Tema: Dreptatea lui Dumnezeu
Text biblic: Romani 2:1–11
Verset cheie: Psalmii 99:4
Ideea centrală: Atributul dreptății lui Dumnezeu vorbește despre faptul că El este standardul final și absolut al dreptății și acționează întotdeauna în acord cu ceea ce este drept. Standardele dreptății lui Dumnezeu au fost imprimate în toată creația, dar păcatul a pervertit aceste standarde și astăzi trăim într-un univers în care nedreptatea afectează atât relațiile pe verticală – creație/Creator –, cât și cele pe orizontală, în interiorul creației. Slava lui Dumnezeu se manifestă atât prin revelația dreptății divine cât și prin lucrarea de extindere a standardelor dreptății Împărăției lui Dumnezeu în lumea afectată de păcat. Dreptatea izvorăște din Dumnezeu.
Scopul lecției: Să învățăm să iubim, să practicăm și să apărăm dreptatea lui Dumnezeu printr-o viață de ascultare și închinare potrivite cu standardele dreptății Lui.
Explicații contextuale/exegetice:
Epistola apostolului Pavel către romani este o pledoarie pentru dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu este tema centrală a epistolei, iar scopul autorului este să își conducă audiența la acea dreptate (neprihănire) imputată de Dumnezeu credinciosului pe baza meritelor Domnului Isus. Însă, pentru a face acest lucru, apostolul începe prin a demonstra faptul că omenirea se află sub condamnarea dreaptă a lui Dumnezeu din cauza păcatului.
În primă instanță, în capitolul 1, versetele 18–32, el argumentează că această dreptate osândește din plin lumea păgână, care deși a primit prin creație și rațiune suficientă lumină pentru a se raporta corect la Dumnezeu, totuși au ignorat-o și au devenit idolatrii și imorali. Iudeii nu scapă nici ei de această dreptate, apostolul rezervându-le capitolul 2 și capitolul 3, versetele 1–8, argumentul central împotriva lor fiind faptul că Legea primită de ei îi condamnă. În capitolul 2, versetele 1–11, apostolul prezintă aspectele judecății drepte a lui Dumnezeu față de omul păcătos.
Ce înseamnă faptul că Dumnezeu este drept?
1. Dreptatea lui Dumnezeu presupune o judecată obiectivă
Primele trei versete tratează problema subiectivității omului în propria lui judecată. Trebuie să remarcăm că, la un anumit nivel, omul este capabil de o judecată dreaptă, el poate determina vinovăția celor care trăiesc în păcat, dar când revine asupra propriei persoane caută să se dezvinovățească (v. 1). Într-un contrast puternic cu subiectivismul omului, apostolul Pavel spune că „judecata lui Dumnezeu […] este potrivită cu adevărul” (v. 2). Dacă omul poate să scape de propria sa conștiință care îl condamnă ca urmare a unei autoevaluări deficitare, apostolul îl avertizează că nu va putea scăpa de dreptatea obiectivă a lui Dumnezeu, care scoate în evidență întreaga realitate păcătoasă în care el trăiește (v. 3). Integritatea dreptății lui Dumnezeu nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, omul se poate îndreptății pe sine prin dezvinovățire atunci când se prezintă înaintea propriei sale conștiințe, dar nu va putea să facă același lucru înaintea lui Dumnezeu care judecă obiectiv (ilustrație biblică din Ioan 8:1–11).
2. Dreptatea lui Dumnezeu presupune o judecată corectă
Un alt aspect al dreptății lui Dumnezeu este scos în evidență în versetele 4–5. Apostolul spune că judecata lui Dumnezeu este dreaptă chiar dacă asta înseamnă o revărsare de mânie peste unii (v. 5). Expresia „dreptei judecăți” este traducerea unui singur substantiv grecesc (dikaiocrisia), compus din cuvintele „drept” sau „corect” (dikaios) și „decizie” (krisis). Altfel spus, mânia care se va revărsa peste unii este o decizie corectă, un verdict drept din partea lui Dumnezeu. Motivul este specificat mai înainte, un astfel de om, în aroganta sa justificare de sine, disprețuiește harul lui Dumnezeu care este manifestat prin bunătate, îngăduință și răbdare (v. 4). Tocmai de aceea, un astfel de om nu simte nevoia de pocăință, în inima lui împietrită nu există dorința de pocăință prin care ar putea să primească iertare de păcate.
Omul care trăiește în iluzia propriei neprihăniri nu se pocăiește ca să fie îndreptățit prin jertfa lui Isus Hristos, de aceea condamnarea lui este justă (ilustrație biblică din Luca 18:9–14).
3. Dreptatea lui Dumnezeu presupune o judecată retributivă
Așa cum se observă în versetele 6–8, dreptatea lui Dumnezeu se poate înțelege și din prisma unei drepte răsplătiri. În versetul 6 se spune că Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele lui”, pentru ca versetele 7 și 8 să arate care sunt cele două direcții în care se va face asta. Celor care stăruiesc în bine, li se promite viața veșnică. Aceștia au ca scop să obțină ceea ce Hristos a câștigat la cruce prin prețioasa jertfă, de aceea își dau toate silințele să Îl urmeze trăind la rândul lor pentru bine (v. 7).
Tot retributiv acționează dreptatea și în direcția opusă, adică, acelora care Îl resping pe Hristos. Ei sunt caracterizați de ambiții personale (duh de gâlceavă, în greacă heireteia, de unde vine cuvântul „erezie”), sunt dușmani ai adevărului Evangheliei, respingându-i mesajul și sunt tributari unei vieți trăite în nelegiuire. Aceștia au parte de „mânie și urgie” din partea lui Dumnezeu.
4. Dreptatea lui Dumnezeu presupune imparțialitate
Ultimele versete ale textului subliniază un al aspect al dreptății lui Dumnezeu care este demn de luat în seamă. Apostolul spune că „înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului” (v. 11). El nu are criterii duble pentru a judeca oamenii, pe unii într-un fel, pe alții în alt fel. În mod special se are în vedere aici statutul unic a lui Israel față de neamurile păgâne. Unii ar fi putut să creadă că doar pentru că sunt evrei au parte de privilegii la judecata finală. Totuși, Pavel îi asigură că lucrurile nu stau așa, că Dumnezeu nu favorizează după criterii etnice. Adevărat că înainte subliniază întâietatea iudeului în ce privește cinstea, slava și pacea dacă stăruiesc în facerea binelui (v. 10), dar acest privilegiu este contrabalansat de întâietatea lui și în ce privește necazul și strâmtorarea dacă trăiește în păcat (v. 11). Privilegiile unice de care au parte unii oameni, spre deosebire de alții, sunt în același timp motivele pentru care vinovăția lor e și mai mare înaintea lui Dumnezeu (ilustrație biblică din Luca 12:41–48).
Aplicații:
1. Subiectivismul ne împiedică de multe ori să ne judecăm drept, așa cum facem cu păcatele altora.
Există o tehnică psihologică care în termeni de specialitate se numește „proiectare psihologică”. Prin asta se înțelege „un mecanism de apărare prin care o persoană în mod inconștient își respinge caracteristicile sale negative aplicându-le în schimb altora”. Un teolog renumit a spus despre acest lucru: „Această tehnică ne dă posibilitatea ca, simultan, să continuăm păcatele noastre și să ne menținem respectul de sine” (John Stott). Bârna noastră din ochi va păli dacă scoatem în evidență paiul altuia (Matei 7:3). Însă aceasta e o reacție inconștientă la ceea ce conștiința noastră amorțită ne condamnă pe noi.
Judecata pe care o atribuim altora este ceea ce cugetul nostru mărturisește împotriva noastră. Trebuie să fim atenți, Scriptura ne spune că suntem capabili de o judecată obiectivă prin care să ne vedem propriul păcat de care să ne pocăim. Aceasta este judecata lui Dumnezeu în forumul nostru interior, în conștiință, care nu trebuie ignorată. În final vom avea oricum parte de dreptate obiectivă.
2. Respingerea pocăinței în cazul în care avem nevoie să o facem înseamnă respingerea lui Hristos.
Pocăința înseamnă a înțelege că nu ne putem îndreptății singuri, ci avem nevoie să fim îndreptățiți în Hristos. Prin pocăință ne dezbrăcăm de propria noastră neprihănire, ca să fim socotiți neprihăniți prin jertfa Domnului Isus. Când refuzăm să ne pocăim, de fapt refuzăm să fim socotiți neprihăniți prin Hristos și considerăm că suntem suficient de buni. Cu siguranță că dacă ne evaluăm în raport cu standardul sfințeniei absolute a lui Dumnezeu vom constata că nu ne ridicăm la înălțime în ce privește vorbirea noastră, atitudinile noastre, faptele noastră și trăirea noastră. Cu toate acestea, așa cum se exprima cineva odată, „ca să rămânem în propriile grații observăm imperfecțiunile altora” (Thomas Hobbes).
În final, orice om va fi subiectul dreptății lui Dumnezeu, fie o dreptate atribuită prin credința în Isus Hristos și însușită prin pocăință, fie o dreptate finală prin judecată care va aduce condamnare. Este chemarea mântuirii să trăim în pocăință, Isus în vederea asta a și suferit condamnare în locul nostru.
3. Nu putem să stăm înaintea lui Dumnezeu considerând că suntem mai speciali decât
alți oameni.
Apostolul Pavel spune că Dumnezeu nu judecă părtinitor, pe criterii omenești. Trebuie să fim destul de conștienți că naționalitatea noastră, religia noastră, cultul din care facem parte, familia, statutul social, educația etc., nu vor cântări în plus, în favoarea noastră, înaintea lui Dumnezeu. Mai mult, ele pot fi chiar motive care cântăresc în plus în defavoarea noastră. Lucrul de care ține cont Dumnezeu este viața pe care o trăiești urmându-L pe Isus Hristos. Ceea ce cântărește la judecată sunt faptele făcute în neprihănire. Ceea ce va vorbi în dreptul nostru nu este cine am fost între oameni, ci cum am trăit între oameni, nu câți bani am avut, ci cât de darnici am fost, nu ce școli am absolvit, ci cât și cum am slujit altora, nu familia din care am făcut parte, ci iubirea de părinți, frați, soție și copii, nu membralitatea într-o biserică locală, ci slujirea noastră în părtășia frățească. Trebuie spus că neprihănirii primite prin credința în Hristos îi urmează o neprihănire trăită după modelul lui Hristos.
Întrebări pentru discuții/ aprofundare:
1. Când ne evaluăm propria viață, o facem cu obiectivitate, sau suntem subiectivi și indulgenți?
2. Cât de des ne evaluăm pe noi înșine și cât de des avem tendința să îi evaluăm pe alți oameni?
3. De ce credeți că suntem îngăduitori cu noi când ne evaluăm, dar aspri cu alții?
4. Care sunt câteva păcate de care trebuie să ne pocăim pentru a beneficia de iertare?
5. Care este părerea ta despre tine?
6. Pe lângă aspectul etnic, menționat de Pavel, care ar mai fi câteva lucruri pe care unii oameni le consideră în mod eronat avantaje înaintea judecății lui Dumnezeu?
autor: Alex Ghiță, pastor, Biserica Creștină Baptistă Stoborăști, jud. Olt; e-mail: alexghita@gmail.com
