Explicații studiu biblic 11 septembrie

Posted on by Revista Crestinul Azi

Tema: Încurajarea credincioșilor, în ciuda eșecurilor spirituale 

Text biblic: 1 Ioan 5:14–21

Verset cheie: 1 Ioan 5:18

Ideea centrală: Rugăciunea și certitudinile izvorâte din adevărul lui Dumnezeu îl ajută pe cel credincios să biruiască păcatul. 

Scopul lecției: Să‑i încurajeze pe credincioși să se sprijine unii pe alții în rugăciune atunci când trec prin eșecuri spirituale și să‑i conștientizeze de importanța dobândirii unor convingeri biblice care sunt esențiale pentru depășirea eșecului spiritual.

Pasajul acesta reprezintă secțiunea finală a epistolei 1 Ioan. Așa cum s-a putut remarca deja, această epistolă pare mai mult o omilie (predică) așternută pe hârtie, elementele standard de structură ale unei epistole nefiind atât de evidente. Introducerea (1:1–4) a avut anumite elemente din ceea ce se cunoștea ca fiind o introducere epistolară, care erau evidente în introducerea epistolelor scrise de apostolul Pavel. Nici finalul ei nu are toate elementele specifice. Încheierea unei epistole (în greacă επιστολη, epistolē, „scrisoare”), de regulă, cuprindea: precizări finale, salutări individuale (salutatio), gânduri finale (postscriptum), doxologie finală.1 Ceea ce pare evident este că lipsesc din acestă încheiere salutările individuale și doxologia, apostolul Ioan aducând chiar în finalul epistolei învățătură pentru audiența sa sub forma unor precizări finale (5:14–20) și a unui gând final (5:21). 

Termenii cheie care se repetă în acest pasaj sunt: „cerem” (apare de 4 ori în vv. 14–16), „păcat/păcătuiește” (apare de 7 ori în vv. 16–18) și „știm” (apare de 5 ori în vv. 15,  18–20). Este evident că situația la care se referă apostolul aici este legată de confruntarea credinciosului cu păcatul care este prezent astăzi în lume, și chiar la existența posibilității ca unii credincioși să ajungă să păcătuiască. De aceea, rugăciunea (5:14–17) și aplicarea adevărurilor lui Dumnezeu pot să izbăvească și să păzească pe cel credincios de a fi înfrânt de păcat.

1. Încurajarea credinciosului de a se ruga pentru cel care a greșit (5:14–17)

Primul termen care apare în acest pasaj este „îndrăzneala” (gr. parrēsia), iar acesta înseamnă „libertatea de exprimare, încredere”2, fiind un cuvânt compus din pás, „toate” și rhēsis, „un proverb sau afirmație citată cu hotărâre”3. Această libertate de exprimare cu toată îndrăzneala este față de Dumnezeu și se manifestă în cererea sau rugăciunea adusă de către credincios lui Dumnezeu (5:14). 

Acest „cerem” (gr. αἰτέω, transliterare aiteó) este unul dintre termenii utilizați cu privire la rugăciune, fiind tradus chiar de către Dumitru Cornilescu în versetul 16 cu „să se roage”, subliniind o anumită dimensiune a rugăciunii, și anume, „ a cere, a înainta o petiție, a revendica”4. Doar că natura lui Dumnezeu și condiția spirituală a noastră face ca omul să nu se poată apropia, de regulă, de Dumnezeu cu toată îndrăzneala. Dumnezeu fiind sfânt, iar noi fiind păcătoși, chiar și după ce am fost iertați de păcatele noastre, apropierea de Dumnezeu cu îndrăzneală se poate face doar în termenii stabiliți de Dumnezeu, iar aceștia sunt exprimați în versetul 14 prin expresia „după voia Lui”. Aceasta presupune că cererea noastră trebuie să se încadreze în dorința sau voia preferată (gr. θέλημα, transliterare theléma) a lui Dumnezeu (Matei 6:10; Ioan 15:7; Filipeni 4:19). Mai specific spus, suntem ascultați dacă rezultatul acțiunii încuviințate în urma aprobării cererii (sufixul ma se referă la rezultat sau la ceva particular) se va încadra în dorința perfectă a lui Dumnezeu (gr. verbul thélō, „a dori”). 

Apostolul Ioan nu are nicio îndoială că, dacă ne apropiem în felul acesta de Dumnezeu, El ne‑ar asculta („ne ascultă” – v.14, „știm că ne ascultă” – v. 15). „Rugăciunea după voia lui Dumnezeu are deja în ea certitudinea că va fi ascultată, căci voia lui Dumnezeu se împlinește”.5

Cum ar trebui înțeleasă expresia suntem stăpâni pe lucrările pe cari I le‑am cerut (v. 15)? Celelalte traduceri în limba română nu folosesc termenul „stăpâni”, ci, în acord cu textul original, traduc: „știm că avem lucrurile cerute pe care le‑am dorit de la el” (Biblia, traducerea Fidela), „știm că avem lucrurile pe care I le‑am cerut” (ediția Dumitru Cornilescu revizuită 2019), „știm că avem lucrurile pe care le‑am cerut de la El” (Noua Traducere Românească). Utilizarea termenului „stăpâni” ar putea duce la ideea că, dacă noi îi cerem lui Dumnezeu ceva după voia Lui, atunci deja putem anticipa și controla răspunsul pe care trebuie să‑l primim. Termenul care apare în textul grecesc echo (gr. ἔχω) înseamnă „a avea, a ține, a poseda”6, dar această posedare este ca urmare a faptului că El a binevoit să ne dea acel lucru. Robert Law a scris că „rugăciunea este un instrument puternic, nu pentru a face voia omului în ceruri, ci pentru a face voia lui Dumnezeu pe pământ”7. Poate că nu vedem imediat răspunsul la o anumită rugăciune, dar avem încredere interioară că Dumnezeu a răspuns și va răspunde. 

Apostolul Ioan devine și mai specific în îndemnul său de a cere lui Dumnezeu cu îndrăzneală și încredere, aducând înaintea cititorilor săi situația specifică în care un credincios păcătuiește. Răspunsul credinciosul care îl vede (gr. ὁράω, horaó) pe fratele său păcătuind ar trebui să fie rugăciunea. Textul acesta nu vorbește nimic despre mustrare sau judecarea celuilalt, ci a fi alături de celălalt în bătălia cu păcatul, rugându-ne pentru el. De fapt, „aceasta este rugăciunea după voia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului (Ezechiel 18:23, 32; 33:11; Matei 9:13; Luca 15:2, 7; 1 Timotei 1:15)”.8 În schimb, autorul diferențiază angajamentul în rugăciunea de mijlocire pentru cel care păcătuiește în funcție de tipul păcatului care l-a săvârșit. 

Cele două categorii menționate în versetul 16 sunt: „păcatul care nu duce la moarte” și „păcatul care duce la moarte”. Păcatul (gr. ἁμαρτάνω, hamartanó) înseamnă, potrivit termenului în original, „a rata punctul (ținta), a greși, a păcătui”.9 Ce înseamnă păcatul care duce la moarte? Textul nu definește păcatul care duce la moarte, în schimb are o precizare în versetul 17 cu privire la păcatul „care nu duce la moarte”. Acest păcat este numit „nelegiuire” (gr.ἀδικία, adikia), un substantiv feminin derivat din doi termeni: „a” („nu”) și díkē („dreptate”), având sensul de „opusul dreptății, nedreptatea, ca o încălcare a standardelor lui Dumnezeu (dreptatea) care aduce dezaprobarea divină”.10 Cercetătorii Scripturii fac precizarea că „ἀδικία (adakia) nu este sinonim cu ἀνομία (anomia), capitolul 1 Ioan 3:4; căci în timp ce ἀνομία servește la întărirea ideii ἁμαρτία (hamartia), ideea lui ἀδικία este aici mai deosebit definită și întărită de ἁμαρτία”.11 Cu alte cuvinte, termenul „nelegiuire” din 1 Ioan 5:16 nu este echivalent cu termenul „fărădelege” din 1  Ioan 3:4, ci termenul „nelegiuire” este definit, de fapt, de termenul „păcat”. Nelegiuirea se referă la orice încălcare a unei datorii. Versetul 17 „servește și ca o declarație de rămas bun împotriva doctrinei gnostice conform căreia pentru creștinii iluminați devierea de la neprihănire nu implică niciun păcat”.12 Atunci când un creștin încalcă datoriile pe care le are, atunci el păcătuiește, o păcătuire care este un accident, dar acest fapt nu duce la moarte. „Cuvintele, un păcat care nu duce la moarte, pot fi ușor înțelese greșit. Orice păcat duce în cele din urmă la moarte, dar expresia «care nu duce la moarte» (mē pros thanaton) ar trebui înțeleasă în sensul «nu pedepsit cu moartea». Deosebirea este între păcatele pentru care moartea este o consecință rapidă și păcatele pentru care nu este o consecință imediată”.13  

Biblia menționează oameni care au murit din cauza păcatului lor. Nadab și Abihu, cei doi fii ai preotului Aaron, au murit pentru că nu au ascultat în mod deliberat de Dumnezeu (Levitic 10:1–7). Core și clanul lui s-au împotrivit lui Dumnezeu și au murit (Numeri 16). Acan a fost ucis cu pietre pentru că nu a ascultat de ordinele lui Iosua de la Dumnezeu la Ierihon (Iosua 6, 7). Un bărbat pe nume Uza a atins chivotul și Dumnezeu l-a ucis (2 Samuel 6). În Noul Testament, Anania și Safira L‑au mințit pe Dumnezeu cu privire la jertfa lor și au murit amândoi (Faptele ap. 5:1–11). Unii credincioși din Corint au murit din cauza felului în care au acționat la Cina Domnului (1 Corinteni 11:30). „Păcatul spre moarte nu este un păcat anume. Mai degrabă, este un fel de păcat – este genul de păcat care duce la moarte”.14

2. Încurajarea credinciosului de a trăi în baza adevărurilor înțelese din Cuvânt (5:18–20)

În această secțiune apare mult mai frecvent termenul „știm” decât în secțiunea precedentă. Semnificația termenului „știm” (gr. οἶδα, transliterare eidó) este aceea de „a fi conștient, a privi, a lua în considerare, a percepe”.15 Acest fel de a cunoaște adevărul spiritual include planul fizic, adică, „văd ce vrei să spui”, un „văz mental”, „a vedea, care devine cunoaștere”. Acestă cunoaștere poartă cu sine certitudini. Adevărul a devenit atât de real în fața ochilor celor credincioși încât ei nu mai au nicio îndoială. 

O primă certitudine a celor credincioși este că „cel născut din Dumnezeu nu păcătuiește” (v. 18). Expresia „cel născut” se referă, mai întâi, la credinciosul care a avut parte de transformarea prin lucrarea Cuvântului și a Duhului Sfânt, devenind  „o făptură nouă” (Galateni 6.15), în care „toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni. 5:17). Astfel că trupul omului născut din Dumnezeu, fiind un Templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6:19; 3:16), nu mai poate păcătui, întrucât el nu mai aparține omului respectiv (1 Corinteni 6:20; 2 Corinteni 8:5), ci lui Dumnezeu, care locuiește în acest Templu (2 Corinteni 6:16; Efeseni 2:21, 22). Ființa celui credincios nu mai este sub stăpânirea păcatului. Afirmația „nu păcătuiește”, potrivit lui Meyer, „pare să fie în contradicție cu ceea ce a fost admis anterior; Ioan nu rezolvă contradicția; soluția constă mai degrabă în faptul că apostolul vrea pur și simplu să sublinieze antagonismul dintre a fi născut din Dumnezeu și a păcătui. Deși păcatul se găsește încă în viața credinciosului, totuși el îi este străin, opus firii sale și, în puterea credinței sale, el devine din ce în ce mai eliberat de ea”.16 

Expresia „cel născut” se referă, în al doilea rând, la faptul că „îl păzește”. Cine este cel care îl păzește? Nașterea din nou, în sine, îl păzește pe cel credincios să nu păcătuiască? Sau, „Cel născut din Dumnezeu” se referă la Isus Hristos care îl păzește pe cel credincios? Această frază nu mai apare în mod identic în altă parte. Unii înclină spre a interpreta expresia „Cel născut din Dumnezeu îl păzește” ca făcând referire la Hristos, singurul născut al lui Dumnezeu, fără a se referi la faptul că Fiul lui Dumnezeu are un început, ci la natura Lui identică cu natura Tatălui. Datorită faptului că suntem păziți (gr. τηρέω, téreó) de Hristos, Cel rău, adică Satana, nu se poate atinge (gr. ἅπτομαι, háptomai) de noi, ceea ce înseamnă că nu poate aduce o „atingerea care influențează”.17 Satana nu poate să se atingă de noi în așa fel ca să ne schimbe din ceea ce suntem și facem.

O a doua certitudine pe care o are cel credincios este legată de identitatea noastră divină, dobândită prin nașterea din nou („suntem din Dumnezeu” – v. 19) și „că toată lumea zace în cel rău”. Într-un sens, acest verset pune față în față cele două realități despre care s-a vorbit deja, și anume, faptul că cei credincioși au o natură diferită de cei din lume, iar cei care sunt în lume, sunt în întregime așezați sub stăpânirea celui rău. 

Faptul că versetul 20 continuă vorbind despre ceea ce a făcut Fiul lui Dumnezeu pentru noi întărește ideea menționată în versetul 18 cu privire la faptul că „Cel născut din Dumnezeu” se referă tot la Hristos. În acest verset avem o a treia certitudine care se referă la Fiul lui Dumnezeu. Prima certitudine s-a referit la faptul că cel născut din nou nu păcătuiește. A doua certitudine este că noi suntem din Dumnezeu. A treia certitudine se referă la faptul că noi, prin Hristos, L-am cunoscut pe Cel ce este adevărat. Cunoașterea (gr. γινώσκω, ginóskó) Celui care este adevărat (gr. aléthinos) a fost posibilă datorită faptului că Fiul a venit și ne-a dat pricepere (gr. διάνοια, dianoia – înțelegere, minte, intelect, dispoziție). Dacă primul „Cel care este adevărat” se referea la Tatăl, cel de-al doilea „Cel care este adevărat” se referă la Isus Hristos, pentru că în mod explicit textul menționează acest lucru (v. 20). Ultima propoziție din acest verset este o afirmare clară a faptului că Isus Hristos este Dumnezeu, pentru că El este adevărat și este viață veșnică.

Gând de final

Ioan încheie epistola lui aparent brusc, cu un singur gând și anume: Copilașilor, păziți-vă de idoli (v. 21). Termenul „copilașilor” apare de mai multe ori în epistolă (1 Ioan 2:28; 3:7, 18; 4:4; 5:21). Acest termen (teknion) este „un diminutiv de la cuvântul „copil” (gr. teknon) – un copil mic; (la figurat) cineva profund iubit (îndrăgit)”.18 Ei sunt beneficiarii dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu îi îndrăgește, dar și apostolul își exprimă afecțiunea față de ei. Apostolul le dă o poruncă, și anume, „păziți‑vă” (gr. φυλάσσω, phulassó) care înseamnă „a păzi, a veghea” și „subliniază vigilența necesară pentru a păstra ceea ce este încredințat”.19 Pericolul este ca un creștin să-L înlocuiască pe Dumnezeu ca și centrul închinării cu alte persoane sau lucruri. Cartea aceasta a avut unul dintre scopuri să demonstreze divinitatea lui Hristos, iar finalul ei este o provocare serioasă de a nu-L înlocui pe Hristos cu nimic altceva.  

Aplicații:

  1. Atunci când îl vezi pe fratele tău alunecând în păcat, în loc să-l judeci, fii gata să te rogi pentru el lui Dumnezeu cu îndrăzneală și încredere.
  2. Convingerile izvorâte din adevărul lui Dumnezeu sunt cele care îl păzesc pe credincios de a fi biruit de păcat și îl ajută să devină biruitor. 
  3. Fiecare credincios trebuie să fie vigilent ca să nu alunece în idolatrie. 

Întrebări pentru discuții:

  1. Care este motivul pentru care un credincios se poate ruga cu îndrăzneală lui Dumnezeu? 
  2. În ce condiții ascultă Dumnezeu rugăciunile unui credincios?
  3. Ce trebuie să facă un creștin atunci când vede pe fratele său că a păcătuit? 
  4. Poate sau nu poate un credincios să păcătuiască?
  5. Care sunt certitudinile („știm”) menționate în text pe care un credincios le are cu privire la viața creștină și cu privire la Domnul Isus Hristos? 
  6. Este idolatria un pericol și pentru credincioșii de astăzi? 

autor: Daniel Fodorean, pastor, Biserica Creștină Baptistă „Betania” din București;
e‑mail: danielfodorean@gmail.com; tel.: 0748 108 080

Note:

  1. Tatyana Kyneva, Epistolele lui Pavel: O privire de ansamblu, www.academia.edu, pp. 18, 19
  2. Strong’s Concordance #3954
  3. HELPS Word‑studies #3954
  4. Strong’s Concordance #154
  5. Heiko Krimmer, Epistolele lui Ioan, p. 142
  6. Strong’s Concordance # 2192
  7. Warren W. Wiersbe, The Bible Exposition Commentary, vol. 2, Wheaton, IL: Victor Books, 1996, pp. 528–529
  8. Heiko Krimmer, Epistolele lui Ioan, p.144
  9. Strong’s Concordance #264
  10. HELPS Word‑studies #93
  11. Meyer’s NT Commentary, 1 Ioan 5
  12. Cambridge Bible for Schools and Colleges, 1 Ioan 5
  13. John F. Walvoord și Roy B. Zuck, The Bible Knowledge Commentary: An Exposition of the Scriptures, vol. 2 , Wheaton, IL: Victor Books, 1985, pp. 902–904
  14. Warren W. Wiersbe, The Bible Exposition Commentary, vol. 2, Wheaton, IL: Victor Books, 1996, pp. 530–531
  15. Strong’s Concordance #1492
  16. Meyer’s NT Commentary, 1 Ioan 5
  17. HELPS Word‑studies #680
  18. HELPS Word‑studies #5440
  19. HELPS Word‑studies #5442

Revista Crestinul Azi

More Posts