezeu în Cuvântul infailibil (vs. 7–11)
Mutarea atenției de pe legile fizice spre legile morale se face destul de brusc, dând posibilitatea unor exegeți să afirme că nu există nicio legătură între prima și a doua parte a psalmului. Dar, legea și ordinea care pătrund în universul material evidențiază slava Sa, iar analogia dintre legile fizice ale lui Dumnezeu și legile Sale morale este evidentă și în general admisă de mai toți comentatorii.
Infailibilitatea este înțeleasă în sensul imposibilității de a greși în expunerea adevărului revelat, incapabilă de eroare. Este o condiție descrisă în termeni negativi, complementară „inspirației” și însemnă că Biblia nu greșește (Psalm 19:7; 2 Petru 1:20, 21; 2 Timotei 3:16, 17).
Psalmistul descrie mai întâi Legea lui Yahve folosind șase expresii diferite (vs. 7–9), îi laudă atractivitatea și valoarea (vs. 10–11), iar la final cere ajutor de la Domnul în vederea împlinirii acesteia (vs. 12–14).
a) Descrierea Legii (vs. 7–9)
Psalmistul face o serie de afirmații folosind diferiți termeni ebraici pentru Lege sau Tora. El descrie legea (tora), mărturia (eduth), orânduirile (piqqudim), porunca (mitswah), judecățile (mishpat) și frica (yir’ah) de Yahve cu atribute pozitive.
- Tora (legea), este tamim, și înseamnă a fi „perfect” sau „fără vină”, punând accent pe integritate (vezi și Psalm 18:23). Orice provine de la Dumnezeu este perfect în felul lui, iar „Legea” în mod special.
- Mărturia Domnului este adevărată. Mărturia Domnului poate fi adesea redată ca „ceea ce Domnul vă spune să faceți” sau „tot ce spune Domnul”. Unele traduceri au „mărturia Domnului este durabilă” sau „mărturia Domnului este demnă de încredere”.
- Orânduirile Domnului sunt descrise ca fiind „fără prihană”, comunicând ideea de puritate morală. „Orânduirile” este un cuvânt folosit întotdeauna la plural, comunicând noțiunea de ordine sau directive legale, care nu pot fi decât drepte sau cinstite.
- Poruncile Domnului sunt curate. O „poruncă curată” este una care este dreaptă, lucidă, pură.
- Judecățile Domnului sunt adevărate, fapt care subliniază că Legea este vrednică de încredere.
- Frica de Domnul este curată, posibilă referire la reverența sau respectul față de Domnul sau la învățătura dată de Domnul pentru a ne teme de El.
b) Efectele Legii (vs. 7–8)
Psalmistul identifică, de asemenea, efectele Legii care înviorează sufletul (v. 7a), dă înțelepciune celui neștiutor (v. 7b), provoacă bucurie (v. 8a) și iluminează (v. 8b).
- Cuvântul revelat înviorează sufletul, adică dă vitalitate și putere reînnoită întregii ființe. Putem afirma că legea lui Dumnezeu are efect revigorant pentru cei deprimați și copleșiți de îndoieli. Că mântuirea nu este prin Lege, nu este vina Legii, ci a omului, care nu o poate păzi. „Legea” însăși „este sfântă și porunca este sfântă și dreaptă și bună” (Romani 7:12). Cuvântul mĕshibah este folosit pentru restabilirea de la dezordine și dezintegrare, de la întristare și suferință, ba chiar de la moarte.
- Cuvântul înțelepțește pe cel neștiutor, adică pe cel lipsit de experiență, neinstruit sau naiv. Legea înțelepțește pe cel nepriceput (2 Timotei 3:15).
- Cuvântul înveselește inima, adică aduce bucurie persoanei evlavioase. Legea îl înveselește pe iubitorul de adevăr și îl întărește pe cel deznădăjduit (Psalm 34:6). Poruncile nu sunt percepute ca niște comenzi aspre, ci ca semne ale harului, legat de ceea ce Dumnezeu dorește ca omul să facă pentru binele său.
- Cuvântul luminează ochii, ceea ce probabil înseamnă că Legea aduce înțelegere și înțelepciune.
Versetul 9 descrie poruncile lui Dumnezeu ca dăinuind pentru totdeauna și fiind întotdeauna drepte, cu sensul de corecte.
c) Atractivitatea și valoarea Legii (vs. 10–11)
La fel ca înțelepciunea, Legea este mai valoroasă decât aurul (Proverbe 3:13–15) și mai dulce decât mierea (Ezechiel 3:3). Legile lui Dumnezeu sunt mai de dorit decât aurul, da, decât mult aur curat. Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă un bine mult mai mare pentru om și, prin urmare, mult mai mult de dorit, decât orice cantitate de bogăție; mult peste dulceața mierii și a fagurelui de miere. Legea servește ca un avertisment împotriva răului (Ezechiel 3:17–21) și aduce răsplată pentru cei care o respectă.
3. Impactul asupra credinciosului (vs. 12–14)
Cu cât înțelegerea noastră asupra legii este mai clară, cu atât păcatele personale sunt mai evidente. Totuși, pentru ca efectul să fie deplin, avem nevoie de harul divin care să ne arate greșelile și să ne elibereze de puterea păcatului. Numai astfel purtarea noastră poate fi fără prihană, iar cuvintele și gândurile noastre pot fi acceptate de Dumnezeu.
O luare în serios a Legii nu poate decât să ridice și gândul eventualei încălcării a acesteia. Omul „nu cunoscuse păcatul decât prin Lege” (Romani 7:7) și nu poate contempla Legea fără să-și amintească de timpul în care a trăit în răzvrătire față de aceasta. Gândurile psalmistului sunt conduse în această direcție și el încheie cu o rugăciune stăruitoare pentru iertarea „păcatelor necunoscute” (v. 12), a „păcatelor prezumțioase” (v. 13) și eventual a păcatelor de vorbire și de gândire (v. 14), adresându-se lui Dumnezeu cu „Stânca mea și Izbăvitorul meu”.
Întrebarea retorică din versetul 12 este o modalitate de a face o declarație puternică, de fapt. „Nimeni nu-și poate discerne păcatele fără de voie!” Astfel, psalmistul afirmă că atunci când o persoană face greșeli, poate să nu conștientizeze ceea ce face, și apoi, oricât ar încerca cineva să-și cerceteze inima, tot vor rămâne unele păcate neidentificate. Păcatele ascunse nu trebuie confundate cu greșelile neintenționate. Prin urmare, nu greșim dacă în versetul acesta îl vedem pe psalmist rugându-se: Scapă-mă, Doamne, de păcatele pe care nu știu că le fac! Ca urmare a expunerii la legile morale psalmistul îi cere iertare lui Dumnezeu, cuvântul naqah însemnând „a achita” sau „a lăsa nepedepsit” (Iov 10:14).
Dacă versetul 12 se ocupă de păcatele de care nu suntem conștienți, versetul 13 aduce în atenție subiectul păcatelor prezumțioase. Păcatele prezumțioase (spre deosebire de „greșelile neștiute” din versetul 12b) sunt cele care sunt comise cu bună știință și deliberat, pe fondul încrederii exagerate în calitățile și forțele proprii. Acestea pot fi numite „păcate voite”, „lucruri rele pe care le fac și știu că le fac” sau „lucruri rele pe care știu că le fac”.
Rugăciunea autorului este ca acestea să nu aibă stăpânire asupra sa și într-o cheie poetică descrie păcatele ca ființe vii sau puteri care pot conduce o persoană. Verbul „fără prihană” înseamnă „fără greșeală, complet, fără lipsă de nimic”. De aceea, „nu voi fi vinovat că nu mă voi supune lui Dumnezeu” sau „Nu voi fi vinovat că mă voi întoarce de la Dumnezeu”.
În ultimul verset al psalmului, autorul îi cere lui Yahve să-i accepte cuvintele și gândurile (meditația). „Cuvintele gurii mele și meditația inimii mele să fie plăcute înaintea ta!” Acceptarea trebuie să fie asemenea jertfei de la Templu. Gura reprezintă sursa cuvintelor, iar inima sursa gândurilor. „Te rog să accepți tot ce spun și gândesc” sau „Mă rog să primești cu bucurie cuvintele pe care le rostește gura mea și gândurile pe care le gândesc în interiorul meu!”
Pe final, Yahve este proclamat protectorul și salvatorul psalmistului. Literal, Dumnezeu este numit „Stânca mea”, ca în Psalmul 18:1, și „Răscumpărătorul meu” (vezi Psalm 78:35; Levitic 25:48; Rut 4:4; Iov 19:25; Isaia 63:9). Așa cum Îi este atribuit lui Dumnezeu, cuvântul „Izbăvitor” înseamnă întotdeauna un „Eliberator” de păcat, de moarte sau de pericol. Metaforic, Yahve este Cel care protejează membrii familiei la nevoie și în situații de criză.
În urma interacțiunii cu Legea lui Yahve, psalmistul meditează asupra faptelor, a cuvintelor și a gândurilor sale. Cuvântul lui Dumnezeu îl face pe credincios mai meditativ, mai conștient de starea sa păcătoasă și mai înclinat spre rugăciunea de pocăință.
Așadar, legea lui Dumnezeu trebuie să impacteze acțiunile, comunicarea și gândirea noastră, întreaga făptură fiind afectată de legile morale. Expunerea învățăturii lui Dumnezeu are drept consecință introspecția penitentă a celor ce aud Cuvântul, urmărindu-se cele trei faze amintite mai sus. Un alt efect al vestirii Cuvântului este închinarea personală a credinciosului.
Aplicații:
Limbajul folosit de psalmist exprimă fără echivoc care ar trebui să fie sentimentele și comportamentul nostru, cum ar trebui să tratăm Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.
- Merită să fie prețuit mai mult decât aurul. De aceea, vezi care-ți sunt valorile, ce prețuiești cel mai mult, pentru că unde îți este comoara, acolo îți va fi și inima (Matei 6:21).
- Cuvântul merită să fie iubit și să te lași încântat de acesta, fiind „mai dulce decât mierea și fagurele de miere”.
- Merită să fie studiat și ascultat cu tot mai mult devotament, pentru că prin aceasta mintea noastră este luminată, iar viețile noastre sunt luminate.
- Dacă am învățat noi înșine valoarea Legii lui Dumnezeu cu siguranță, ne vom strădui să o facem cunoscută altora, pentru ca și ei să fie îmbogățiți de comorile ei și binecuvântați cu bucuriile ei.
Întrebări pentru discuții:
- Cum poate fi cunoscut Dumnezeu?
- Cum comunica Dumnezeu cu oamenii înaintea căderii în păcat? Care era rolul jucat de creație în revelarea splendorii divine înainte să fie „supusă deșertăciunii”? Cf. Rom. 8:20.
- Care sunt neajunsurile revelației generale? Pentru ce este suficientă aceasta? Care sunt insuficiențele ei?
- Dumnezeu comunică omenirii și o face mijlocit de creație, cuvânt sau conștiință. În baza cărei revelații va judeca Dumnezeu lumea?
- Ce înseamnă că revelația este progresivă?
- Cum putem ști sigur că revelația specială este fără greș? Argumentați biblic.
autor: Ionuț Amateesei, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Maranata” Suceava
