Tema: Dragostea: semnul credinței creștine
Text biblic: 1 Ioan 4:20–5:4
Verset cheie: 1 Ioan 5:1
Ideea centrală: Trebuie să trăim într‑o continuă manifestare a dragostei creștine, fiind conștienți că dragostea este semnul credinței creștine.
Scopul lecției: Să ne motiveze să‑L iubim pe Dumnezeu și totodată să‑i iubim pe frații de credință.
Așa cum s‑a observat deja în textul epistolei, mare parte din capitolul 4 prezintă o focalizare pe tema dragostei. Tema aceasta este specific dezvoltată între versetele 7 și 11. În ambele autorul epistolei se adresează ascultătorilor și cititorilor săi folosind expresia „preaiubiților.” În 4:7 apare îndemnul dat credincioșilor de a manifesta iubire unii față de alții, raționamentul cel mai simplu fiind acela că dragostea este de la Dumnezeu. Fiind de la Dumnezeu, manifestarea dragostei nu poate fi decât ceva bun, pozitiv și de dorit. Mai mult, iubirea aproapelui, mai ales a celor din comunitatea credincioșilor, devine o dublă dovadă: a nașterii din Dumnezeu și a cunoașterii Lui. Capacitatea credincioșilor de a iubi vine din regenerarea pe care Dumnezeu a lucrat‑o în ei prin Duhul Sfânt și din cunoașterea Lui personală. Dragostea este semnul apartenenței în familia lui Dumnezeu și a unei relații personale cu El, ca Tată.
În 4:8 logica argumentului este simplă și consecințele sunt grave: lipsa dragostei confirmă lipsa cunoașterii lui Dumnezeu. Dragostea necondiționată nu este ceva ce oamenii păcătoși pot manifesta în mod natural. În schimb, pentru Dumnezeu iubirea necondiționată este ceva natural, deoarece El este dragoste, la fel cum descoperim în alte părți din Scriptură că El este sfânt sau că El este bun.
Sunt capabili creștinii să iubească într‑un mod în care să demonstreze că sunt născuți din Dumnezeu și Îl cunosc? Răspunsul este oferit în 4:9 unde este evidențiat modelul dragostei lui Dumnezeu. Dragostea Sa nu a rămas doar la nivel declarativ, ci El Și‑a demonstrat dragostea prin dăruirea Fiului Său. Deși nu este afirmat foarte precis, modul în care se exprimă autorul epistolei face trimitere la lucrarea de ispășire substitutivă a Domnului Isus Hristos: Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. O astfel de exprimare ne duce cu gândul la versetul de aur al Bibliei, Ioan 3:16. De asemenea, expresia „singurul născut” (monogenē), cu referire la Fiul lui Dumnezeu, face trimitere la Evanghelia după Ioan 1: 14, 18, sugerând relația eternă, unică și perfectă în Treime dintre Tatăl și Fiul.
În 4:10 cuvintele sunt din ce în ce mai precise. Dragostea lui Dumnezeu nu este răspunsul Său la dragostea noastră. Dragostea Sa, manifestată prin sacrificiul Fiului, a fost inițiativa pentru rezolvarea gravei probleme a păcatelor omenirii și în pofida acestor păcate. Faptul că oamenii au fost păcătoși și sunt păcătoși nu L‑a împiedicat pe Dumnezeu să îi iubească. Aici apare paradoxul dragostei lui Dumnezeu. Deși oamenii nu L‑au iubit pe Dumnezeu, El totuși i‑a iubit. Iubindu‑i, Fiul Său, care Îl iubea pe Tatăl și care era iubit de Tatăl în mod perfect, devine jertfă de ispășire (hilasmon) pentru păcatele acelorași oameni care nu L‑au iubit pe Dumnezeu.
Modul în care Dumnezeu iubește este copleșitor. De aceea înțelegerea dragostei lui Dumnezeu îi obligă pe credincioși să manifeste dragoste față de semenii lor, așa cum evidențiază autorul în 4:11.
În următoarele versete tema dragostei este împletită cu tema rămânerii (menō) în Dumnezeu sau a consecvenței, a statorniciei, în relația credincioșilor cu Dumnezeu. Dragostea devine condiția unei relații statornice cu Dumnezeu, asigurând prezența sau rămânerea lui Dumnezeu în cei credincioși, în 4:12. Totodată dragostea arătată de cei credincioși este singurul mod în care ceilalți pot vedea ceva din Dumnezeu, pentru că altfel, nimeni n‑a văzut vreodată pe Dumnezeu – un ecoul al textului din Ioan 1:18. Dumnezeul invizibil devine vizibil între oameni prin manifestarea reciprocă a dragostei. În acest context dragostea lui Dumnezeu ajunge desăvârșită în cei credincioși, exprimarea sugerând, cel mai probabil, o experiență profundă sau plenară a dragostei lui Dumnezeu.
Până la urmă capacitatea oamenilor de a iubi, inspirându‑se din modul lui Dumnezeu de a iubi, I se datorează tot lui Dumnezeu, care determină ca dragostea să fie desăvârșită. Credincioșii sunt conștienți de intervenția lui Dumnezeu în viețile lor printr‑o dublă rămânere: a credincioșilor în El și a Lui în cei credincioși. Această conștientizare este asigurată în 4:13 de lucrarea Duhului Sfânt. De fapt, primirea Duhului Sfânt de către cei credincioși confirmă acea dublă rămânere.
În 4:14, 15 pe lângă tema dragostei și a rămânerii apare și tema mărturiei. Capacitatea credincioșilor de a‑L mărturisi pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor al lumii și ca Fiu al Lui Dumnezeu vine din nou din acea dublă rămânere.
În 4:16 argumentul este dus mai departe prin asocierea credinței cu dragostea, ea devenind semnul unei relații reale și profunde cu Dumnezeul invizibil. Cunoașterea dragostei lui Dumnezeu este în legătură directă cu dubla rămânere, a lui Dumnezeu în cei credincioși și a celor credincioși în Dumnezeu. Prin credință, dragoste și dublă rămânere credincioșii pot cumva experimenta ceea ce au experimentat martorii oculari, apostolii, care s‑au întâlnit cu Domnul: noi am văzut și mărturisim (4:14). Mai mult, credincioșii devin martori ai prezenței lui Dumnezeu în lume, pentru că Dumnezeu lucrează în ei o dragoste desăvârșită.
Beneficul personal, așa cum este menționat în 4:17, 18, este încrederea (parrēsia), o altă temă adăugată argumentului. Aspectul desăvârșirii dragostei este strâns legat de încrederea pe care o au cei credincioși în ziua judecății și lipsa fricii.
Nu trebuie uitat faptul că Dumnezeu lucrează desăvârșirea dragostei. De aceea, autorul epistolei se simte obligat să repete în 4:19, de această dată fiind și mai specific și afirmativ, ceea ce a spus în 4:10, și anume, dragostea lui Dumnezeu nu este răspunsul Său la dragostea noastră. Ci este inițiativa Sa. Acest argument complex dezvoltat de autorul epistolei este fundamentul pentru îndemnul la o trăire practică a dragostei creștine.
1. Trăirea dragostei (4:20, 21)
În 4:19 se menționează pentru prima dată în mod specific dragostea pentru Dumnezeu. Afirmarea ei nu este suficientă și nu poate înlocui manifestarea dragostei față de semeni. Modul în care sunt prezentate lucrurile este oarecum uimitor, deoarece este vorba de frați de credință în mod specific. Îndemnurile sunt date în contextul comunității de credincioși unde uneori este prezentă ura. Autorul identifică adesea afirmațiile false folosind termenul „mincinos” (1:10; 2:4; 4:20; 5:10). Dragostea pentru Dumnezeul nevăzut este autentică și valabilă în măsura în care credinciosul manifestă dragoste reală pentru frații de credință pe care îi vede.
Este cert că e mult mai ușor să‑L iubești pe Dumnezeu, care este perfect în natura Sa. La fel de cert este că adesea este dificil să‑i iubești pe frați, care sunt imperfecți și cărora le poți vedea mereu imperfecțiunile. Logica dragostei merge împreună cu logica credinței. Dacă o persoană poate să Îl iubească pe Dumnezeu în baza credinței fără să‑L poată vedea, atunci poate să‑l iubească pe fratele de credință pe care îl poate vedea. Dar ca să vină în ajutorul celor credincioși, Dumnezeu vine cu o poruncă, la fel ca în Ioan 13:34‑35 și 15:12‑17. Dacă credincioșii nu sunt capabili să iubească în mod, să‑i spunem voluntar, atunci Dumnezeu poruncește, așteptându‑Se ca porunca Sa să fie respectată. Porunca Domnului cuprinde două elemente: dragostea pentru Dumnezeu și dragostea pentru frații de credință.
2. Trăirea credinței (5:1–4)
Obiectul credinței creștinilor este Domnul Isus Hristos. O astfel de credință demonstrează apartenența unei persoane la familia lui Dumnezeu. Doar o persoană regenerată de Dumnezeu este capabilă să manifeste o astfel de credință. Credinciosul, ca individ, nu este niciodată singurul păcătos regenerat, născut din Dumnezeu. Doar Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu este unic (monogenē). Credinciosul are frați, care, la rândul lor, și ei au fost regenerați, născuți din Dumnezeu. Dacă un credincios Îl iubește pe Dumnezeu, care îi (re)naște pe frații săi de credință, atunci acel credincios trebuie să‑i iubească pe acei frați de credință. Nu este suficient să‑L iubească doar pe Dumnezeu. Credinciosul este dator să‑i iubească pe toți aceia care cred că Isus Hristos este născut din Dumnezeu.
În versetul 2 lucrurile sunt și mai clare. Dragostea față de copiii lui Dumnezeu, față de frații de credință, este strâns legată de dragostea față de Dumnezeu. Cele două manifestări ale dragostei sunt complementare.
Versetul 3 aduce din nou în discuție aspectul poruncii. Porunca vine ca sprijin, nu ca și constrângere, textul adăugând o încurajare: poruncile Lui nu sunt grele.
Ca sprijin suplimentar pentru credincios în a‑i iubi pe frați vine și versetul 4. Credinciosul născut din Dumnezeu are biruința asigurată asupra lumii, asupra sistemelor păcătoase ale lumii. Dar credinciosul nu este biruitor de unul singur, ci împreună cu frații de credință. De aceea, la final este folosit pluralul „credința noastră.” Credința care asigură biruința copiilor lui Dumnezeu se bazează pe dragoste, care devine ultima poruncă a lui Dumnezeu.
Aplicații:
1. Căutați să creșteți în credință și în dragoste. Momentele de rugăciune cu întreaga biserică pentru o astfel de creștere pot aduce cu siguranță rezultate care să‑L onoreze pe Dumnezeu.
2. Datorită diversității bisericilor și a opțiunilor pe care credincioșii le au în prezent la dispoziție manifestarea dragostei față de frații de credință poate fi diluată. Încurajați membrii bisericii locale să rămână statornici în privința apartenenței lor la comunitatea de credință, manifestând dragostea pe care o intenționează Dumnezeu.
3. Recomandați membrilor bisericii modalități practice prin care să arate dragoste creștină unii față de alții, astfel încât buna mărturie a bisericii locale să înflorească.
4. Încurajați credincioșii să fie conștienți de importanța manifestării dragostei față de Domnul, față de frații de credință, dar și față de cei necredincioși care au nevoie de Domnul.
Întrebări pentru discuții
1. Cum este prezentată dragostea față de Domnul și dragostea față de frații de credință în 1 Ioan?
2. Analizați legătura dintre „dragoste” și „nașterea din Dumnezeu” în pasajul nostru.
3. Cum arată practic dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru frații de credință și dragostea pentru cei nemântuiți?
4. De ce este manifestarea dragostei pentru frații de credință uneori deficitară?
5. Evitând pericolul legalismului, cum înțelegeți ideea de poruncă asociată cu dragostea creștină în pasajul nostru?
autori: dr. Daniel‑Marius Mariș și dr. Teodor‑Ioan Colda, pastori, Biserica Creștină Baptistă „Golgota” din București; Institutul Teologic Baptist din București
