Tema: Statornicia credincioșilor în conflictul cu lumea la vremea sfârșitului
Text biblic: 1 Ioan 2:12–27
Verset cheie: 1 Ioan 2:17
Ideea centrală: Credincioșii adevărați sunt angrenați într‑o luptă spirituală care va dura până la sfârșitul istoriei.
Scopul lecției: Conștientizarea credincioșilor cu privire la conflictul spiritual în care sunt implicați, descrierea părților combatante și încurajarea creștinilor să persevereze în credință pe baza identității lor în Hristos.
Epistolele ioanine descriu într‑un mod onest provocările prin care trec credincioșii în drumul lor spre cer. Viața creștină este o luptă la care sunt chemați toți creștinii. Textul pe care urmează să‑l studiem are în vedere această dimensiune conflictuală în care este angrenat credinciosul. Conflictul spiritual este unul continuu, fiindcă trăim într‑o lume ostilă lui Dumnezeu și, mai mult, lupta devine tot mai intensă pe măsură ce ne apropiem de amurgul istoriei. Totuși, aceste observații nu sunt de natură să‑l descurajeze pe creștin, dimpotrivă, ar trebui să‑l ajute să rămână statornic în credință și să lupte lupta cea bună.
Doar creștinii adevărații pot duce această luptă, astfel că vom descrie mai întâi profilul adevăraților credincioși, apoi avem în atenție lumea ostilă lui Dumnezeu pentru ca, în final, să schițăm câteva elemente privitoare la antihriști și duhul antihristic.
1. Descrierea creștinilor adevărați
Apostolul Ioan îi prezintă pe creștini în termeni familiali, folosind cuvinte precum „copilași”, „tineri” și „părinți”, aceste adresări repetându‑se de două ori. Credem că această repetiție (vv. 12–13, respectiv v. 14) are mai degrabă un rol retoric, întărindu‑se adevărul afirmat. Dar care este acest adevăr? Mai mulți comentatori biblici sunt de părere că Ioan face referire la un progres spiritual al creștinilor, de la statutul de copii, la cel de tineri, respectiv, părinți. Deși este adevărat că cei credincioși se află într‑un proces continuu de maturizare spirituală, părerea noastră este că apostolul Ioan prezintă diverse trăsături valabile pentru toți creștinii, indiferent de stadiul spiritual la care au ajuns în umblarea lor cu Domnul.
Altfel spus, este dificil să separi aceste trăsături și să le atribui unor creștini, iar altora nu. „Copilașii” sunt prezentați ca „având păcatele iertate”, dar lucrul aceste este valabil și pentru creștinii mai maturi în credință. La fel și în cazul celorlalte două trăsături (cunoașterea lui Dumnezeu și biruirea celui rău) – ambele se aplică tuturor creștinilor, indiferent de nivelul spiritual la care au ajuns.
Este mai plauzibil să tragem concluzia că Ioan folosește acești termeni familiali într‑un sens ilustrativ, pentru a evidenția diverse fațete ale identității tuturor credincioșilor, indiferent de nivelul lor de maturitate spirituală. Așadar, toți creștinii adevărați sunt:
Oameni care au păcatele iertate(copilașii greșesc des, dar li se iartă greșelile; tot așa creștinii sunt oameni care beneficiază de iertare (vezi și 1 Ioan 1:9);
Oameni care au putere în lupta cu păcatul (la fel cum tinerii se bucură de putere, tot astfel creștinii au putere și îl biruie pe cel rău și ispitele lui);
Oameni care Îl cunosc pe Dumnezeu(la fel cum părinții/adulții au o cunoaștere matură a lucrurilor (a realității), tot astfel creștinii au o cunoaștere profundă și reală a lui Dumnezeu).
Deci, toți creștinii adevărați ar trebui să fie conștienți de harul iertării păcatelor pe baza credinței în Isus Hristos, trebuie să dea dovadă de biruință în lupta spirituală și, desigur, ei Îl cunosc într‑un mod personal și salvator pe Dumnezeu.
Apostolul Ioan completează acest profil al identității credincioșilor adăugând faptul că ei au parte de ungerea(charisma, lb. gr.)Duhului Sfânt: „Dar voi ați primit ungerea din partea Celui Sfânt și știți orice lucru. […] Cât despre voi, ungerea pe care ați primit‑o de la El rămâne în voi și n‑aveți trebuință să vă învețe cineva”. (1 Ioan 2:20, 27). Evident, aici nu se neagă importanța și rolul învățătorilor în biserică (vezi 1 Corinteni 12:28; Efeseni 4:11). Se face trimitere la o calitate esențială a omului regenerat, cel cu inima transformată, a omului care face parte din noul legământ.
Ne amintim de promisiunea făcută de Dumnezeu în cartea profetului Ieremia: „Niciunul nu va mai învăța pe aproapele sau pe fratele său, zicând: «Cunoaște pe Domnul!» Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, „căci le voi ierta nelegiuirea și nu‑Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” (Ieremia 31:34). Ungerea Duhului se manifestă, deci, la nivelul unei lucrări de convertire a păcătoșilor (o lucrare de convingere), de iluminare spirituală (o lucrare de călăuzire în adevăr, cu precădere, o cunoaștere a lui Hristos, cf. Ioan 16:13–15) și de motivare a credinciosului să‑l cunoască pe Dumnezeu. Credinciosul nu mai depinde de stimuli exteriori care să‑l motiveze să‑L caute pe Dumnezeu, dimpotrivă, Duhul Sfânt care locuiește în inima sa îl încurajează continuu să facă acest lucru (Romani 5:5).
Am analizat câteva trăsături de bază ale credincioșilor aflați în conflict spiritual cu lumea ostilă lui Dumnezeu. În continuare ne propunem să înțelegem mai bine ce scrie Ioan despre această „lume”.
2. Descrierea lumii ostile lui Dumnezeu
„Lumea” (kosmon, lb. gr.) despre care scrie Ioan în versetele 15–17 nu se referă la oameni în sine (oamenii pe care Îi iubește Dumnezeu, cf. Ioan 3:16), ci are în vedere păcatele din lume, „lucrurile din ea”, adică ordinea globală tributară păcatului și celui rău. Acest sistem lumesc degradat din punct de vedere spiritual poate fi sintetizat pe baza a trei elemente specifice, pe care le identificăm în toată istoria omenirii de la căderea din Geneza 3 până la a doua venire a lui Hristos:
Pofta firii pământești (he epitumia tes sarkos). Aceeași idee apare în Romani 1:24 unde citim: „De aceea, Dumnezeu i‑a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele (epitumiais) inimilor lor, așa că își necinstesc singuri trupurile.” Sistemul lumesc îi include pe oamenii a căror inimi sunt pângărite de păcat și mistuite de pofte, ce își caută împlinire în exterior, în idolatrie. Factorul declanșator în ce privește păcatul se află înlăuntrul inimilor oamenilor firești (sarkos).
Pofta ochilor (he epitumia ton oftalmon). Avem o referire la ispitele din lume care își caută drum spre inimile oamenilor.
Lăudăroșia vieții (he alazoneia tou biou). Sensul este acela de mândrie/aroganță. Vorbim despre un „păcat‑rădăcină” ce se manifestă prin clamarea independenței față de Dumnezeu. Iacov scrie și el: „Pe când acum vă făliți cu lăudăroșiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea.” (Iacov 4:16).
Nu putem să nu sesizăm comparația dintre textul ioanin și ispitirea Evei: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el.” (Geneza 3:6). În esență ispitele din lume nu s‑au schimbat, se modifică doar forma în care ele se propagă în istorie și se materializează de la o cultură la alta.
Credincioșii trebuie să fie conștienți că trăiesc într‑o lume ostilă lui Dumnezeu, marcată de un sistem specializat în stimularea poftelor firii pământești în direcția unei veritabile răzvrătiri față de Creator. Soluția este să nu iubim lucrurile din lume, să nu lăsăm ca poftele firii să se materializeze. Iubirea față de Dumnezeu și o atitudine de smerenie ne vor fi de mare folos în această privință.
3. Descrierea antihriștilor
Rebeliunea din lume nu este abstractă sau teoretică. Principiul răzvrătirii față de Dumnezeu este întrupat de oameni reali, în carne și oase, numiți de către apostolul Ioan „antihriști”. Ce aflăm din text despre această categorie de oameni?
Apariția antihriștilor semnalează sfârșitul istoriei (ceasul din urmă):„Copilașilor, este ceasul cel de pe urmă. Și, după cum ați auzit că are să vină antihristul, să știți că acum s‑au ridicat mulți antihriști – prin aceasta cunoaștem că este ceasul de pe urmă.” (1 Ioan 2:18).„Ceasul din urmă”, sau vremurile din urmă, au început încă de la învierea și înălțarea lui Isus Hristos. Prin lucrarea mesianică Isus a inaugurat veacul cel nou și, implicit, a declanșat „începutul sfârșitului” acestui veac. Apariția antihriștilor pe scena istoriei este un semnal că ne apropiem de revenirea lui Hristos. Astfel de personaje antihristice au apărut încă de pe vremea apostolului Ioan, iar ele continuă să fie cu atât mai prezente cu cât istoria se apropie de marele ei final.
Antihriștii pot să se ridice chiar din mijlocul bisericii: „Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci au ieșit ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri.” (1 Ioan 2:19). Perspectiva lui Ioan cu privire la antihriști contrastează cu ecranizările horror din zilele noastre. Antihriștii nu sunt creaturi înfricoșătoare, ei sunt oameni ca noi, și chiar pot să se identifice, pentru o vreme, cu comunitatea creștină. Sigur, ei sunt doar creștini nominali pentru că tocmai desprinderea lor de biserică demonstrează că ei nu au făcut niciodată parte cu adevărat din ea.
Antihriștii sunt eretici:„Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduiește că Isus este Hristosul? Acela este antihristul, care tăgăduiește pe Tatăl și pe Fiul.Oricine tăgăduiește pe Fiul n‑are pe Tatăl. Oricine mărturisește pe Fiul are și pe Tatăl.” (1 Ioan 2:22–23; vezi și 1 Ioan 4:3; 2 Ioan 1:7). Ioan subliniază că antihriștii luptă împotriva doctrinei sănătoase, în special împotriva învățăturii biblice despre Persoana și lucrarea lui Hristos. Ei pot nega natura divină a Mântuitorului, întruparea Sa, învierea Sa etc. Practic, antihriștii luptă împotriva lui Hristos și a ucenicilor Săi. Dacă acești oameni dispun și de putere politică (vezi cartea Apocalipsa) atunci antihriștii se angrenează și în acțiuni ample de persecutare a copiilor lui Dumnezeu.
În concluzie, adevărații credincioși trebuie să fie conștienți că se află într‑o luptă continuă cu poftele vechii lor naturi (firea pământească) și cu un sistem lumesc ostil lui Dumnezeu reprezentat adesea de oameni (antihriști) care luptă fățiș împotriva lui Hristos și a Bisericii Sale. În tot acest război, creștinul trebuie să persevereze și să nu uite niciodată identitatea sa spirituală.
Aplicații
- Iubirea lumii este incompatibilă cu iubirea față de Tatăl ceresc. Nu se poate face un compromis spiritual acceptabil. Nu vă lăsați niciodată înșelați de ideea că putem împăca doi stăpâni, dimpotrivă, să alegem iubirea față de Dumnezeu!
- Tot ce este în lume este trecător. Nu este înțelept să investim și să iubim lucrurile trecătoare, în detrimentul celor eterne.
- Să urmărim stabilitatea în credință și învățătură. În ciuda presiunilor societății în care trăim, să rămânem sub autoritatea lui Dumnezeu și a Cuvântului Său! Învățăturile care se distanțează de adevărul Scripturii sunt antihristice.
- Dumnezeu ne iartă întotdeauna păcatele, ca unor copilași. Să nu obosim să ne pocăim!
- Orice creștin este chemat la o viață de sfințire și biruință spirituală. Să nu ne mulțumim cu superficialitatea!
Întrebări pentru discuții
- Discutați despre relația creștinului cu lumea. Cum ar trebui să arate această relație din punct de vedere biblic?
- Cum putem respinge atacurile din partea lumii (pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții)?
- Cum și de ce ne ajută Evanghelia lui Hristos să respingem atacurile antihristice și să rămânem credincioși până la sfârșit?
autor: Costel Ghioancă, pastor Biserica Biserica Creștină Baptistă „Adonai” București; Institutul Teologic Baptist din București; costelghioanca@yahoo.com
