Tema: Disciplina solitudinii
Text biblic: Marcu 1:21–45
Verset cheie: Marcu 1:35
Ideea centrală: Disciplina solitudinii ajută la dezvoltarea cunoașterii personale a slavei lui Dumnezeu, la o mai profundă comuniune cu El și la reîmprospătarea spirituală.
Scopul lecției: Să ne ajute să înțelegem disciplina solitudinii și să ne motiveze să o practicăm.
În seria de studii despre „Slava lui Dumnezeu manifestată în emoțiile umane” a fost și lecția despre singurătate. Singurătatea înseamnă să nu te potrivești niciunei matrice de grup sau să fi pierdut partenerul cu care te potriveai. Dar solitudinea este altceva. Aceasta înseamnă însingurare intenționată, voluntară; înseamnă a alege să fii singur.
Atât prin felul în care am fost creați, cât și prin influențele culturale la care suntem expuși, suntem obișnuiți să trăim în comunități, să ne aflăm mereu în compania semenilor noștri. A izola pe cineva de oamenii de lângă el înseamnă moarte socială. Dacă iei, spre exemplu, un copil aflat în plin proces de dezvoltare fizică, emoțională, psihică etc. și-l izolezi de părinți, de frați, de colegi și de prieteni, îl distrugi. Nu poate trăi în afara unei comunități. De asemenea, un adolescent, dacă știe că are de mers câteva minute până la școală sau până la magazinul din colț, își pune căștile pe urechi, pentru că nu suportă să rămână singur cu sine însuși.
Suntem atât de conectați la viața comunității, încât, dacă ne izolăm puțin, viața ne este dată peste cap. Problema este că în vârtejul lucrurilor care ni se întâmplă, Dumnezeu ne cheamă să avem momente în care să rămânem singuri, doar noi și El. Aceasta înseamnă solitudine. Singurătatea este ca un vid lăuntric pe care nu-l dorești; în schimb, solitudinea înseamnă plinătate lăuntrică, iar Dumnezeu ne cere să facem din ea o disciplină a vieții noastre de credință.
1. Condițiile solitudinii
A. Deconectarea de la lucrurile exterioare
Solitudinea este, mai întâi, o stare a minții și a inimii. Unii au înțeles-o doar în sens fizic și au ajuns la singurătate, neaflând însă ce înseamnă solitudinea. În secolul al IV-lea, creștinismul s-a confruntat cu două mari probleme. Prima a constat în faptul că, deși creștinismul fusese recunoscut ca religie de stat în anul 325 de către Constantin cel Mare, totuși erau locuri unde creștinii erau încă vânați și persecutați, fiind acuzați pentru exclusivismul lor. Ei spuneau: „Noi ne închinăm unui singur Dumnezeu. Nu suntem de acord cu politeismul și cu sincretismul religios.” A doua problemă a constat în faptul că, în urma legalizării credinței creștine și a libertăților pe care le aveau, bisericile s-au umplut cu oameni care au îmbrățișat un creștinism de suprafață, dar fără o adevărată transformare a nașterii din nou. Acest fel de creștinism a fost predispus corupției morale și libertinismului social. Oportunitățile profesionale și sociale au transformat religia creștină într-un mijloc de atingere a scopurilor și ambițiilor personale.
Aflându-se în astfel de situații, unii credincioși, foarte sinceri de altfel, au întrebat: „Ce să facem? Dacă rămânem în cetăți, vom fi prinși de tăvălugul poftelor, păcatelor și patimilor păcătoase. Haideți să ieșim din mijlocul lumii.” Și așa au luat naștere mișcările monastice. Au plecat în deșert și și-au construit mănăstiri sau pur și simplu trăiau în peșterile munților, lipsiți de confort, doar ei și Dumnezeul lor. Dorința lor a fost sinceră, dar mulți nu au găsit solitudinea de care aveau nevoie, ba chiar au alunecat într-un soi de misticism religios care le-a împovărat sufletele. Singuri putem să fim și în casele noastre, și la slujbele noastre, ba chiar și în mijlocul comunităților, dar solitudinea autentică o aflăm când reușim să ne detașăm de zgomotul din jurul nostru și să rămânem doar noi și Dumnezeu.
În capitolul întâi din Evanghelia după Marcu, Mântuitorul este atât de implicat în lucrarea de propovăduire a Evangheliei, de vindecare a celor bolnavi și de rezolvare a multor altor probleme ale oamenilor cu care Se întâlnea, încât a simțit nevoia să meargă singur într-un loc pustiu să Se roage, să rămână singur, doar El și Tatăl. Acesta înseamnă că, periodic, trebuie să existe momente în viața mea când să mă deconectez de la toate legăturile cu exteriorul și rămân doar cu Dumnezeu. Aceasta se poate întâmpla în camera mea, așa cum spune Domnul Isus în Matei 5:6, sau poate fi, la fel de bine, în drum spre școală, în timp ce sunt la serviciu, în timp ce sunt în tramvai, etc. Acesta este prima condiție: să mă deconectez de la vacarmul din jurul meu.
B. Conectarea cu Dumnezeu în rugăciune și meditație la Cuvântul Lui
Observați că Domnul Isus nu a mers în pustiu de dragul de a rămâne singur, ci a mers pentru a Se conecta cu Tatăl în rugăciune. Solitudinea fără Dumnezeu însemnă singurătate.
Când Și-a început lucrarea publică, oricât de urgente ar fi fost proclamarea Evangheliei, vindecarea celor bolnavi, exorcizarea celor demonizați și, în definitiv, lucrarea mântuirii, Fiul lui Dumnezeu Și-a pus deoparte patruzeci de zile de solitudine. A fost dus de Duhul Sfânt în Deșertul Iudeii, unde a postit, S-a rugat și a căutat fața lui Dumnezeu. Când S-a întors în mijlocul oamenilor, aceștia au fost uimiți de înțelepciunea și de autoritatea Sa.
În paragraful cuprins între versetele 16–20, Hristos îi cheamă pe câțiva dintre viitorii Săi ucenici să-L urmeze, dar în Luca 6:12 scrie că: Isus S-a dus în munte să Se roage și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Rezultatul acestei consacrări deosebite a fost că unsprezece dintre cei doisprezece apostoli aveau să devină martori credincioși prin care Evanghelia avea să fie vestită până la marginile pământului.
Când vedea că oamenii Îl caută tot mai mult pentru a fi în preajma Lui, Mântuitorul simțea tot mai acut nevoia de a practica disciplina solitudinii. Luca 5:16 spune: Iar El se ducea în locuri pustii și se ruga. Chiar și înaintea celei mai sfinte și mai glorioase lucrări din viața Sa, jertfirea pe Golgota, Domnul Isus S-a retras cu trei dintre ucenici în Ghetsimani să Se roage (Luca 22:39–45).
2. Consecințele solitudinii
În ce fel suntem binecuvântați de Dumnezeu când dezvoltăm disciplina solitudinii în viața noastră?
A. Consacrare pentru Dumnezeu
Cei mai mulți lideri, când văd că sunt „pe val”, că sunt adulați de mulțimi, caută să profite de acest lucru, stând cât mai mult în mijlocul oamenilor, vorbindu-le și căutând să-și lărgească zona de influență. Dar Mântuitorul face exact invers. Cu cât era mai căutat de mulțimi, cu atât simțea nevoia de a Se retrage în solitudine. Astfel Își refăcea puterile și Se consacra pentru Dumnezeu.
Apostolul Pavel scrie în Romani 12:1: Vă îndemn fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Altă traducere spune: Aceasta va fi din partea voastră o slujire spirituală. Când te consacri, când te predai lui Dumnezeu cu tot ce ai, cu trupul, cu sufletul și cu mintea, cu preocupările, timpul și energia ta, această lucrare în sine, această disciplină, este considerată o slujire spirituală. Și câtă nevoie avem de așa ceva!
Trebuie să existe momente în viața noastră când să le spunem tuturor, așa cum Mântuitorul le-a spus ucenicilor în Ghetsimani: Ședeți aici până Mă voi ruga (Marcu 14:32). Celor din casele noastre, colegilor, prietenilor și tuturor celor ce ne țin companie trebuie să le spunem din când în când: „Stați aici, pentru că eu merg să mă rog. Merg să fiu singur cu Tatăl meu. Îmi doresc binecuvântările Lui atât de mult, am nevoie de ajutorul Lui atât de mult, Îl iubesc atât de mult, încât vreau să fiu doar cu El.”
B. Cunoașterea sau descoperirea voii lui Dumnezeu
Disciplina solitudinii ne ajută să facem liniște în sufletele noastre și să auzim deslușit vocea lui Dumnezeu. În solitudine, stând de vorbă cu Dumnezeu, deconectându-ne de la tot ce ne-ar putea afecta intimitatea cu El, Dumnezeu ne poate face cunoscută voia Lui.
Cu ceva timp în urmă obișnuiam să merg de câteva ori pe săptămână la bibliotecă pentru a studia și de fiecare dată preferam să merg pe jos. Făceam aproape o jumătate de oră dus și o jumătate de oră întors. Foloseam timpul acela pentru a vorbi cu Dumnezeu, pentru a-I cere sfaturi pentru mine, pentru familia mea și pentru biserica pe care o slujeam. Îi ceream să-mi descopere voia Lui cu privire la ce anume așteaptă de la mine. Și de multe ori primeam răspuns în timpul acelor conversații cu El. Dumnezeu e încântat să stea de vorbă cu copiii Lui, să-i vadă că au încredere în El, să-i vadă că vor să rămână singuri cu El.
Disciplina solitudinii este realizabilă. Nimeni nu ne poate împiedica să rămânem singuri cu Dumnezeu, chiar în mijlocul celui mai mare vacarm posibil. Nimeni nu ne poate împiedica să ne ducem în zorii dimineții, când mintea ne este limpede și neafectată de lucrurile de peste zi, să stăm câteva momente cu Tatăl nostru pentru a ne ruga să ne descopere voia Lui.
Când S-a retras pentru a Se ruga în Ghetsimani, Domnul Isus I-a spus Tatălui: Ava – adică „Tată” – Ție toate lucrurile Îți sunt cu putință; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voiești Tu (Marcu 14:36). Ce binecuvântați suntem cu toții datorită faptului că Domnul Isus Hristos a căutat să afle și să împlinească voia Tatălui.
C. Putere pentru a accepta voia lui Dumnezeu
În solitudine nu doar aflăm voia lui Dumnezeu, ci și puterea de a o accepta și de a o împlini. Amintiți-vă exemplul lui Asaf. Acesta a fost un om sfânt, care a trăit pe vremea lui David. A fost dirijorul corurilor de la Templu. A fost și compozitor. Asaf era un om care trăia aproape de Dumnezeu. Totuși, au început să-l frământe tot felul de gânduri cu privire la cei nelegiuiți și la cei neprihăniți. Cu cât se uita mai mult la cei nelegiuiți, cu atât vedea că își sporesc avuțiile, n-au parte de boli, iar copiii lor o duc tot mai bine. În schimb, cei neprihăniți parcă erau tot mai loviți, parcă toate necazurile se năpusteau peste ei. Frământarea aceasta l-a copleșit pe Asaf atât de mult, încât a fost aproape să renunțe la credința în Dumnezeu. De fapt, cu mărturisirea aceasta începe Asaf Psalmul 73: Era să mi se îndoaie piciorul și erau să-mi alunece pașii (v. 3). Dar într-o zi îi vine ideea să meargă la Templu pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu. Stând de vorbă cu Dumnezeu, Creatorul îi arată lui Asaf planul Lui sau cum se văd lucrurile de sus, de la El. Și când înțelege Asaf cum stau lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu cu privire la cei nelegiuiți și la cei neprihăniți, spune: „Aha, acum pricep!” Iar apoi concluzionează: Iată că cei ce se depărtează de Tine pier; Tu nimicești pe toți cei ce-Ți sunt necredincioși. Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: Pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc lucrările Tale (vs. 27, 28).
Scopul acestei lecții nu este să facă din noi niște mistici cugetători mereu preocupați doar de gândurile noastre, ci să ne ajute să cultivăm această disciplină a decuplării de la lucrurile care ne țin mereu „în priză”, pentru a rămâne cu Dumnezeu.
George Fox, marele teolog și istoric puritan, numea această disciplină eliberarea oamenilor de sub robia influenței celorlalți oameni. Să nu uităm că disciplinele spirituale impun o activitate practică. Dacă vrem să ni le însușim, trebuie să trecem la fapte. Dacă vrem să creștem în credință, să ne maturizăm din punct de vedere spiritual, trebuie să depășim nivelul teoretic și să ajungem la situații reale de viață.
Întrebări pentru discuții:
1. Ce-ți vine în minte când auzi cuvintele „disciplină” și „solitudine”? Sunt cuvinte care-ți stârnesc sentimente și reacții pozitive sau negative?
2. În mijlocul vacarmului în care Se afla adesea, Mântuitorul simțea acut nevoia de a se retrage în solitudine pentru a petrece timp cu Tatăl. Tu simți această nevoie?
3. Când ești obosit din punct de vedere spiritual, ce preferi să faci: să stai de vorbă cu un prieten creștin, să citești o carte creștină sau să mergi undeva pentru a rămâne singur cu Dumnezeu, pentru a căuta fața Lui în post și rugăciune?
4. Crezi că a rămâne în solitudine cu Dumnezeu este o pierdere de timp sau este o oportunitate de a te odihni în duhul și pentru a te încărca cu putere de sus?
Aplicații practice:
1. Pune-ți zilnic un timp departe pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu. Deconectează-te de oricine și de orice te-ar putea distrage de la comuniunea cu Dumnezeu și stai câteva momente doar cu El.
2. Dacă familia, slujba sau împrejurările în care te afli nu-ți impun să comunici prin cuvinte, propune-ți să ai câteva ore sau chiar o zi întreagă în care să nu vorbești deloc. Astfel, vei aprecia mai mult valoarea cuvintelor și vei fi mult mai atent ce, cum și cu cine comunici.
3. Când ești în mijlocul oamenilor, disciplinează-te să le arăți dragostea ta fără prea multe cuvinte (prin gesturi frumoase sau fapte bine). Teologul german Dietrich Bonhoeffer spunea: „Multe lucruri nenecesare ar trebui să rămână nespuse. Lucrurile esențiale și necesare pot fi spuse în puține cuvinte.”
4. Disciplinează-te să stai la masă fără să ai televizorul pornit sau telefonul pe masă. Iar duminica lasă-ți telefonul oprit sau propune-ți să nu intri deloc pe rețelele de socializare. Disciplinează-te să nu duci niciodată telefonul cu tine la biserică. De ce? Pentru a te putea concentra pe conștientizarea prezenței lui Dumnezeu și pe ascultarea Cuvântului Său.
5. Găsește-ți periodic un loc liniștit în care să te retragi pentru a rămâne singur cu Dumnezeu. Acest loc poate fi în grădina casei tale, în parc, pe câmp (dacă locuiești la țară) sau o cabană la munte. Nu-ți lua nici telefonul, nici computerul și niciun alt mijloc de comunicare cu tine. Fii sigur că păstrezi deschisă doar linia de comunicare cu Dumnezeu.
6. Meditează la frumusețea, puterea, înțelepciunea și dragostea lui Dumnezeu. Fii sigur că El este cu tine în acel loc izolat, te vede, te aude, Îi pasă de problemele tale și este dornic să te ajute.
7. Pentru o eficiență cât mai mare, combină disciplina solitudinii cu postul și rugăciunea.
8. Notează-ți într-un jurnal ce ai simțit când ai ajuns în locul acela izolat și ce simți la plecare. Ți-a vorbit Dumnezeu? Cum și ce ți-a spus? S-a produs vreo schimbare semnificativă în gândirea ta? Ești mai liniștit? Ești mai plin de prezența și de puterea lui Dumnezeu? Ești pregătit să-ți continui slujba/slujirea care mai înainte te secătuise de putere? Notează totul cât mai detaliat, pentru că aceasta îți va aduce aminte data viitoare de ce este bine să repeți experiența.
autor: Bebe Ciaușu, păstor, Biserica Creștină Baptistă „Harul” Lugoj; e-mail: bebeciausu@gmail.com
