Tema: Disciplina celebrării
Text biblic: Luca 24:36–53
Verset cheie: Luca 24:52
Ideea centrală: Învierea lui Isus Hristos din morți a fost și este un prilej de imensă bucurie pentru toți urmașii Lui. Însă, pentru că învierea Domnului nostru este un eveniment supranatural, experiența bucuriei doar la nivelul natural al golește sărbătoarea de adevăratul ei sens și conținut. De aceea, noi avem nevoie de o întâlnirea reală cu Hristos cel Înviat și de călăuzirea deplină a Duhului Sfânt, pentru ca bucuria noastră să fie cu adevărat ancorată în dimensiunea supranaturală, și să se transforme în binecuvântare pentru alții.
Scopul lecției: Să descoperim modul în care ucenicii au experimentat și au celebrat învierea Domnului Isus plini de o bucurie contagioasă.
Observații contextuale și exegetice
Din cauza stării de păcat și din cauza limitărilor noastre omenești, ajungem să nu ne putem bucura cu adevărat de binecuvântările care vin de la Dumnezeu. Dar, în mod special, când este vorba despre învierea Domnului nostru Isus Hristos, bucuria generată de acest eveniment trebuie ținută sub controlul Duhului Sfânt pentru a nu pierde binecuvântarea acestui fapt istoric glorios.
În toate cele patru evanghelii, Domnul Isus este Cel care decide când și în ce fel se arată ucenicilor pentru ca bucuria lor deplină să fie ancorată în adevărul Scripturilor și în realitatea învierii Lui. Apar aici, în pasajul nostru, trei aspecte ale felului Domnului Isus Hristos de a fi și de a lucra prin care ucenicii sunt pur și simplu conduși de la prăbușire lăuntrică (datorată morții Sale pe cruce) la o bucurie deplină și la dorința sfântă de mărturisi Evanghelia în toată lumea.
1. Ridicarea ucenicilor din prăbușirea lor sufletească (vs. 36–43)
Domnul Isus, prin arătarea Lui înaintea ucenicilor, a urmărit înlăturarea temerilor lor și apoi a urmărit să-i convingă că, într-adevăr, El a înviat din morți, în trup. Ucenicii nu se puteau bucura în mod deplin de învierea Domnului, dacă temerile lor nu erau complet înlăturate.
(a) Isus a apărut deodată în mijlocul ucenicilor, pe când ei erau încuiați în casa în care erau adunați. Se știe că ei aveau teama de a fi prinși de autoritățile iudaice și cele romane și, poate, să împărtășească și soarta Domnului Isus. Apariția Lui, cu salutul „Pace vouă” avea menirea de a risipi teama lor. Pe de o parte, Isus avea puterea de a penetra prin ușile încuiate. Deci nu era împiedicat de nimeni și nimic în ceea ce El făcea. Numai Dumnezeu poate să Se manifeste în acest fel. Deci, prin Isus, Dumnezeu era cu ei.
(b) Isus a înlăturat și ideea din mintea lor că învierea Lui nu ar fi fost reală și că ei aveau vedenii. Isus i-a convins însă că El înviase într-un trup real, palpabil, care putea foarte bine interacționa cu lumea fizică și umană. De aceea, El chiar a mâncat înaintea lor. În acest fel, bucuria ucenicilor, care încă era amestecată cu neîncredere (v. 41) a fost eliberată de neîncrederea lor. Astfel, deci, când vorbim despre disciplina celebrării învierii Domnului Isus, noi avem în vedere că numai un om care are convingerea că învierea lui Isus pune în lumină dumnezeirea Lui și că El a înviat cu adevărat în trup se poate bucura deplin de învierea Lui.
2. Edificarea ucenicilor în cuvântul Scripturilor (vs. 44–48)
Domnul Isus petrece timp cu ucenicii nu doar lăsându-i să-și manifeste bucuria, așa cum oamenii consideră că este cazul să se bucure atunci când primesc o veste bună extraordinară. El le explică Scripturile și le arată din nou că „trebuia” să se întâmple toate acestea (evenimentele legate de patimile Sale și cele legate de învierea Sa). De fapt, Domnul vrea să le spună, pe de o parte, că toate evenimentele au fost anunțate în Scripturi, deci a fost planul lui Dumnezeu să se întâmple așa; nimic nu a fost la întâmplare. Pe de altă parte, ei trebuiau să înțeleagă că, în logica lui Dumnezeu, faptul că Isus a pătimit și a murit pe cruce, ducea în mod clar spre glorificarea Fiului prin înviere. Dacă Isus a pătimit, cu siguranță El trebuia să și învie. Planul lui Dumnezeu ar fi fost incomplet fără cele două aspecte împreună. Mai mult, toate aceste evenimente trebuiau să se întâmple dacă omul trebuia să primească iertarea păcatelor, mântuirea și viața veșnică. Omul nu poate fi mântuit decât prin credința în lucrarea mântuitoare a Domnului (Faptele ap. 4:12).
Și mai mult, ucenicii trebuiau să fie martori oculari ai tuturor acestor evenimente. Numai așa ei puteau deveni credibili, prin Duhul Sfânt, înaintea tuturor oamenilor din lume, atunci când urmau să vestească Evanghelia lui Hristos în lume. Toate acestea erau componente ale planului de mântuire conceput din veșnicie de Dumnezeu. Acestea necesită o bucurie care nu este deloc omenească, ci cerească. Ea este de neînțeles pentru mintea umană și, de aceea, Domnul Isus ține cu toată ființa Lui ca ucenicii să fie bine edificați în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Altminteri martorii Domnului pot pierde foarte ușor și bucuria învierii și dedicarea deplină față de Domnul lor înviat.
3. Împuternicirea ucenicilor prin venirea Duhului Sfânt (vs. 49–53)
Domnul Isus le cere ucenicilor Lui să nu se depărteze de Ierusalim până ce nu vor primi din cer făgăduința Tatălui ceresc, adică puterea Duhului Sfânt pentru mărturia Evangheliei în lume (v. 49). Ucenicii au învățat astfel că bucuria învierii trebuie experimentată și manifestată în parametrii stabiliți de Domnul.
Uneori, noi ne manifestăm bucuria într-un mod în care suntem fie neînțeleși, fie judecați greșit de ceilalți oameni. A fi o binecuvântare pentru oameni, prin vestirea Evangheliei presupune împuternicire specială din partea Duhului Sfânt, o călăuzire duhovnicească și un limbaj care nu este omenesc. Numai Duhul Sfânt ne poate face martori eficienți în lume. De aceea, avem nevoie de disciplină duhovnicească și de călăuzirea Duhului Sfânt în vederea propovăduirii Evangheliei lui Hristos. Noi nu avem voie să neglijăm o asemenea instruire din partea Domnului nostru.
Bucuria învierii Sale este declanșată de ceva care nu este deloc omenesc și nu este deloc limitată la comori pământești. Învierea Domnului este cerească, dumnezeiască, dincolo de ceea ce noi putem percepe pe pământ. Avem nevoie de o disciplină duhovnicească în manifestarea bucuriei învierii și în mărturia despre Hristos în lume. Lucrarea lui Dumnezeu necesită oameni, proceduri și mijloace duhovnicești. Lucrarea lui Dumnezeu nu este o lucrare omenească. Iată de ce avem nevoie de o disciplină a celebrării învierii Domnului și a lucrărilor Sale.
Aplicații:
1. Învață să te bucuri în Domnul și să îți manifești bucuria învierii în limitele stabilite de Dumnezeu.
2. Nu considera disciplinarea Domnului în manifestarea bucuriei tale ca o constrângere legalistă. Privește-o ca și posibilitate de a te bucura din plin de faptele mântuitoare ale lui Dumnezeu.
3. Când este vorba despre învierea Domnului Isus, caută să ai argumentele Scripturii legate de persoana și lucrarea Lui, pentru că numai așa poți gusta cu adevărat măreția acestui eveniment.
4. Caută să te lași îndrumat (edificat) de întregul adevăr al Scripturii, pentru a înțelege cu adevărat toate comorile învierii lui Hristos (vezi și Luca 24:25-27). Doar așa inima ta va fi cu adevărat înflăcărată de măreția faptelor mântuitoare (v. 32).
5. Așază-te sub autoritatea cuvântului Scripturii și sub cârmuirea Duhului Sfânt, dacă vrei să ai acea râvnă care să te facă o deplină binecuvântare pentru toți oamenii din jurul tău. Numai adevărul Scripturii, canalizat de Duhul Sfânt, poate să dea martorului Evangheliei acea anvergură spirituală care să facă ca dintr-un om să curgă râuri de apă vie către cei însetați din lume (Ioan 7:38, 39).
Sugestii practice:
1. Uită-te la relatarea celor patru evangheliști despre învierea lui Hristos. Analizează ceea ce Domnul Isus le cere ucenicilor Lui, atunci când El li se arată. Unele par dificile de înțeles (vezi de ex. că Domnul Isus nu se face imediat cunoscut ucenicilor pe drumul spre Emaus – Luca, capitolul 24 – că El este și că a înviat din morți, însă El le explică până la Emaus Scripturile. De ce? Abia la frângerea pâinii ucenicii descoperă că Isus care a înviat, a fost cu ei tot drumul. De ce Isus o oprește pe Maria Magdalena (Ioan, capitolul 20) să-I îmbrățișeze picioarele, atunci când ea Îl recunoaște pe Domnul, luând în considerație faptul că gestul ei era unul firesc de bucurie imensă pentru că Domnul ei a înviat din morți? De ce Isus îi curmă (zicem noi) elanul bucuriei ei și o trimite imediat să spună ucenicilor că El înviase? Ce semnifică toate aceste porunci ale Domnului?
2. Puneți întrebarea: Cum să împlinesc cerința Domnului adresată ucenicilor Lui – din Luca 24:49 – ca ei să rămână în Ierusalim până ce vor fi îmbrăcați cu putere de sus? Noi știm că Duhul Sfânt a coborât odată pentru totdeauna în ziua Cincizecimii (Faptele ap., capitolul 2). Noi nu mai așteptăm venirea Duhului Sfânt ca ucenicii de atunci. Cum trebuie să aplic la viața mea această cerință? Ce importanță are ea pentru mine?
Întrebări pentru discuție:
1. Ce relevanță are faptul că, pe când ucenicii discutau, după întoarcerea celor din Emaus, tocmai atunci apare Isus în mijlocul lor (v. 36)?
2. Ucenicii păreau paralizați parcă, atunci când a apărut Isus între ei (v. 37). Ce rol are invitația Domnului Isus de a-i pipăi mâinile și picioarele (v. 39) în acest context?
3. Faptul că Isus a mâncat în fața ucenicilor, le-a risipit neîncrederea și i-a umplut de bucurie (vs. 41–43). Cum îți explici lucrul acesta? Ce s-ar fi întâmplat cu ucenicii dacă ei ar fi continuat să aibă îndoieli cu privire la faptul că Isus înviase într-un trup real?
4. De ce a fost așa de important ca Isus să le deschidă mintea pentru a înțelege Scripturile (v. 45; vezi și vs. 25–32; Ioan 20:8–9; 20:31)?
5. Cât de important este verbul „trebuie” în ceea ce Isus le-a spus ucenicilor Lui (v. 46)?
6. De ce ucenicii trebuiau să fie plini de bucuria învierii lui Isus și de înțelegerea profundă a Scripturilor (vs. 47–48)?
7. De ce, totuși, era absolut necesar pentru ucenici să rămână în Ierusalim până la sosirea Duhului Sfânt (v. 49; Faptele ap. 1:8)?
8. De ce a fost necesar pentru ucenici să meargă cu Isus până spre Betania, până ce s-au despărțit (vs. 50, 51)?
9. De ce ucenicii erau bucuroși, deși se despărțiseră de Isus (v. 52)? Care era sursa bucuriei lor?
10. De ce bucuria că Isus a înviat din morți trebuie canalizată corect?
autor: Marian Ghiță, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Sfânta Treime” Constanța e-mail: famghită@gmail.com
