Tema: Femeia păcătoasă – plânge pentru iertarea Domnului Isus
Text biblic: Luca 7:36–50
Verset cheie: Luca 7:47
Ideea centrală: Domnul Isus Hristos a avut parte de mai multe întâlniri cu femei păcătoase: femeia de la fântâna lui Iacov, femeia prinsă în preacurvie, Maria Magdalena etc. Lecția de azi relatează întâlnirea Mântuitorului cu o femeie păcătoasă, care în urma pocăinței ei și a gestului făcut din dragoste față de Domnul Isus experimentează iertarea păcatelor, vindecarea și eliberarea inimii. Deși lucrul acesta a fost contestat de fariseu atunci, învățătura Domnului Isus este valabilă și astăzi, care oferă multora iertarea și iubirea Sa necondiționată în urma pocăinței de păcate și a credinței în El ca Mântuitor și Domn.
Scopul lecției: Să ne determine la pocăință sinceră față de Mântuitorul, în urma căreia să experimentăm iertarea păcatelor noastre și iubirea Sa transformatoare, eliberatoare. Aceasta ne va motiva să-L iubim, să-L slujim dintr-un singur motiv și anume iubirea curată, ca răspuns la iubirea Sa necondiționată.
Introducere
Evanghelistul Luca relatează lucrarea Domnului Isus Hristos, în care sunt ilustrate caracteristicile de bază ale vieții creștine, astfel:
- Luca 7:1–10 Credința – sutașul roman
- Luca 7:11–35 Nădejdea – văduva din Nain; ucenicii și Ioan Botezătorul
- Luca 7:36–50 Dragostea – femeia păcătoasă
În lecția de azi vom privi la invitația la cină pe care a primit-o Domnul Isus din partea unui fariseu, apoi la identitatea femeii păcătoase care a plâns la picioarele Domnului și în final la învățătura Domnului Isus pentru cei de atunci ca și pentru noi, cei de astăzi.
I. Invitația la cină (v. 36)
Un fariseu L-a rugat pe Isus să cineze la el, iar Isus a intrat în casa fariseului și a șezut la masă. Domnul Isus nu Se temea să meargă într-un loc sau altul pe pământ, pentru că pe oriunde mergea, lăsa în urma Lui mireasma cerului, a dragostei, adevărului și a vieții dumnezeiești. El sfințea locul unde punea piciorul, fie că era în Templu, fie că era la masă cu vameșii, desfrânatele și toți păcătoșii, fie că era în casa unui fariseu fățarnic și formalist. Astfel, El nu refuza nicio invitație, fiindcă în acestea vedea mereu ocazii de a expune adevărul cu privire la Împărăția lui Dumnezeu. Domnul Isus acceptase această invitație, așa cum făcuse și în alte rânduri relatate și în alte pasaje biblice din evanghelii, precum cea din Cana Galileii, posibil pentru a oferi o lecție a iubirii. Mântuitorul S-a folosit de orice oportunitate pentru a predica Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și de a face El Însuși invitații oamenilor de a intra în această Împărăție.
Domnul Isus făcuse deja invitația la odihnă (Matei 11:28–30) și încă mai făcea asemenea invitații, de aceea, El acceptase invitația unui fariseu, numele lui era Simon. Nu pare să fi fost vreun simpatizant al Domnului Isus. Nu știm exact de ce Simon fariseul L-a invitat pe Domnul Isus la cină. Conform tradiției ospitalității, gazda trebuia să îndeplinească câteva ritualuri de primire, dar fariseul, în calitate de gazdă, nu L-a tratat pe Domnul Isus cu ospitalitate și dragoste; posibil să fi urmărit să obțină dovezi pentru a-L acuza și apoi condamna pe Domnul Isus. Spălarea picioarelor unui oaspete era un ritual esențial. A nu oferi unui oaspete apă pentru spălarea picioarelor era totuna cu o insultă.
Putem spune și faptul că Domnul Isus, ca reprezentant al Harului, a intrat în casa unui fariseu, reprezentant al Legii. Atunci când ești pătruns deplin de Duhul Harului poți intra în casa oricăror legi și rânduieli religioase omenești fără teama că te vei putea întina.
II. Identitatea femeii (vs. 37–38)
Această relatare este similară cu cele descrise în celelalte evanghelii (Matei 26:6–13; Marcu 14:3–9 sau Ioan 12:2–8). Evenimentul este diferit și prin locație cât și prin personajul care apare în scena descrisă. Dacă în celelalte pasaje biblice evenimentul este localizat în Betania, lângă Ierusalim, deci în Iudeea, iar femeia care face ungerea Domnului Isus este Maria, sora Martei și a lui Lazăr, aici locația este în Galileea și implică o femeie păcătoasă, adică o prostituată – și iată că o femeie păcătoasă din cetate…, ne spune v. 37. Ea nu este nici Maria Magdalena – Luca 8:2, nici Maria din Betania – Matei 26:6–13, respectiv, Ioan 12.
Deși era cunoscută în cetate și împrejurimi din pricina păcatelor ei, femeia nu a putut fi oprită de nimeni și de nimic în dorința ei arzătoare să scape de povara vinovăției ei. Este foarte posibil ca venirea ei în casa unui fariseu să fi fost văzută ca șocantă, de vreme ce reputația ei era una negativă. A avut nevoie de mult curaj, ca să vină la Domnul Isus și nu la fariseu. Acest gest spune multe despre disperarea ei care căuta iertarea, iar plânsul ei era expresia pocăinței sale profunde. Așa este Dumnezeu, nu descoperă păcatele, nici numele păcătosului care vine la El, pe care îl iartă și-L mântuiește; nici numele cetății de unde este el nu-l pomenește, ca să nu audă oamenii și să-l umilească prin judecata lor batjocoritoare și nemiloasă. Dumnezeu nu umilește pe cel ce s-a umilit cu adevărat înaintea Lui și nu permite altcuiva să-l umilească. Cine umilește pe aproapele lui, va fi umilit de dreptul Judecător. Evanghelistul Luca prin inspirația Duhului Sfânt nu amintește numele femeii păcătoase și nici numele cetății de unde era, ci numai fapta ei frumoasă făcută pentru Dumnezeu.
Femeia a adus tot ce a avut mai scump înaintea Domnului Isus – un vas de alabastru cu mir mirositor și inima ei plină de sinceritate, credință și speranță. Domnul Isus a primit fapta ei, pentru că a văzut vasul inimii plin cu mirul pocăinței sincere și al iubirii fierbinți. El privește întâi la inimă și apoi la faptele și lucrările noastre din afară. Dacă inima este sinceră în pocăință, credință și dragoste, atunci El primește și binecuvântează și lucrările noastre. Dumnezeu se apropie numai de omul care are o credință neprefăcută, o smerenie adâncă și o pocăință sinceră.
Simon vorbea în sinea lui că această femeie este păcătoasă, iar despre sine considera că era un om neprihănit, nicidecum un păcătos. Apostolul Pavel declară în Romani 3:10, 23 că nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar (prin noi înșine); ca și apostolul Ioan în epistola 1 Ioan 1:8 dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi. Femeia păcătoasă știe că este vinovată înaintea lui Dumnezeu, pe când Simon considera că nu era vinovat. Dacă femeia păcătoasă era vinovată de păcate ale trupului (exteriorului), fariseul era vinovat de păcate ale sufletului, a părții lăuntrice – atitudine critică, de desconsiderare și chiar inimă împietrită. La evrei, când o femeie ieșea în public cu părul despletit, arăta un semn de adâncă umilire.
III. Învățătura Domnului Isus (vs. 40–48)
Învățătura pe care o dă Domnul Isus prin intermediul pildei ne arată adevărurile de dincolo de văl care nu pot fi cuprinse de logica omului firesc, chiar religios fiind. Omul poate fi foarte religios și chiar cunoscător al literei Scripturii, dar dacă nu este născut din nou, nu poate înțelege nici prima literă din alfabetul duhovnicesc.
Mai întâi Domnul vorbește fariseului (vs. 44–45). Așa era fariseul în casa căruia Se afla Mântuitorul; era foarte religios, dar nu pricepea lucrurile duhovnicești. Când Domnul îi atrage atenția că are să-i spună ceva, Simon fariseul pare să fie gata să asculte, însă nu și-a închipuit că Domnul îi cunoaște gândurile lui rele. El n-a vrut să spună păcatul lui Simon în public ca să-l umilească, ci i-a spus o pildă, care avea să-l facă să-și vadă starea, inima. Domnul a urmărit și mântuirea acestui fariseu care-L privea de sus.
Majoritatea pildelor spuse de Mântuitorul au drept scop arătarea și clarificarea adevărului dumnezeiesc în legătură cu omul. Pildele nu sunt adevărul, ci calea care duce la înțelegerea adevărului de dincolo de viața de aici, de cele povestite. În pilda pe care Domnul Isus o spune lui Simon fariseul, ne spune, de fapt, că noi toți Îi suntem datori lui Dumnezeu dar și incapabili să ne plătim datoria, deoarece din punct de vedere spiritual suntem despărțiți de Dumnezeu. Păcatul este o datorie mare înaintea lui Dumnezeu, iar păcătosul este datornic, și nu este de mirare că omul se poartă cu păcatele lui așa cum se poartă datornicul cu datoriile lui. Cele două datorii – de 500 și, respectiv, de 50 de dinari (lei), nu reprezintă cantitatea păcatelor din viața noastră, cât mai ales recunoașterea păcatului, a vinovăției înaintea lui Dumnezeu. Un dinar era echivalentul salariului pe o zi al unui lucrător, deci această sumă era una mare, ce acoperea echivalentul câștigului pe luni de zile.
Aici nu se sugerează faptul că ea a fost iertată pentru că a iubit mult, ci pilda descrie o iertare necondiționată. Dragostea venise ca rezultat al acestei iertări. A face din dragostea femeii motivul iertării înseamnă a răstălmăci lecția pe care vrea Domnul să ne‑o dea aici. Mijlocul prin care a primit iertarea de la Domnul Isus a fost credința ei (v. 30), și nu gestul ungerii picioarelor Lui. Dumnezeu, în marea Sa îndurare și dragoste, a hotărât să plătească toată datoria omului păcătos. În vederea aceasta a dat ce-a avut mai scump – pe singurul Său Fiu, care prin jertfa Lui de pe cruce a plătit datoria noastră toată. Toți urmașii lui Adam sunt datori față de dreptatea lui Dumnezeu, pentru că toți sunt născuți în păcat și înfăptuiesc păcate. Unii, pe temelia vieții păcătoase moștenite de la părinți, săvârșesc mai multe păcate, alții mai puține, însă toți sunt datori și lipsiți de viață.
Apoi Domnul îi vorbește femeii (v. 48, respectiv, 50) căreia i-a oferit adevărata eliberare a inimii ei zdrobite de căință și de regretele păcatului. Conform cuvintelor Mântuitorului, ea a experimentat mântuirea vieții, așa cum și noi o experimentăm astăzi. Aceste cuvinte le-a adresat Domnul și în alte situații (Marcu 5:34: fiică credința ta te-a mântuit, du-te în pace și fii tămăduită de boala ta; Marcu 10:52: „Du-te, credința ta te-a mântuit” Îndată orbul și-a căpătat vederea și a mers pe drum după Isus; Luca 18:42: Și Isus i-a zis: „Capătă-ți vederea. Credința ta te-a mântuit”).
Concluzii:
Legea cere picioare spălate cu apă, dar nu dă nici apă, nici disponibilitate care să îndeplinească această slujire. Dragostea însă dă lacrimi pentru spălatul picioarelor, dă părul capului ca să le șteargă și inimă care dă putere mâinilor să le spele. Cel ce s-a întâlnit cu adevărat cu Domnul Isus Hristos este aprins de focul dragostei pentru El și prin El pentru ai Lui. Dragostea nu se gândește la legi și canoane, căci ea are drumul deschis spre inima lui Dumnezeu și spre inima oamenilor. Ceea ce se face din dragoste rămâne veșnic și este înălțat în slava lui Dumnezeu.
Aplicații:
Când ești conștient de marea ta datorie față de Dumnezeu și când vii la Domnul Isus Hristos, Plătitorul datoriei tale, și vezi că El te-a iertat, aceasta te determină să-L iubești și să I te predai cu toată ființa.
Iubirea față de Dumnezeu atârnă de faptul că ai primit conștient în viața ta iertarea datoriei tale. Învață să fii mulțumitor și ascultător în fiecare zi de tot harul iubirii Sale revărsat peste tine.
Dumnezeu ne cheamă în fiecare zi să socotim (judecăm) „drept ai judecat” orice lucru ca să putem ajunge la adevăr. Cine judecă bine lucrurile, ajunge la adevărul lui Dumnezeu și va ajunge să fie de folos Stăpânului de drept – Dumnezeu.
Întrebări pentru discuții:
- Ce dai (ce oferi) Domnului Isus și, mai ales, cum, când El ți-a plătit toată datoria păcatului?
- Iubești pe Domnul pentru că te copleșește iubirea Lui sau pentru alt(e) motiv(e)?
- Când intră un om în casa ta, indiferent de gruparea religioasă din care face parte, ce fel de atitudine vei avea?
- Suntem noi cei care vom da verdictul în judecata altora? Ce învățăm din această lecție?
autor: Bancsov Zoltan, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Betel” Reșița; e‑mail: zolyroly@yahoo.com
