Tema: Disciplina închinării
Text biblic: Matei 4:10
Verset cheie: Coloseni 3:23, 24
Ideea centrală: Disciplina închinării autentice prinde rădăcini în practica personală atunci când Îl cauți pe Dumnezeu pentru cine este El, nu pentru ceea ce-ți oferă El.
Scopul lecției: Să te ajute să identifici coordonatele biblice ale închinării aduse lui Dumnezeu atunci când vii înaintea Lui.
Introducere:
Orin Rugăciunea Domnească, Domnul Isus nu ne învață doar cum să ne rugăm, ci ne invită să ne închinăm înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Intrarea în închinare începe cu prima petiție din această rugăciune-model: „Sfințească-Se Numele Tău” (Matei 6:9). Jean Calvin, în comentariul său asupra acestei rugăciuni, afirmă: „A dori să sfințești Numele Domnului înseamnă a avea întreaga inimă captivată de venerație față de El.” Aceasta este inima închinării: a-ți exprima uimirea, bucuria profundă generată de Cel care este și de ceea ce face Dumnezeu. Nu există o cale mai bună de a cere să vezi slava lui Dumnezeu în și prin viața ta.
Prin modelul de rugăciune, închinarea ne este prezentată ca o disciplină a credinciosului. Dar cum o punem în practică? Cum ne îndeletnicim cu disciplina închinării, fără a o seca de esența ei, dimpotrivă, fiind uimiți în mod continuu de Dumnezeu? Psalmul 63 ne ajută în această privință, pornind chiar de la tema care se găsește în versetul 4: „Te voi binecuvânta dar toată viața mea.” Deși la nivelul minții știm că trebuie să ne închinăm, s-ar putea în practică să nu știm ce trebuie să urmărim. Psalmul 63 ne oferă câteva coordonate ale închinării aduse lui Dumnezeu.
Autorul și ocazia scrierii acestui psalm ne sunt descrise în titlul psalmului: „Un psalm al lui David. Făcut când era în pustia lui Iuda.” Cel mai probabil nu era cu ocazia ascunderii de Saul. Un indiciu important îl găsim în versetul 11 („căci va astupa gura mincinoșilor”), indicând, cel mai probabil, înspre revolta lui Absalom. David părăsește Ierusalimul, palatul, capitala, locul de închinare al poporului lui Dumnezeu, curțile Sionului și ajunge în pustie. Este un context în care aparent tot sprijinul și toate binecuvântările sunt retrase din dreptul său.
1. Disciplina închinării izvorăște din setea după Dumnezeu (vs. 1–4).
Înțelegând contextul scrierii Psalmului 63, ce anume a pierdut David când a ajuns în pustie? David nu mai este rege pe tron. David nu mai are putere, influență, bogăție, stabilitate. Dar pe lângă toate aceste aspecte umane, David ajunge într-o astfel de situație după o serie de evenimente nefericite, greșeli spirituale și teste dureroase: păcatul cu Bat-Șeba, pierderea a patru copii, răzvrătirea propriilor copii și părăsirea capitalei. Mai mult decât atât, gravitatea stării este intensificată din cauza separării de închinarea adusă lui Dumnezeu, de Cortul lui Dumnezeu și de laudele pentru Dumnezeu.
Însă în ciuda acestor pierderi David știa că a fost iertat de Dumnezeu, primit în părtășie cu El și bucuria mântuirii i-a fost restaurată prin îndurarea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, în pustie, având pe urme un fiu răzvrătit, David se închină prin cuvintele acestui psalm. Când toate binecuvântările păreau pierdute, David spune: „Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă” (v. 1). David este un exemplu al modului în care, atunci când pierzi totul, poți totuși să te închini, pentru că închinarea izvorăște din setea după Dumnezeu. David îl dorea pe Dumnezeu și astfel se putea închina.
Dacă am pierde totul, care ar fi primul lucru pe care ni l-am dori? Modul în care reacționăm în astfel de situații oferă informații cruciale despre noi. Jean Calvin făcea o observație interesantă în comentariul acestui psalm: „Există unii oameni care sunt foarte religioși în exterior dar cărora le lipsește adevărata cunoaștere mântuitoare a lui Dumnezeu. Cu cât sunt mai aproape de ceremonii religioase, cu atât mai spirituali se simt și par a tânji mai mult după Dumnezeu. Dar îndepărtează-i de aceste ceremonii religioase și zelul lor după Dumnezeu dispare.” Totuși David este separat de ceremoniile religioase și încă inima lui însetează după Dumnezeu. Aceasta este o mărturie a prezenței harului în viața lui David.
Setea descrisă aici nu este una abstractă, ci cât se poate de personală. Care sunt indiciile unei astfel de relații? Ele se găsesc încă de la începutul psalmului: „Tu ești Dumnezeul meu”. Observă jocul pronumelor personale în primele 4 versete. David nu vorbește despre Dumnezeu la modul general și nu folosește pronume personale la plural, cu privire la om. Această posibilitate se datorează bunătății lui Dumnezeu (v. 3). David Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru dragostea legământului Său, pentru bunătatea Sa, pentru loialitatea Sa credincioasă, pentru că a fost cu el în fiecare circumstanță.
Închinarea vorbește despre acel singur, unic lucru pe care-l căutăm mai mult ca orice. După ce însetează sufletul nostru? Poate fi o relație, un vis, o poziție, un statut, o proprietate, un renume, un loc de muncă, o anume plăcere. Când identificăm dorința, de fapt am găsit comoara inimii noastre. Iar comoara inimii noastre este obiectul închinării noastre. Închinarea, în esență, este o declarație a ceea ce prețuim cel mai mult.
Care sunt implicațiile practice? Închinarea alimentează acțiunile noastre. Fiecare persoană se închină cuiva. Cum aflăm obiectul închinării noastre? Urmăm poteca energiei, timpului, sentimentelor, banilor, dedicării noastre. Întotdeauna la finalul acelei poteci este un tron. Cine stă pe acel tron are cea mai mare valoare în viață. David spune, în mijlocul pustiei: „Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine.”
2. Disciplina închinării găsește împlinirea în Dumnezeu (vs. 5–8).
O inimă care începe cu închinarea, pentru că este însetată de Dumnezeu, întotdeauna va găsi împlinirea, astâmpărarea setei lăuntrice. David nu doar că tânjea după El, ci era împlinit în El. Care sunt termenii folosiți pentru descrierea împlinirii în Dumnezeu? „Mi se satură sufletul…”, „gura mea te laudă…”, „sunt plin de veselie…”, „sufletul meu este lipit de Tine…”. Observăm contrastul între versetul 1 („Îmi însetează sufletul după Tine”) și versetul 5 („Mi se satură sufletul…”). Toate tânjirile autorului sunt împlinite în Dumnezeu. John Piper spune că aceasta este esența închinării: „A fi satisfăcut cu Hristos, a-L prețui pe Hristos, a te delecta în Hristos, a te hrăni cu Hristos.”
Ce piedici identificăm pe calea disciplinei închinării noastre personale? David își exprimă împlinirea în Dumnezeu construind un altar Domnului în sufletul său. Îndepărtarea de templul și altarul fizic nu l-au împiedicat să meargă la altarul personal pentru a se închina. În loc să își facă în minte tot felul de scenarii, să creadă minciuni despre Dumnezeu și caracterul Său, să murmure din lipsă de resurse și să plângă pentru contextul nepotrivit, David își hrănește sufletul din binecuvântata prezență divină: „mi-aduc aminte de Tine în așternutul meu și când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopții.”
Experiența pustiei l-a făcut pe David să privească la modul în care o pasăre se îngrijește de puii ei chiar în mijlocul deșertului, și astfel să fie sigur că Dumnezeu, „ajutorul său”, îi va purta de grijă cu mult mai mult. Rezultatul acestei siguranțe este o nouă culme a sufletului: „sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale.” Totuși această părtășie și protecție oferită de „umbra aripilor” are așteptarea ca și credincioșii să se apropie de Dumnezeu. Siguranța psalmistului este în Dumnezeu („dreapta Ta mă sprijină”), de aceea se apropie de El („sufletul meu este lipit de Tine”). Ce fel de experiențe din trecut cu Dumnezeu încurajează apropierea noastră de El în prezent?
3. Disciplina închinării provoacă bucuria în Dumnezeu (vs. 9–11).
Bucuria închinării lui David este un paradox atunci când privim la contextul psalmului. Mai târziu, Petru vorbește despre aceeași stare paradoxală când scrie creștinilor ce trec prin suferință: „Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi, dimpotrivă, bucurați-vă…” (1 Petru 4:12, 13).
În momentul scrierii psalmului David nu scăpase de vrăjmași. Ce anume spune el despre dușmanii săi? Sunt trei lucruri ce pot fi observate: ei vor merge în locuința morții, vor fi răpuși în bătălie și gurile lor mincinoase vor fi astupate de Dumnezeu. În prezent David nu are nicio asigurare circumstanțială, dar se încrede în Dumnezeu. David nu face preziceri prin acest psalm cu privire la recuperarea împărăției sale. Închinarea sa izvorâtă dintr-o sete după Dumnezeu, continuată cu împlinirea aflată în Dumnezeu, provoacă acum bucurie, exprimându-și încrederea în Dumnezeu.
În ce-și găsește inima noastră bucuria? David și-a găsit bucuria în Dumnezeu: „împăratul se va bucura în Dumnezeu” (v. 10). Lucrul acesta se datorează încrederii sale statornice în Domnul. David știa că datorită harului divin chiar și răul este folosit pentru binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Nu știa exact ce va face el, dar știa exact ce va face Dumnezeu, indiferent de circumstanțe.
În cele din urmă, bucuria apare într-un suflet care se închină lui Dumnezeu, pentru că închinarea adusă Creatorului este scopul pentru care am fost creați. Inima noastră este neliniștită până ne găsim odihna în El. Necazul ne accentuează setea, ne accentuează neîmplinirea și ne răpește bucuria atunci când confundăm darul cu Dătătorul, când ne închinăm darurilor oferite de Dătător și când preferăm darurile în locul Dătătorului. În circumstanțe în care lui David i-au fost luate aceste daruri, el poate să spună că bucuria sa este în Dătător.
David are o experiență a harului care-l reasigură. Unde se întâmplă această experiență, conform Psalmului? Deși psalmul lui David a devenit un ghid pentru disciplina închinării, căutând să vedem slava lui Dumnezeu în „Locașul cel Sfânt” noi suntem într-o poziție mai bună decât David. El nu știa de ce continuă să fie iubit, de ce bunătatea lui Dumnezeu se arată față de el, în ciuda păcatelor sale. Dar noi știm!
David a fost un împărat care a ajuns în pustie datorită păcatelor sale , dar Dumnezeu nu l-a abandonat. Dar secole mai târziu, unul din urmașii săi, împăratul Isus, a fost dus în pustie. Acolo a fost ispitit de Satan. Iar peste câțiva ani a fost răstignit în afara cetății, nu din cauza păcatelor Sale, ci din cauza păcatelor noastre. El a fost Împăratul pe care Dumnezeu L-a abandonat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Isus Hristos a gustat abandonul pe care David l-a meritat, abandonul pe care noi l-am fi meritat, ca noi să nu mai fim vreodată abandonați.
Doar când înțelegem această dovadă a dragostei divine Dumnezeu nu rămâne doar o Persoană folositoare, ci și frumoasă. Nu doar cineva care-ți oferă daruri, ci care este însuși Darul suprem. La această imagine trebuie să „privim” când ne apropiem de Locașul cel Sfânt pentru a ne exprima închinarea. Crucea lui Hristos face ca închinarea să fie o disciplină în sensul consecvenței dar nu va fi niciodată o disciplină în sensul poverii. Închinarea va deveni disciplina la care ne întoarcem din nou și din nou cu plăcere.
autor: Iosua Faur, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Sfânta Treime” Brăila; e-mail: fauriosua@gmail.com
