Tema: Prietenii slăbănogului – preocupați de prezența Domnului Isus
Text biblic: Luca 5.17–26
Verset cheie: Luca 5:20
Ideea centrală: Prietenii care ne conduc la Hristos sunt adevărații prieteni.Prietenii care ne conduc la Hristos sunt adevărații prieteni.
Scopul lecției: Când citim expresia „când le-a văzut credința” (v. 20), cu referire la credința prietenilor slăbănogului pe care o remarcă Domnul Isus, trebuie să înțelegem că există atât o dimensiune individuală a credinței, cât și una comunitară – comunitatea credinței.
Liderii religioși
Un prim aspect interesant al textului este prezența fariseilor și a învățătorilor Legii (v. 17). Este prima dacă când sunt amintiți în Evanghelia după Luca și se precizează că veniseră din toate părțile țării. Pare a fi un fel de delegație oficială, adunată cu un scop precis, acela de a-L evalua pe acest tânăr rabin căruia începuse să I se ducă vestea. Scopul lor a fost de a vedea dacă învățăturile Lui coincid cu ale lor și dacă se va integra pe viitor între ei sau dacă se situează pe o altă poziție și vor trebui să-L urmărească cu atenție. Nu aveau nici cea mai mică idee cât de mare va fi șocul pe care-l vor avea, la afirmația Lui că „Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele” (v. 24). E un fel de terapie de șoc, fără anestezie.
De aici încolo, Luca, cel care compune portretul mesianic al Mântuitorului în cadre succesive, Îl prezintă pe Isus ca devenind ținta atacurilor acestor învățători ai Legii în mai multe situații (5:17–6:11). Deocamdată, ni se spune că se așezaseră și, probabil ascultau cu atenție.
Mulțimea
Mulțimea care se adunase pentru a asculta este un ecou a ceea ce ni se spune în versetul 15 și ne dezvăluie un contrast în raport cu ceea ce ni se spune în versetul 16. Această alternanță a Mântuitorului între slujirea în mijlocul mulțimilor și timpul petrecut în solitudine pentru rugăciune și întărire sufletească este o bună lecție pentru oricine dorește să facă lucrarea lui Dumnezeu.
Atracția excesivă pentru lucrări publice, la care să fie prezenți cât mai mulți oameni și cu o popularizare masivă în media socială, este o ispită pentru orice slujitor duhovnicesc al vremurilor noastre. Între cele două texte care vorbesc despre popularitatea Lui crescândă, ni se spune că „El Se ducea în locuri pustii”. Mai mult, vom vedea în textul nostru că Isus nu se teme să facă și să spună lucruri care aveau să-I afecteze popularitatea chiar în rândul celor mai importanți oameni ai societății.
Contextul în care Hristos Își face lucrarea de a aduce Împărăția lui Dumnezeu în care chiar și cei ologi vor avea intrare liberă înaintea Domnului este prezentat în mod extrem de sugestiv de expresia „fiindcă n-aveau pe unde să-l ducă înăuntru, din pricina norodului” (v. 19).
Într-o societate în care persoanelor cu handicap se încearcă a li se crea toate condițiile pentru a duce o viață cât mai normală, ne este foarte dificil să înțelegem cum se poate ca o mulțime care venise să asculte învățături despre Dumnezeu să fie atât de insensibilă.
Cât de tare ne deranjează atunci când vedem pe cineva care ocupă locul de parcare rezervat persoanelor cu handicap? Sau cu câtă bucurie facem loc înaintea noastră la rând, cuiva care se deplasează cu greutate sau având o vârstă înaintată? În vremea aceea lucrurile stăteau diferit.
Paraliticul
De profesie medic, Luca folosește aici un termen medical care se regăsește în scrierile medicale ale vremii (5:18, 24; Fapte 8:7; 9:33), pe când în alte texte utilizează un termen generic (7:22; 14:13, 21; Fapte 3:2; 8:7; 14:8).
A fi paralizat în Israelul acelor vremuri presupunea mult mai multe greutăți decât în zilele noastre. Dincolo de absența dispozitivelor medicale moderne, care ușurează într-o oarecare măsură viața bolnavilor, intra în discuție și faptul că oamenii aflați în astfel de situații grave erau considerați păcătoși, inferiori, nevrednici să participe la viața comunității. Aceasta este o dimensiune pe care Domnul încearcă să o corecteze în mai multe situații (Luca 14:13, 21).
Multiple texte din Vechiul Testament precizau că astfel de persoane nu aveau acces spiritual în Casa Domnului. Ologul din naștere pe care Petru îl vindecă (Faptele ap. 3), și care îi însoțește pe apostoli în Templu odată ce este vindecat, e un caz în care o astfel de persoană putea ajunge doar până la poarta Templului, fără să aibă acces dincolo de ea.
Prietenii
Bolnavul din relatarea biblică era total dependent de cei din jur, de familie și de prieteni care să-l ajute până și cu cele mai elementare nevoi. Fără aceștia, era izolat. De aceea prietenii lui nu sunt doar personaje secundare în întâmplarea noastră, ci de mare importanță pentru manifestarea mentalității Împărăției lui Dumnezeu.
Confruntați cu indiferența și cu o religiozitate insensibilă, alimentate de o înțelegere trunchiată a Vechiului Testament, prietenii bolnavului nu se dau bătuți. Neputând intra pe ușă, din pricina mulțimii, și motivați de ceea ce Domnul consideră a fi o credință care Îl onorează, ei găsesc o altă cale: urcă pe acoperișul casei, îl desfac și își coboară prietenul pe acolo.
Ce s-a întâmplat în acest răstimp? Ce întrebări își puneau oamenii prezenți? Dar fariseii și învățătorii Legii? Toate sunt întrebări legitime, la care textul nu ne dă un răspuns direct, dar nu e greu să ne imaginăm că totul s-a oprit odată cu primele zgomote venite de sus. Probabil că toți se uitau spre cei ce desfăceau țiglele (termenul grecesc face aluzie la un acoperiș făcut din plăci de lut ars, ceea ce ne sugerează, alături de posibilitatea de a găzdui mulți oameni, că suntem în casa unui om cu o stare materială bună și o poziție socială ridicată), așteptând deznodământul întâmplării.
Domnul
Domnul „vede” (v. 20) ceea ce nu se vedea cu ochii, și anume credința acestor prieteni. Este pentru prima dată când termenul de „credință” apare în Evanghelia după Luca. La ce credință se referă textul? Cel puțin la două dimensiuni: la credința că Isus îl va primi pe paralitic fără a-l condamna mai întâi pentru vreun păcat care ar fi adus paralizia în viața lui și la credința că El îl poate vindeca.
Spre surpriza tuturor, Domnul nu Se grăbește să dea vindecare fizică, ci Se folosește de prilejul creat de acești prieteni credincioși pentru a-Și afirma și ulterior dovedi mesianitatea înaintea mulțimii, dar mai ales a delegației fariseilor.
„Omule, păcatele îți sunt iertate!” – una dintre cele mai șocante și, în același timp, cele mai pline de speranță și bucurie afirmații pe care le poate face cineva. Cu condiția ca persoana în cauză să aibă și autoritatea de a face în mod legitim o asemenea afirmație. Indignarea profundă, dar tăcută, a liderilor religioși prezenți (care, pe termen lung, se va transforma în ostilitate fățișă) arată exact înțelegerea, corectă de altfel, că singurul care poate ierta păcatele este Dumnezeu, dar și lipsa perspectivei corecte asupra identității lui Isus.
Ajungem astfel la esența teologică a acestui pasaj: Isus, care stă înaintea lor, este mai mult decât un rabin și decât un vindecător, este Dumnezeu întrupat, venit în lume pentru a ierta păcatele oamenilor și pentru a deschide Împărăția lui Dumnezeu tuturor celor care o caută cu credință.
Pentru a doua oară, Domnul arată că „vede” ceea ce nu se poate vedea, de această dată gândurile din inima lor. Îi înfruntă în mod deschis, arătându-le că în spatele cuvintelor Lui se află o putere reală și legitimă. Vindecarea paraliticului la „porunca” lui Isus este demonstrația autorității Lui divine de a ierta păcatele. Iar trimiterea lui ca om schimbat înapoi în mijlocul familiei este un mesaj foarte clar al caracterului complet al mântuirii (reface relații, comunități, integritatea și funcționalitatea trupească etc.). Fariseii erau abili în a vorbi despre Cuvântul lui Dumnezeu, dar învățătura lor era lipsită de putere transformatoare. Doar o teorie frumoasă, menită să le asigure locul de frunte în cadrul societății iudaice, pe care mai târziu, alături de preoți, aveau să fie gata să și-l conserve prin trimiterea abuzivă și mincinoasă la moarte a Domnului Isus.
Ca întotdeauna, Domnul Isus face ceea ce face având deplin control asupra situației. Știa că, la vremea potrivită, oamenii aceștia aveau să-L dea pe mâna romanilor pentru a fi omorât, după tentative repetate și eșuate de a-L discredita în ochii poporului. La final, mulțimea pleacă uimită slăvindu-L pe Dumnezeu cu glas tare. Asemenea episoade se vor repeta în lucrarea Domnului, având întotdeauna menirea de a atrage atenția oamenilor asupra nevoii de pocăință și credință și de a-i aduce la o relație cu Dumnezeu.
Concluzie
Biblia ne învață că religia autentică este să-i cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor. Atunci când ne putem credința în slujba lui Dumnezeu făcând bine celor din jurul nostru, Îi dăm lui Dumnezeu posibilitatea să-Și demonstreze puterea și caracterul. Noi nu-i putem vindeca pe oameni, nu-i putem izbăvi din necazurile lor și, cu atât mai mult, nu-i putem ierta de păcate. Dar ceea ce putem face este să le mijlocim întâlnirea cu dragostea și puterea Domnului, folosindu-ne de darurile pe care El ni le-a dat. Chiar dacă în unele situații ne vom lovi de împotrivire, critică, mari sacrificii sau lipsa recunoștinței.
Întrebări de reflecție
- Ce loc ocupă persoanele cu dizabilități în perspectiva noastră asupra Împărăției lui Dumnezeu și în practica bisericii unde ne închinăm?
- Cum ne putem exprima credința practic în folosul altora, în așa fel încât Domnul să poată fi descoperit în toată gloria Lui?
- Care ar putea fi o atitudine echilibrată în fața tendinței actuale de popularizare exagerată a lucrărilor pe care le facem pentru Dumnezeu?
- Când privește la inima noastră, ce vede Domnul: o credință gata sa depășească orice obstacol sau o atitudine de judecată pentru lucrurile pe care nu le înțelegem?
- Ce daruri spirituale avem, pe care Duhul ne spune că ar trebui să le punem la dispoziția Domnului, pentru a face să crească Împărăția lui Dumnezeu?
autor: Radu Oprea, pastor, Biserica Creștină Baptistă „Emanuel” Timișoara;
e‑mail: rcoprea@gmail.com
